ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4619/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4619/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

18 decembrie 2012 sub nr. 9479/2, reclamanta SC "L.I.R.M." SCS, în

contradictoriu cu A.N.A.F., a solicitat obligarea pârâtei să soluționeze

contestația sa înregistrată la data de 22 august 2012 formulată împotriva

Deciziei de impunere nr. X1 din 17 iulie 2012 și a Raportului de inspecție

fiscală nr. X2 din 17 iulie 2012, în ceea ce privește ajustarea TVA aferentă

achizițiilor efectuate de către societate pentru construcția Supermarketului P.

din Ocna Mureș și respingerea la rambursare a sumei de 612.861 RON reprezentând

TVA (în continuare "Suma TVA nelegal respinsă la rambursare"), precum

și obligarea societății la plata dobânzilor de întârziere în cuantum de 32.933

RON și penalități de întârziere și a penalităților de întârziere aferente sumei

de TVA nelegal respinsă la rambursare în sumă de 92.697 RON.

Reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la soluționarea contestației în termen de 30 de

zile de la pronunțarea hotărârii.

La primul termen de

judecată din data de 13 februarie 2013, reclamanta a depus o cerere

precizatoare prin care a solicitat anularea deciziei de soluționare a

contestației, anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție

fiscală cu privire la respingerea la rambursare a TVA în valoare de 612.861 RON

și a accesoriilor aferente; recunoașterea dreptului societății la rambursarea

sumei TVA respinsă la rambursare și rambursarea efectivă către societate a

sumei de 612.861 RON; exonerarea societății de la plata dobânzilor de

întârziere și a penalităților de întârziere aferente sumei de 612.861 RON,

nelegal respinsă la rambursare.

La data de 10 aprilie

2013 reclamanta a depus o cerere de înaintare a unor întrebări preliminare

către C.J.U.E., iar la 15 mai 2013 note scrise în legătură cu această cerere.

Prin Încheierea din

data de 15 mai 2013 instanța a respins cererea reclamantei de înaintare a unor

întrebări preliminare către C.J.U.E. pentru motivele arătate în încheiere.

Prin Sentința civilă

nr. 2293 din 17 iulie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC

"L.I.R.M." SCS, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și A.N.A.F. -

D.G.A.M.C., astfel cum a fost precizată, în parte.

A anulat Decizia nr.

X3 din 20 decembrie 2012 a A.N.A.F., Decizia de impunere X1 din 17 iulie 2012

și Raportul de inspecție fiscală emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. cu privire la respingerea

la rambursarea TVA a sumei de 612.861 RON.

A exonerat reclamanta

de plata dobânzilor și penalităților de întârziere aferente sumei de 612.861

RON și a obligat pârâta la plata sumei de 5004,3 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că acțiunea reclamantei, astfel cum a fost

precizată la 13 februarie 2013, este întemeiată, în parte, pentru următoarele

considerente.

În perioada 2008 -

2009 reclamanta a achiziționat mai multe suprafețe de teren în Ocna Mureș în scopul

construirii unui supermarket P.

A obținut autorizație

de construire pe aceste terenuri și a finalizat construcția la 3 noiembrie

2009, supermarketul fiind inaugurat în aceeași lună la 19 noiembrie 2009.

În perioada

construcției reclamanta a dedus valoarea TVA aferentă achizițiilor efectuate în

scopul construirii.

La 22 noiembrie 2010

s-a surpat terenul în zona supermarketului cu consecința prăbușirii acestuia.

Această situație de

fapt este necontestată de pârâtă, care însă a susținut că a fost vorba despre o

situație de urgență cu caracter limitat, zona nefiind declarată ca fiind

afectată de calamitate naturală sau alte cauze de forța majoră (Decizia

contestată nr. X3 din 20 decembrie 2012).

Pârâta a mai invocat

și o adresă a Institutului de Cercetări și Proiectări Miniere din 12 iunie 2009

prin care s-a menționat ca în faza de proiectare și execuție să se adopte

soluțiile constructive pentru a permite preluarea deformațiilor terenului și

pentru evitarea degradărilor.

Tot în decizia

contestată pârâta a concluzionat că reclamanta și-a asumat riscul construirii

în zona de influență a masivului de sare.

Pârâta a mai reținut

că fenomenul s-a produs ca urmare a intervenției umane și că reclamanta nu a

fost despăgubită de asigurător.

Față de aceste

rețineri organele fiscale nu i-au acordat reclamantei dreptul la deducerea

sumei de 612.861 RON TVA pe care au stabilit-o suplimentar prin raportul de

inspecție fiscală și Decizia de impunere contestată nr. X1 din 17 iulie 2012.

Curtea a considerat

că susținerile organelor fiscale nu pot fi reținute pentru următoarele

considerente.

Potrivit art. 185

alin. (2) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind

sistemul comun al TVA se dispune că "prin derogare de la alin. (1) (n.n.

care prevede regularizarea în cazul în care după întocmirea declarației privind

TVA apar modificări la stabilirea sumei de dedus) nu se efectuează regularizări

în cazul operațiunilor rămase total sau parțial neachitate sau în cazul

distrugerii, pierderii sau furtului demonstrate sau confirmate în mod

corespunzător sau în cazul bunurilor (...)".

Prin urmare, textul

din directiva comunitară nu face nicio distincție între modalitatea în care se

produce distrugerea, dacă este sau nu determinată de un caz de forță majoră sau

este vorba și despre o faptă a omului.

Relevante sub acest

aspect sunt și dispozițiile art. 185 alin. (3) din aceeași directivă deoarece

potrivit acestora doar în cazul operațiunilor rămase total sau parțial

neachitate și în cazul furturilor statele membre pot solicita efectuarea

regularizării, nu și în cazul distrugerii.

Deși reclamanta a

invocat în contestația adresată organelor fiscale aplicabilitatea normelor

dreptului comunitar, în Decizia contestată nr. X3 din 20 decembrie 2012 nu se

face nicio mențiune privind motivele pentru care au fost înlăturate susținerile

reclamantei din contestație cu privire la acest aspect.

Prima instanță a

constatat că nici în întâmpinare și nici în concluziile pe fond pârâta nu a

invocat motivele pentru care nu a luat în considerare apărările reclamantei

referitoare la Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006

privind sistemul comun al TVA.

Curtea a considerat

că directiva are efect direct vertical, astfel încât aceasta poate fi invocată

de reclamantă în instanță față de organele fiscale, ca reprezentante,

autorități ale unui stat membru.

Pentru a avea acest

efect directiva trebuie să fie suficient de precisă, aspect care reiese din

dispozițiile art. 185 alin. (2) și (3) din directiva sus-menționată.

De asemenea, trebuie

ca directiva să fie incorect transpusă în speță, a apreciat instanța, organele

fiscale au interpretat incorect dispozițiile C. fisc. și ale H.G. nr. 44/2004

cu privire la evenimentul care a dus la distrugerea, pieirea bunului pentru

care a hotărât că este necesară ajustarea TVA.

Astfel, în mod

corect, reclamanta a arătat că potrivit pct. 54 alin. (7) din H.G. nr. 44/2004

ajustarea prevăzută la art. 149 alin. (4) și (5) C. fisc. (organele fiscale au

reținut incidența art. 149 alin. (4) C. fisc.) nu se efectuează în situația în

care nu are loc o livrare de bunuri în conformitate cu art. 128 alin. (8) C.

fisc.

Potrivit art. 128

alin. (8) lit. a) din cod nu constituie livrare de bunuri, "bunurile

distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a unor cauze de forță majoră,

precum și bunurile pierdute ori furate, dovedite legal, astfel cum sunt

prevăzute prin norme".

Potrivit normelor

(pct. 6 alin. (10) - forma în vigoare la acel moment), "prin bunuri

pierdute" se înțelegea "bunurile dispărute în urma unor calamități

naturale, cum ar fi inundațiile, alunecările de teren, sau a unor cauze de

forță majoră".

Ca să fie în

consonanță cu prevederile directivei singura interpretare a textului de mai sus

este aceea că indiferent de modul în care s-a produs alunecarea, surparea

terenului, bunul fiind dispărut, acesta nu mai poate face obiectul unei

ajustări de TVA.

Singura condiție

impusă în textul directivei, a constatat prima instanță, este aceea ca să fi

fost dovedită distrugerea, dispariția sau furtul bunului, fapt necontestat în

cauză.

Dacă nu se ia în

considerare această interpretare atunci directiva nu a fost transpusă

corespunzător, ci incorect, și astfel textul directivei devine aplicabil ca

urmare a efectului direct vertical.

Curtea de apel a mai

reținut că în interpretarea normelor de drept comunitar relevant este,

într-adevăr, cazul invocat de reclamant respectiv, C 257/11 Gran Via Moinești

SRL, prin care instanța comunitară a reținut că, în lipsa unor împrejurări

frauduloase sau abuzive și sub rezerva unor eventuale regularizări în

conformitate cu condițiile prevăzute la art. 185 din Directiva 2006/112,

dreptul de deducere, odată născut, rămâne dobândit chiar și atunci când

activitatea economică avută în vedere nu a determinat operațiuni taxabile (a se

vedea Hotărârea INZO, pct. 20 și 21, Hotărârea Ghent Coal Terminal, pct. 19 -

23, Hotărârea SchloBstrasse, pct. 42, Hotărârea din 8 iunie 2000, Midland Bank,

C-98/98, Rec, p. 1-4177, pct. 22, și Hotărârea Fini H, pct. 22).

Astfel că, dacă în

cazul achiziției unui bun pe care îl demolează voluntar nu se impune

regularizarea TVA, cu atât mai mult o astfel de măsură nu se impune față de

art. 185 din Directiva 2006/112 în cazul de față când pierderea, distrugerea

bunului reclamantei a avut loc ca urmare a unor împrejurări în care reclamanta

nu are nicio culpă.

Organele fiscale au

reținut culpa reclamantei că ar fi construit pe acel teren, însă se reține

chiar și din adresa invocată de pârâta SC "M.I.C.P.M." SA că trebuiau

să fie adaptate soluțiile constructive pentru a permite preluarea deformațiilor

terenului.

Astfel, instanța de

fond a constatat că nu se recomandau structuri de beton și cărămidă și se aveau

în vedere deformări ale terenului minore și nu o alunecare de teren, o surpare

a acestuia pe o suprafață imensă ce a cuprins 10500 mp, care a constituit chiar

în opinia I.S.U. Alba un dezastru.

Așadar, a apreciat

instanța, nu exista o interdicție totală de a construi în zonă.

Mai mult, din presă

reiese că au fost afectate și clădiri mai vechi situate în aceeași zonă și

chiar sediul Administrației Financiare din oraș, ceea ce denotă o dată în plus

amploarea fenomenului la a cărui producere reclamanta nu a avut nicio culpă.

Faptul că

asigurătorul nu a achitat despăgubiri pe motiv că situația a fost generată și

de intervenția umană (activități de exploatare minieră) nu o culpabilizează în

niciun mod pe reclamantă sub aspectul producerii fenomenului și dispariției,

pieirii bunurilor acesteia (teren, construcție și utilaje).

Cu privire la capătul

de cerere privind recunoașterea dreptului la rambursare Curtea a reținut că

acesta nu poate fi considerat un capăt de cerere distinct, deoarece prin

soluția pronunțată, s-a constatat că este nelegală decizia pârâtei de a aplica

regularizarea TVA, ori efectul anulării acestei decizii este tocmai acela al

considerării ca TVA, pentru care a fost emisă decizia, ca fiind supusă

rambursării.

Față de cele

reținute, Curtea de Apel București a dispus anularea Deciziei de impunere X1

din 17 iulie 2012 și a raportului de inspecție fiscală emise de A.N.A.F. -

D.G.A.M.C. cu privire la respingerea la rambursarea TVA a sumei de 612.861 RON,

a exonerat reclamanta de plata dobânzilor și penalităților de întârziere

aferente sumei de 612.861 RON și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de

judecată.

în cauză

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-a arătat că, raportat la motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., pentru construcția obiectivului "Spațiu comercial

P.", situat în localitatea Ocna Mureș, județul Alba, intimata-reclamantă

și-a exercitat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de

612.816 RON, construcția fiind pusă în funcțiune în data de 30 noiembrie 2009

și funcționând până în data de 22 decembrie 2010, zi în care, în zona

amplasamentului, s-a produs prăbușirea terenului pe o suprafață de aproximativ

6.000 mp, distrugând și o parte din spațiul comercial deținut de reclamantă.

Dispozițiile

Directivei 2006/112/CE au fost transpuse în legislația română, așa cum reiese

din art. 161

2

din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.

De asemenea, conform

alin. (4) lit. d) și alin. (5) lit. c) ale art. 149 din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare:

(4) Ajustarea taxei

deductibile prevăzute la alin. (1) lit. d) se efectuează: (...)

d) în situația în

care bunul de capital își încetează existența, cu excepția cazurilor în care se

dovedește că respectivul bun de capital a făcut obiectul unei livrări sau unei

livrări către sine pentru care taxa este deductibilă; (...)

(5) Ajustarea taxei

deductibile se efectuează astfel: (...)

c) pentru cazurile

prevăzute la alin. (4) lit. c) și d), ajustarea se efectuează în perioada

fiscală în care intervine evenimentul care generează ajustarea și se realizează

pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând

anul în care apare obligația ajustării;

Mai mult, pct. 54 alin.

(9) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal menționează că:

(9) Ajustarea taxei

deductibile prevăzute la art. 149 alin. (4) lit. d) C. fisc. se efectuează

pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând

anul în care apare obligația ajustării, și este de până la o cincime sau, după

caz, o douăzecime pe an din valoarea taxei deduse inițial, fiind operată în

decontul TVA aferent perioadei fiscale în care bunurile de capital își

încetează existența.

S-a susținut că în

mod corect organele de soluționare au respins contestația administrativă, la

emiterea soluției de respingere organele fiscale având în vedere următoarele

acte:

Adresa din 12 iunie

2009 a I.C.P.M., în care se precizează că: "(...) Nu se recomandă

amplasarea construcțiilor definitive (...) menținerea amplasamentului va obliga

din faza de proiectare și execuție la adaptarea soluțiilor constructive pentru

a permite preluarea deformațiilor terenului și pentru evitarea degradărilor sau

distrugerilor cu efecte negative (...)".

Raportul întocmit de

I.S.U. Alba care menționează că situația apărută a fost generată atât de

riscuri naturale, cât și de riscuri tehnologice, fenomenul fiind încadrat ca

situație de urgență cu caracter limitat;

Intimata reclamantă

și-a asumat riscul, în deplină cunoștință de cauză, când a construit în zona de

influență a masivului de sare, zonă cu restricții în construcții.

Astfel, organul de

soluționare a contestației a considerat că prevederile comunitare invocate de

intimata-reclamantă nu sunt aplicabile în cauză întrucât distrugerea bunului a

fost confirmată în mod corespunzător însă a avut loc atât ca urmare a unor

riscuri naturale, cât și ca urmare a unor riscuri tehnologice, riscuri pe care

intimata-reclamantă și le-a asumat în deplină cunoștință de cauză.

S-a mai arătat că

susținerile instanței de fond și ale intimatei reclamante referitoare la

aplicabilitatea art. 128 alin. (8) C. fisc. și ale art. 185 alin. (2) din Directiva

2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 sunt nelegale.

Susținerea intimatei

reclamante potrivit căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 128 alin. (8)

lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, referitoare la bunurile

distruse ca urmare a unor cauze de forță majoră și care nu constituie livrare,

nu a putut fi reținută în soluționarea favorabilă a contestației administrative

deoarece aceasta specifică obligația colectării TVA aferentă bunurilor

distruse, or, așa cum s-a demonstrat mai sus, în speță este vorba despre

încetarea existenței bunurilor de capital.

De asemenea, conform

Raportului întocmit de I.S.U. Alba, transmis prin Adresa din 7 ianuarie 2011,

este menționat faptul că situația apărută a fost generată atât de riscuri

naturale, cât și riscuri tehnologice, situația se poate încadra ca

"dezastru" conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 481/2004

privind protecția civilă:

"dezastru -

evenimentul datorat declanșării unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau

provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale

mediului și care, prin amploare, intensitate și consecințe, atinge ori

depășește nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele

privind gestionarea situațiilor de urgență, elaborate și aprobate potrivit

legii".

De asemenea, în

temeiul prevederilor Ordinului nr. 1995/1160/2005 pentru aprobarea

Regulamentului privind prevederea și gestionarea situațiilor de urgență

specifice riscului la cutremure și/sau alunecări de teren fenomenul a fost încadrat

ca situație de urgență cu caracter limitat, nu ca zonă afectată de calamitate

naturală sau de alte cauze de forță majoră.

În situația de față

nu este vorba despre o distrugere a bunului în sensul art. 185 alin. (2) din

Directiva 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006, ci despre un bun de capital care

și-a încetat existența în sensul art. 149 C. fisc.

Nu se poate analiza

situația respectivului bun, fără a vorbi despre culpa intimatei reclamante.

Astfel,

intimata-reclamanta și-a asumat riscul, în deplină cunoștință de cauză, când a

construit imobilul în zona de influență a masivului de sare, zonă cu restricții

de construcții, în condițiile în care prin Adresa din 12 iunie 2009 emisă de SC

M.I.C.P.M. SA Cluj-Napoca, SC L.I.R.M. SCS a fost informată înainte de

demararea lucrărilor că:

"(...)

amplasamentul ales pentru spațiul comercial P. se situează în zona

"B" spre zona "A", trecând parțial în aceasta. În

terenurile din zonele de influență se pot produce deformații, care se transmit

structurilor construcțiilor producând degradări ale acestora. Nu se recomandă

amplasarea construcțiilor definitive, cu structură de beton și cărămidă în

zonele de instabilitate. Pe baza soluției constructive prezentate și a

caracterului de spațiu comercial al investiției, recomandăm alegerea unui alt

amplasament situat în afara zonei de influență "B". Menținerea

amplasamentului actual, pe propria răspundere, vă obligă, din faza de

proiectare și execuție, la adaptarea soluțiilor constructive pentru a permite

preluarea deformațiilor terenului și pentru evitarea degradărilor sau

distrugerilor cu efecte negative asupra siguranței în exploatare a

construcțiilor".

Conform Raportului

întocmit de I.S.U. "Unirea" al județului Alba, transmis cu Adresa din

7 ianuarie 2011, situația apărută a fost generată atât de riscuri naturale, cât

și de riscuri tehnologice, fenomenul fiind încadrat ca situație de urgență cu

caracter limitat, astfel că din acest raport nu rezultă că zona a fost

declarată, potrivit prevederilor legale speciale pentru fiecare domeniu,

afectată de calamitate naturală sau de alte cauze de forță majoră.

De asemenea, în

decizia de soluționare a contestației, organele fiscale au reținut corect

situația și prin prisma faptului că asigurătorul a refuzat plata

despăgubirilor.

Raportul de expertiză

întocmit de asigurător a reținut că fenomenul s-a produs ca urmare a

intervenției umane, respectiv a activităților de exploatare minieră desfășurate

în zona Salinei Ocna Mureș, eveniment pentru care nu se poate invoca forța

majoră. Încheierea Poliței de asigurare din 24 februarie 2010 cu SC A.T.A. SA

probează faptul că însăși reclamanta a avut în vedere posibilitatea apariției

unei daune în urma distrugerii spațiului comercial.

Având în vedere

prevederile legale menționate mai sus, rugăm instanța să rețină că, în situația

în care bunurile de capital achiziționate construite sau modernizate nu sunt

folosite în scopul operațiunilor taxabile, sau își încetează existența, taxa

deductibilă aferentă acestora se ajustează, iar ajustarea se efectuează în perioada

fiscală în care intervine evenimentul care generează ajustarea și se realizează

pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând

anul în care apare obligația ajustării.

S-a solicitat de

asemenea respingerea sau diminuarea cheltuielilor de judecată.

intimatei și procedura derulată în recurs

SC L.I.R.M. SCS, prin

întâmpinare a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 23.024,05 RON conform facturii depuse.

În motivarea

susținerilor din întâmpinare s-a arătat că:

I. Referitor la

caracterul de "bun distrus" al imobilului și aplicabilitatea

dispozițiilor art. 185 din Directiva prind TVA și art. 128 alin. (8) C. fisc.,

situația este aceea a unui "bun distrus", atâta timp cât, ca urmare a

surpării terenului pe care a fost construit, bunul a fost înghițit de pământ.

În acest sens fiind întocmit Raportul din 7 ianuarie 2011 întocmit de I.S.U.

Alba atașat în Anexa 2 la cererea precizatoare) care confirmă incidentul și

cataloghează prăbușirea arealului de la Ocna Mureș drept situație de urgență -

dezastru cu caracter limitat.

În concluzie, dat

fiind faptul că fenomenul de la Ocna Mureș a fost încadrat de organul abilitat

- I.S.U. Alba drept situație de urgență - dezastru cauzat de alunecarea de

teren, este evident că distrugerea Supermarketului P. s-a datorat intervenției

unor cauze mai presus de voința sau intervenția societății.

În aceste condiții,

incidente speței sunt prevederile art. 128 alin. (8) lit. a) C. fisc. și art.

185 alin. (2) din Directiva de TVA, potrivit cărora, bunurile distruse nu fac

obiectul ajustării în privința TVA, prevederile art. 149 C. fisc. - privind

regula ajustării - nefiind în mod evident incidente în cauză, aspect în mod corect

reținut de instanța de fond.

Cât privește

existența unui dezastru cu caracter limitat și nu a unui caz de forță majoră

ori calamitate naturală, art. 185 alin. (2), art. 186 din Directiva TVA prevăd

"(...) nu se efectuează regularizări în cazul operațiunilor rămase total

sau parțial neachitate sau în cazul distrugerii, pierderii sau furtului

demonstrate sau confirmate în mod corespunzător sau în cazul bunurilor preluate

pentru oferirea de cadouri de mică valoare sau de eșantioane, în conformitate

cu art. 16 și Statele membre stabilesc normele de aplicare a art. 184 și

185.".

Astfel, potrivit

textului comunitar, nu este ajustată TVA în cazul bunurilor distruse în orice

fel, cu condiția ca distrugerea să fie demonstrată confirmată în mod

corespunzător, potrivit legislației statului membru, ceea ce s-a și întâmplat

în cazul de față (aspect necontestat).

În ceea ce privește

sfera de cuprindere a noțiunii de "bun distrus", Comisia Europeană

menționează în mod expres că textul comunitar trebuie interpretat în sensul că

vizează atât distrugerea voluntară, cât și distrugerea accidentală a bunului.

Această concluzie se

desprinde în mod clar și din rațiunea instituirii acestor situații de exceptare

de la ajustarea TVA - respectiv, evitarea obligării unui contribuabil de a

suporta o pierdere fiscală, în condițiile în care a suferit o pierdere

economică ca urmare a intervenirii unui element distructiv, independent de

voința acestuia.

În aceste condiții,

față de natura factorului distructiv care a dus la prăbușirea Supermarketului

P. (distrugere ca urmare a unei alunecări de teren), dar mai ales față de

principiul interpretării armonioase a dreptului comunitar și a principiului

supremației dreptului comunitar (art. 185 alin. (2) din Directiva TVA),

organele fiscale erau obligate să constate incidența acestor prevederi

comunitare, iar nu să le ignore, fiind evident că prevederile art. 185 alin.

(2) din Directiva TVA sunt pe deplin aplicabile în speță.

În al doilea rând, cu

privire la textul național, incidente în cauză sunt dispozițiile:

- art. 149, alin. (4)

C. fisc. - excepția de la regula ajustări - Ajustarea taxei deductibile

prevăzute la alin. (1) lit. d) se efectuează: (...)

d) în situația în

care bunul de capital își încetează existența, cazurilor în care se dovedește că

respectivul bun de capital a făcut obiectul unei livrări sau unei livrări către

sine pentru care taxa este deductibilă";

- art. 128 alin. (8)

lit. a) C. fisc.: "nu constituie livrare de bunuri, în sensul alin. (1)

(...) bunurile distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a unor cauze

de forță majoră, precum și bunurile pierdute ori furate, dovedite legal, astfel

cum sunt prevăzute prin norme";

- pct. 6 alin. (11)

din Normele metodologice, "(11) În sensul art. 128 alin. (8) lit. a) C.

fisc.:

b) prin bunuri

pierdute se înțelege bunurile dispărute în urma unor calamități naturale, cum

ar fi inundațiile, alunecările de teren, sau a unor cauze de forță majoră

(...);".

Astfel, în lumina

prevederilor legale naționale mai sus menționate, nu este necesară ajustarea

TVA în cazul "bunurilor distruse". În acest caz - bunul

pierit/dispărut ca urmare a unei calamități naturale - alunecări de teren sau a

unui caz de forță majoră - contribuabilul beneficiază de art. 128 C. fisc.,

respectiv nu trebuie să procedeze la ajustarea TVA aferentă achizițiilor

destinate construcției.

Așa cum în mod corect

a reținut instanța fondului, prevederile naționale mai sus menționate se impune

a fi interpretate în lumina dispozițiilor Directivei de TVA, care, spre

deosebire de textul național, nu face distincție între modalitățile în care

bunul a fost distrus, atâta timp cât distrugerea este confirmată de autoritatea

națională competentă.

Drept urmare, având

în vedere, pe de o parte, scopul evident al reglementării comunitare respectiv evitarea

situațiilor în care persoanele trebuie să plătească taxe în plus care se adaugă

la pierderea economică deja suferită - distrugere, pierdere și furt și, pe de

altă parte, față de circumstanțele specifice ale speței - distrugerea

Supermarketului P. ca urmare a intervenirii unui dezastru natural cauzat de

activitățile miniere, refuzarea dreptului de deducere a TVA aferent

Supermarketului P., prin prisma aplicării și interpretării literale a

dispozițiilor art. 128 și art. 149 C. fisc. (invocarea lipsei unei calamități

naturale/forța majoră), în condițiile în care societatea deja a suferit o

pagubă economică importantă, contravine în mod flagrant scopului instituirii

excepției de la ajustarea TVA, fiind evident că, în acest caz, pe lângă

pierderea economică suferită, societatea a fost impusă să suporte și o sarcină

fiscală nelegală și nejustificată.

Cât privește lipsa de

relevanță fiscală riscului la contribuția imobilului sub aspectul ajustării

TVA, această motivare a A.N.A.F. în justificarea ajustării TVA este lipsită de

orice temei legal, dispozițiile legale incidente neconținând ne-ajustarea TVA

de o pretinsă "asumare a unor riscuri".

În realitate, astfel

cum rezultă din cuprinsul pct. 45 alin. (1) din Normele metodologice, ceea ce

interesează legiuitorul din perspectiva păstrării dreptului de deducere al TVA

o reprezintă intenția contribuabilului de a desfășura activități taxabile,

dovedită prin elemente obiective.

În concluzie, pentru

a-și păstra dreptul de deducere aferent TVA, societatea trebuie să demonstreze

intenția de a desfășura activitățile taxabile. Or, intenția societății de a

desfășura activități taxabile la momentul construcției Supermarketului P. este

neechivocă și poate fi dedusă nemijlocit din circumstanțele cauzei, având în

vedere că:

- societatea a

realizat o investiție majoră prin construirea magazinului;

- societatea a

obținut toate avizele și autorizațiile de construcție (certificat de urbanism,

autorizația de construire, aspect necontestat de A.N.A.F.); Supermarketul P. a

funcționat mai mult de 1 an de la data deschiderii, iar încetarea activității

taxabile desfășurată de societate nu este rezultatul voinței societății, ci

rezultatul exclusiv al intervenției dezastrului cu caracter limitat, cauzat de

ridicarea nivelului apelor subterane și de activitățile miniere desfășurate în

zonă de Compania Națională de Sare.

De altfel, cum

recunoaște și A.N.A.F. în cuprinsul recursului, prăbușirea Supermarketului P. a

fost cauzată de cauze naturale și de intervenția umană - activitățile de exploatare

minieră și nivelul ridicat al apelor subterane, iar nu de activitățile

desfășurate de societate în zonă.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

fapt și de drept relevante

Litigiul de față își

are sorgintea în greșita evaluare a stării de fapt, ceea ce a condus la greșita

încadrare în textele de lege aplicabile.

În fapt este vorba

despre un imobil, edificat cu respectarea dispozițiilor legale, în orașul Ocna

Mureș (certificat de urbanism care permitea construirea sa în acel spațiu,

autorizație de construcție, proces-verbal de recepție la finalizarea

lucrărilor), care a fost distrus în totalitate prin prăbușirea plafonului

exploatării miniere a Salinei Ocna Mureș.

Surparea terenului în

zona imobilului a fost una rapidă, care nu a permis, în măsura în care ar fi

fost posibil, demontarea spațiului comercial și recuperarea cel puțin parțială

a materialelor folosite.

În aceste condiții nu

poate fi vorba despre "încetarea existenței bunului", prevăzută de

art. 149 alin. (4) lit. d) și alin. (5) lit. c) din Legea nr. 571/2003 (C.

fisc.), ci de "bun distrus", prevăzută de art. 128 alin. (8) lit. a)

C. fisc.

Cum art. 128 alin.

(8) se referă la distrugerea bunului, "ca urmare a unor calamități

naturale sau a unor cauze de forță majoră", instanța reține că susținerile

recurentei precum că situația analizată nu este decât o "situație de

urgență cu caracter limitat, distrugerea bunurilor încadrându-se din cauza unor

riscuri naturale și tehnologice", sunt nefondate.

Astfel, câtă vreme

reclamantei i s-a eliberat autorizație de construire prin care s-a permis

edificarea imobilului și s-a întocmit, fără obiecțiuni, proces-verbal de

recepție, nu se poate vorbi despre riscuri de orice fel, asumate de către

proprietarii construcției.

Adresa I.C.P.M. din

12 iunie 2009 este ulterioară eliberării autorizației de construcție din 5

iunie 2009, astfel că nu are vreo influență legală din punct de vedere normativ

asupra realizării lucrării de construcție, și, mai mult, se referă la o

construcție "cu structură de beton și cărămidă", ceea ce nu este

cazul imobilului în discuție.

Cât privește Raportul

I.S.U. Alba din 7 ianuarie 2011 care încadrează faptul ca "dezastru"

conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 481/2004 privind protecția

civilă, aceste rețineri nu sunt în contradicție cu cele reținute de către

instanța de fond.

"Dezastrul"

a provocat "distrugerea" bunului astfel că acesta a dispărut prin

prăbușirea terenului pe care este amplasat, ceea ce se asimilează cu forța

majoră, evenimentul nefiind nici predictibil, nici posibil de împiedicat.

În aceste condiții

sunt aplicabile dispozițiile art. 185 și art. 186 din Directiva TVA care fac

referire la "distrugerea bunului, demonstrată în mod corespunzător".

Toate cele mai sus

expuse confirmă realitatea celor reținute de către instanța de fond în

aprecierea fenomenului vătămător și al urmărilor sale, astfel că Înalta Curte

apreciază că recursul promovat în cauză apare ca nefondat.

Cât privește

cheltuielile de judecată solicitate de către intimată în această fază

procesuală, instanța va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., astfel

cum a solicitat recurenta, acordându-le în cuantum apreciat ca justificat de

15.000 RON raportat la pretențiile evaluate la 23.024,05 RON.

al soluției adoptate în recurs

Cum, din analiza

motivelor de recurs nu rezultă incidența prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nici a art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Cure urmează a le

respinge ca nefondate.

Cât privește

cheltuielile de judecată solicitate în recurs, instanța le consideră

întemeiate, cuantificându-le conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.A.F. împotriva Sentinței civile nr. 2293 din 17 iulie 2013 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă recurenta la

plata sumei de 15.000 RON - cheltuieli de judecată către intimata SC L.I.R.M.

SCS, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 decembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ