ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4619/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea formulată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18 decembrie 2012 sub nr. 9479/2, reclamanta SC "L.I.R.M." SCS, în contradictoriu cu A.N.A.F., a solicitat obligarea pârâtei să soluționeze contestația sa înregistrată la data de 22 august 2012 formulată împotriva Deciziei de impunere nr. X1 din 17 iulie 2012 și a Raportului de inspecție fiscală nr. X2 din 17 iulie 2012, în ceea ce privește ajustarea TVA aferentă achizițiilor efectuate de către societate pentru construcția Supermarketului P. din Ocna Mureș și respingerea la rambursare a sumei de 612.861 RON reprezentând TVA (în continuare "Suma TVA nelegal respinsă la rambursare"), precum și obligarea societății la plata dobânzilor de întârziere în cuantum de 32.933 RON și penalități de întârziere și a penalităților de întârziere aferente sumei de TVA nelegal respinsă la rambursare în sumă de 92.697 RON.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea contestației în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii. La primul termen de judecată din data de 13 februarie 2013, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației, anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală cu privire la respingerea la rambursare a TVA în valoare de 612.861 RON și a accesoriilor aferente; recunoașterea dreptului societății la rambursarea sumei TVA respinsă la rambursare și rambursarea efectivă către societate a sumei de 612.861 RON; exonerarea societății de la plata dobânzilor de întârziere și a penalităților de întârziere aferente sumei de 612.861 RON, nelegal respinsă la rambursare.

La data de 10 aprilie 2013 reclamanta a depus o cerere de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E., iar la 15 mai 2013 note scrise în legătură cu această cerere. Prin Încheierea din data de 15 mai 2013 instanța a respins cererea reclamantei de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E. pentru motivele arătate în încheiere. Prin Sentința civilă nr. 2293 din 17 iulie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC "L.I.R.M." SCS, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și A.N.A.F. - D.G.A.M.C., astfel cum a fost precizată, în parte. A anulat Decizia nr. X3 din 20 decembrie 2012 a A.N.A.F., Decizia de impunere X1 din 17 iulie 2012 și Raportul de inspecție fiscală emise de A.N.A.F.

- D.G.A.M.C. cu privire la respingerea la rambursarea TVA a sumei de 612.861 RON. A exonerat reclamanta de plata dobânzilor și penalităților de întârziere aferente sumei de 612.861 RON și a obligat pârâta la plata sumei de 5004,3 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată la 13 februarie 2013, este întemeiată, în parte, pentru următoarele considerente. În perioada 2008 - 2009 reclamanta a achiziționat mai multe suprafețe de teren în Ocna Mureș în scopul construirii unui supermarket P. A obținut autorizație de construire pe aceste terenuri și a finalizat construcția la 3 noiembrie 2009, supermarketul fiind inaugurat în aceeași lună la 19 noiembrie 2009. În perioada construcției reclamanta a dedus valoarea TVA aferentă achizițiilor efectuate în scopul construirii.

La 22 noiembrie 2010 s-a surpat terenul în zona supermarketului cu consecința prăbușirii acestuia. Această situație de fapt este necontestată de pârâtă, care însă a susținut că a fost vorba despre o situație de urgență cu caracter limitat, zona nefiind declarată ca fiind afectată de calamitate naturală sau alte cauze de forța majoră (Decizia contestată nr. X3 din 20 decembrie 2012). Pârâta a mai invocat și o adresă a Institutului de Cercetări și Proiectări Miniere din 12 iunie 2009 prin care s-a menționat ca în faza de proiectare și execuție să se adopte soluțiile constructive pentru a permite preluarea deformațiilor terenului și pentru evitarea degradărilor. Tot în decizia contestată pârâta a concluzionat că reclamanta și-a asumat riscul construirii în zona de influență a masivului de sare.

Pârâta a mai reținut că fenomenul s-a produs ca urmare a intervenției umane și că reclamanta nu a fost despăgubită de asigurător. Față de aceste rețineri organele fiscale nu i-au acordat reclamantei dreptul la deducerea sumei de 612.861 RON TVA pe care au stabilit-o suplimentar prin raportul de inspecție fiscală și Decizia de impunere contestată nr. X1 din 17 iulie 2012. Curtea a considerat că susținerile organelor fiscale nu pot fi reținute pentru următoarele considerente. Potrivit art. 185 alin. (2) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al TVA se dispune că "prin derogare de la alin. (1) (n.n.

care prevede regularizarea în cazul în care după întocmirea declarației privind TVA apar modificări la stabilirea sumei de dedus) nu se efectuează regularizări în cazul operațiunilor rămase total sau parțial neachitate sau în cazul distrugerii, pierderii sau furtului demonstrate sau confirmate în mod corespunzător sau în cazul bunurilor (...)". Prin urmare, textul din directiva comunitară nu face nicio distincție între modalitatea în care se produce distrugerea, dacă este sau nu determinată de un caz de forță majoră sau este vorba și despre o faptă a omului. Relevante sub acest aspect sunt și dispozițiile art. 185 alin. (3) din aceeași directivă deoarece potrivit acestora doar în cazul operațiunilor rămase total sau parțial neachitate și în cazul furturilor statele membre pot solicita efectuarea regularizării, nu și în cazul distrugerii.

Deși reclamanta a invocat în contestația adresată organelor fiscale aplicabilitatea normelor dreptului comunitar, în Decizia contestată nr. X3 din 20 decembrie 2012 nu se face nicio mențiune privind motivele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei din contestație cu privire la acest aspect. Prima instanță a constatat că nici în întâmpinare și nici în concluziile pe fond pârâta nu a invocat motivele pentru care nu a luat în considerare apărările reclamantei referitoare la Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al TVA. Curtea a considerat că directiva are efect direct vertical, astfel încât aceasta poate fi invocată de reclamantă în instanță față de organele fiscale, ca reprezentante, autorități ale unui stat membru.

Pentru a avea acest efect directiva trebuie să fie suficient de precisă, aspect care reiese din dispozițiile art. 185 alin. (2) și (3) din directiva sus-menționată. De asemenea, trebuie ca directiva să fie incorect transpusă în speță, a apreciat instanța, organele fiscale au interpretat incorect dispozițiile C. fisc. și ale H.G. nr. 44/2004 cu privire la evenimentul care a dus la distrugerea, pieirea bunului pentru care a hotărât că este necesară ajustarea TVA. Astfel, în mod corect, reclamanta a arătat că potrivit pct. 54 alin. (7) din H.G. nr. 44/2004 ajustarea prevăzută la art. 149 alin. (4) și (5) C. fisc. (organele fiscale au reținut incidența art. 149 alin. (4) C. fisc.) nu se efectuează în situația în care nu are loc o livrare de bunuri în conformitate cu art. 128 alin. (8) C. fisc.

Potrivit art. 128 alin. (8) lit. a) din cod nu constituie livrare de bunuri, "bunurile distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a unor cauze de forță majoră, precum și bunurile pierdute ori furate, dovedite legal, astfel cum sunt prevăzute prin norme". Potrivit normelor (pct. 6 alin. (10) - forma în vigoare la acel moment), "prin bunuri pierdute" se înțelegea "bunurile dispărute în urma unor calamități naturale, cum ar fi inundațiile, alunecările de teren, sau a unor cauze de forță majoră". Ca să fie în consonanță cu prevederile directivei singura interpretare a textului de mai sus este aceea că indiferent de modul în care s-a produs alunecarea, surparea terenului, bunul fiind dispărut, acesta nu mai poate face obiectul unei ajustări de TVA.

Singura condiție impusă în textul directivei, a constatat prima instanță, este aceea ca să fi fost dovedită distrugerea, dispariția sau furtul bunului, fapt necontestat în cauză. Dacă nu se ia în considerare această interpretare atunci directiva nu a fost transpusă corespunzător, ci incorect, și astfel textul directivei devine aplicabil ca urmare a efectului direct vertical.

Curtea de apel a mai reținut că în interpretarea normelor de drept comunitar relevant este, într-adevăr, cazul invocat de reclamant respectiv, C 257/11 Gran Via Moinești SRL, prin care instanța comunitară a reținut că, în lipsa unor împrejurări frauduloase sau abuzive și sub rezerva unor eventuale regularizări în conformitate cu condițiile prevăzute la art. 185 din Directiva 2006/112, dreptul de deducere, odată născut, rămâne dobândit chiar și atunci când activitatea economică avută în vedere nu a determinat operațiuni taxabile (a se vedea Hotărârea INZO, pct. 20 și 21, Hotărârea Ghent Coal Terminal, pct. 19 - 23, Hotărârea SchloBstrasse, pct. 42, Hotărârea din 8 iunie 2000, Midland Bank, C-98/98, Rec, p. 1-4177, pct. 22, și Hotărârea Fini H, pct. 22). Astfel că, dacă în cazul achiziției unui bun pe care îl demolează voluntar nu se impune regularizarea TVA, cu atât mai mult o astfel de măsură nu se impune față de art. 185 din Directiva 2006/112 în cazul de față când pierderea, distrugerea bunului reclamantei a avut loc ca urmare a unor împrejurări în care reclamanta nu are nicio culpă.

Organele fiscale au reținut culpa reclamantei că ar fi construit pe acel teren, însă se reține chiar și din adresa invocată de pârâta SC "M.I.C.P.M." SA că trebuiau să fie adaptate soluțiile constructive pentru a permite preluarea deformațiilor terenului. Astfel, instanța de fond a constatat că nu se recomandau structuri de beton și cărămidă și se aveau în vedere deformări ale terenului minore și nu o alunecare de teren, o surpare a acestuia pe o suprafață imensă ce a cuprins 10500 mp, care a constituit chiar în opinia I.S.U. Alba un dezastru. Așadar, a apreciat instanța, nu exista o interdicție totală de a construi în zonă. Mai mult, din presă reiese că au fost afectate și clădiri mai vechi situate în aceeași zonă și chiar sediul Administrației Financiare din oraș, ceea ce denotă o dată în plus amploarea fenomenului la a cărui producere reclamanta nu a avut nicio culpă.

Faptul că asigurătorul nu a achitat despăgubiri pe motiv că situația a fost generată și de intervenția umană (activități de exploatare minieră) nu o culpabilizează în niciun mod pe reclamantă sub aspectul producerii fenomenului și dispariției, pieirii bunurilor acesteia (teren, construcție și utilaje). Cu privire la capătul de cerere privind recunoașterea dreptului la rambursare Curtea a reținut că acesta nu poate fi considerat un capăt de cerere distinct, deoarece prin soluția pronunțată, s-a constatat că este nelegală decizia pârâtei de a aplica regularizarea TVA, ori efectul anulării acestei decizii este tocmai acela al considerării ca TVA, pentru care a fost emisă decizia, ca fiind supusă rambursării.

Față de cele reținute, Curtea de Apel București a dispus anularea Deciziei de impunere X1 din 17 iulie 2012 și a raportului de inspecție fiscală emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. cu privire la respingerea la rambursarea TVA a sumei de 612.861 RON, a exonerat reclamanta de plata dobânzilor și penalităților de întârziere aferente sumei de 612.861 RON și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată. 2. Recursul declarat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat că, raportat la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru construcția obiectivului "Spațiu comercial P.", situat în localitatea Ocna Mureș, județul Alba, intimata-reclamantă și-a exercitat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 612.816 RON, construcția fiind pusă în funcțiune în data de 30 noiembrie 2009 și funcționând până în data de 22 decembrie 2010, zi în care, în zona amplasamentului, s-a produs prăbușirea terenului pe o suprafață de aproximativ 6.000 mp, distrugând și o parte din spațiul comercial deținut de reclamantă. Dispozițiile Directivei 2006/112/CE au fost transpuse în legislația română, așa cum reiese din art. 161 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.

De asemenea, conform alin. (4) lit. d) și alin. (5) lit. c) ale art. 149 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare: (4) Ajustarea taxei deductibile prevăzute la alin. (1) lit. d) se efectuează: (...) d) în situația în care bunul de capital își încetează existența, cu excepția cazurilor în care se dovedește că respectivul bun de capital a făcut obiectul unei livrări sau unei livrări către sine pentru care taxa este deductibilă; (...) (5) Ajustarea taxei deductibile se efectuează astfel: (...) c) pentru cazurile prevăzute la alin. (4) lit. c) și d), ajustarea se efectuează în perioada fiscală în care intervine evenimentul care generează ajustarea și se realizează pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând anul în care apare obligația ajustării; Mai mult, pct. 54 alin. (9) din H.G.

nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal menționează că: (9) Ajustarea taxei deductibile prevăzute la art. 149 alin. (4) lit. d) C. fisc. se efectuează pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând anul în care apare obligația ajustării, și este de până la o cincime sau, după caz, o douăzecime pe an din valoarea taxei deduse inițial, fiind operată în decontul TVA aferent perioadei fiscale în care bunurile de capital își încetează existența.

S-a susținut că în mod corect organele de soluționare au respins contestația administrativă, la emiterea soluției de respingere organele fiscale având în vedere următoarele acte: Adresa din 12 iunie 2009 a I.C.P.M., în care se precizează că: "(...) Nu se recomandă amplasarea construcțiilor definitive (...) menținerea amplasamentului va obliga din faza de proiectare și execuție la adaptarea soluțiilor constructive pentru a permite preluarea deformațiilor terenului și pentru evitarea degradărilor sau distrugerilor cu efecte negative (...)". Raportul întocmit de I.S.U. Alba care menționează că situația apărută a fost generată atât de riscuri naturale, cât și de riscuri tehnologice, fenomenul fiind încadrat ca situație de urgență cu caracter limitat; Intimata reclamantă și-a asumat riscul, în deplină cunoștință de cauză, când a construit în zona de influență a masivului de sare, zonă cu restricții în construcții.

Astfel, organul de soluționare a contestației a considerat că prevederile comunitare invocate de intimata-reclamantă nu sunt aplicabile în cauză întrucât distrugerea bunului a fost confirmată în mod corespunzător însă a avut loc atât ca urmare a unor riscuri naturale, cât și ca urmare a unor riscuri tehnologice, riscuri pe care intimata-reclamantă și le-a asumat în deplină cunoștință de cauză. S-a mai arătat că susținerile instanței de fond și ale intimatei reclamante referitoare la aplicabilitatea art. 128 alin. (8) C. fisc. și ale art. 185 alin. (2) din Directiva 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 sunt nelegale.

Susținerea intimatei reclamante potrivit căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 128 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, referitoare la bunurile distruse ca urmare a unor cauze de forță majoră și care nu constituie livrare, nu a putut fi reținută în soluționarea favorabilă a contestației administrative deoarece aceasta specifică obligația colectării TVA aferentă bunurilor distruse, or, așa cum s-a demonstrat mai sus, în speță este vorba despre încetarea existenței bunurilor de capital. De asemenea, conform Raportului întocmit de I.S.U.

Alba, transmis prin Adresa din 7 ianuarie 2011, este menționat faptul că situația apărută a fost generată atât de riscuri naturale, cât și riscuri tehnologice, situația se poate încadra ca "dezastru" conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 481/2004 privind protecția civilă: "dezastru - evenimentul datorat declanșării unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului și care, prin amploare, intensitate și consecințe, atinge ori depășește nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele privind gestionarea situațiilor de urgență, elaborate și aprobate potrivit legii". De asemenea, în temeiul prevederilor Ordinului nr. 1995/1160/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind prevederea și gestionarea situațiilor de urgență specifice riscului la cutremure și/sau alunecări de teren fenomenul a fost încadrat ca situație de urgență cu caracter limitat, nu ca zonă afectată de calamitate naturală sau de alte cauze de forță majoră.

În situația de față nu este vorba despre o distrugere a bunului în sensul art. 185 alin. (2) din Directiva 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006, ci despre un bun de capital care și-a încetat existența în sensul art. 149 C. fisc. Nu se poate analiza situația respectivului bun, fără a vorbi despre culpa intimatei reclamante. Astfel, intimata-reclamanta și-a asumat riscul, în deplină cunoștință de cauză, când a construit imobilul în zona de influență a masivului de sare, zonă cu restricții de construcții, în condițiile în care prin Adresa din 12 iunie 2009 emisă de SC M.I.C.P.M. SA Cluj-Napoca, SC L.I.R.M. SCS a fost informată înainte de demararea lucrărilor că: "(...) amplasamentul ales pentru spațiul comercial P. se situează în zona "B" spre zona "A", trecând parțial în aceasta.

În terenurile din zonele de influență se pot produce deformații, care se transmit structurilor construcțiilor producând degradări ale acestora. Nu se recomandă amplasarea construcțiilor definitive, cu structură de beton și cărămidă în zonele de instabilitate. Pe baza soluției constructive prezentate și a caracterului de spațiu comercial al investiției, recomandăm alegerea unui alt amplasament situat în afara zonei de influență "B". Menținerea amplasamentului actual, pe propria răspundere, vă obligă, din faza de proiectare și execuție, la adaptarea soluțiilor constructive pentru a permite preluarea deformațiilor terenului și pentru evitarea degradărilor sau distrugerilor cu efecte negative asupra siguranței în exploatare a construcțiilor". Conform Raportului întocmit de I.S.U.

"Unirea" al județului Alba, transmis cu Adresa din 7 ianuarie 2011, situația apărută a fost generată atât de riscuri naturale, cât și de riscuri tehnologice, fenomenul fiind încadrat ca situație de urgență cu caracter limitat, astfel că din acest raport nu rezultă că zona a fost declarată, potrivit prevederilor legale speciale pentru fiecare domeniu, afectată de calamitate naturală sau de alte cauze de forță majoră. De asemenea, în decizia de soluționare a contestației, organele fiscale au reținut corect situația și prin prisma faptului că asigurătorul a refuzat plata despăgubirilor. Raportul de expertiză întocmit de asigurător a reținut că fenomenul s-a produs ca urmare a intervenției umane, respectiv a activităților de exploatare minieră desfășurate în zona Salinei Ocna Mureș, eveniment pentru care nu se poate invoca forța majoră.

Încheierea Poliței de asigurare din 24 februarie 2010 cu SC A.T.A. SA probează faptul că însăși reclamanta a avut în vedere posibilitatea apariției unei daune în urma distrugerii spațiului comercial. Având în vedere prevederile legale menționate mai sus, rugăm instanța să rețină că, în situația în care bunurile de capital achiziționate construite sau modernizate nu sunt folosite în scopul operațiunilor taxabile, sau își încetează existența, taxa deductibilă aferentă acestora se ajustează, iar ajustarea se efectuează în perioada fiscală în care intervine evenimentul care generează ajustarea și se realizează pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând anul în care apare obligația ajustării.

S-a solicitat de asemenea respingerea sau diminuarea cheltuielilor de judecată. 3. Apărările intimatei și procedura derulată în recurs SC L.I.R.M. SCS, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 23.024,05 RON conform facturii depuse. În motivarea susținerilor din întâmpinare s-a arătat că: I. Referitor la caracterul de "bun distrus" al imobilului și aplicabilitatea dispozițiilor art. 185 din Directiva prind TVA și art. 128 alin. (8) C. fisc., situația este aceea a unui "bun distrus", atâta timp cât, ca urmare a surpării terenului pe care a fost construit, bunul a fost înghițit de pământ. În acest sens fiind întocmit Raportul din 7 ianuarie 2011 întocmit de I.S.U.

Alba atașat în Anexa 2 la cererea precizatoare) care confirmă incidentul și cataloghează prăbușirea arealului de la Ocna Mureș drept situație de urgență - dezastru cu caracter limitat. În concluzie, dat fiind faptul că fenomenul de la Ocna Mureș a fost încadrat de organul abilitat - I.S.U. Alba drept situație de urgență - dezastru cauzat de alunecarea de teren, este evident că distrugerea Supermarketului P. s-a datorat intervenției unor cauze mai presus de voința sau intervenția societății. În aceste condiții, incidente speței sunt prevederile art. 128 alin. (8) lit. a) C. fisc. și art. 185 alin. (2) din Directiva de TVA, potrivit cărora, bunurile distruse nu fac obiectul ajustării în privința TVA, prevederile art. 149 C. fisc.

- privind regula ajustării - nefiind în mod evident incidente în cauză, aspect în mod corect reținut de instanța de fond. Cât privește existența unui dezastru cu caracter limitat și nu a unui caz de forță majoră ori calamitate naturală, art. 185 alin. (2), art. 186 din Directiva TVA prevăd "(...) nu se efectuează regularizări în cazul operațiunilor rămase total sau parțial neachitate sau în cazul distrugerii, pierderii sau furtului demonstrate sau confirmate în mod corespunzător sau în cazul bunurilor preluate pentru oferirea de cadouri de mică valoare sau de eșantioane, în conformitate cu art. 16 și Statele membre stabilesc normele de aplicare a art. 184 și 185.". Astfel, potrivit textului comunitar, nu este ajustată TVA în cazul bunurilor distruse în orice fel, cu condiția ca distrugerea să fie demonstrată confirmată în mod corespunzător, potrivit legislației statului membru, ceea ce s-a și întâmplat în cazul de față (aspect necontestat).

În ceea ce privește sfera de cuprindere a noțiunii de "bun distrus", Comisia Europeană menționează în mod expres că textul comunitar trebuie interpretat în sensul că vizează atât distrugerea voluntară, cât și distrugerea accidentală a bunului. Această concluzie se desprinde în mod clar și din rațiunea instituirii acestor situații de exceptare de la ajustarea TVA - respectiv, evitarea obligării unui contribuabil de a suporta o pierdere fiscală, în condițiile în care a suferit o pierdere economică ca urmare a intervenirii unui element distructiv, independent de voința acestuia.

În aceste condiții, față de natura factorului distructiv care a dus la prăbușirea Supermarketului P. (distrugere ca urmare a unei alunecări de teren), dar mai ales față de principiul interpretării armonioase a dreptului comunitar și a principiului supremației dreptului comunitar (art. 185 alin. (2) din Directiva TVA), organele fiscale erau obligate să constate incidența acestor prevederi comunitare, iar nu să le ignore, fiind evident că prevederile art. 185 alin. (2) din Directiva TVA sunt pe deplin aplicabile în speță. În al doilea rând, cu privire la textul național, incidente în cauză sunt dispozițiile: - art. 149, alin. (4) C. fisc.

- excepția de la regula ajustări - Ajustarea taxei deductibile prevăzute la alin. (1) lit. d) se efectuează: (...) d) în situația în care bunul de capital își încetează existența, cazurilor în care se dovedește că respectivul bun de capital a făcut obiectul unei livrări sau unei livrări către sine pentru care taxa este deductibilă"; - art. 128 alin. (8) lit. a) C. fisc.: "nu constituie livrare de bunuri, în sensul alin. (1) (...) bunurile distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a unor cauze de forță majoră, precum și bunurile pierdute ori furate, dovedite legal, astfel cum sunt prevăzute prin norme"; - pct. 6 alin. (11) din Normele metodologice, "(11) În sensul art. 128 alin. (8) lit. a) C. fisc.: b) prin bunuri pierdute se înțelege bunurile dispărute în urma unor calamități naturale, cum ar fi inundațiile, alunecările de teren, sau a unor cauze de forță majoră (...);". Astfel, în lumina prevederilor legale naționale mai sus menționate, nu este necesară ajustarea TVA în cazul "bunurilor distruse". În acest caz - bunul pierit/dispărut ca urmare a unei calamități naturale - alunecări de teren sau a unui caz de forță majoră - contribuabilul beneficiază de art. 128 C. fisc., respectiv nu trebuie să procedeze la ajustarea TVA aferentă achizițiilor destinate construcției.

Așa cum în mod corect a reținut instanța fondului, prevederile naționale mai sus menționate se impune a fi interpretate în lumina dispozițiilor Directivei de TVA, care, spre deosebire de textul național, nu face distincție între modalitățile în care bunul a fost distrus, atâta timp cât distrugerea este confirmată de autoritatea națională competentă. Drept urmare, având în vedere, pe de o parte, scopul evident al reglementării comunitare respectiv evitarea situațiilor în care persoanele trebuie să plătească taxe în plus care se adaugă la pierderea economică deja suferită - distrugere, pierdere și furt și, pe de altă parte, față de circumstanțele specifice ale speței - distrugerea Supermarketului P. ca urmare a intervenirii unui dezastru natural cauzat de activitățile miniere, refuzarea dreptului de deducere a TVA aferent Supermarketului P., prin prisma aplicării și interpretării literale a dispozițiilor art. 128 și art. 149 C. fisc.

(invocarea lipsei unei calamități naturale/forța majoră), în condițiile în care societatea deja a suferit o pagubă economică importantă, contravine în mod flagrant scopului instituirii excepției de la ajustarea TVA, fiind evident că, în acest caz, pe lângă pierderea economică suferită, societatea a fost impusă să suporte și o sarcină fiscală nelegală și nejustificată. Cât privește lipsa de relevanță fiscală riscului la contribuția imobilului sub aspectul ajustării TVA, această motivare a A.N.A.F. în justificarea ajustării TVA este lipsită de orice temei legal, dispozițiile legale incidente neconținând ne-ajustarea TVA de o pretinsă "asumare a unor riscuri". În realitate, astfel cum rezultă din cuprinsul pct. 45 alin. (1) din Normele metodologice, ceea ce interesează legiuitorul din perspectiva păstrării dreptului de deducere al TVA o reprezintă intenția contribuabilului de a desfășura activități taxabile, dovedită prin elemente obiective.

În concluzie, pentru a-și păstra dreptul de deducere aferent TVA, societatea trebuie să demonstreze intenția de a desfășura activitățile taxabile. Or, intenția societății de a desfășura activități taxabile la momentul construcției Supermarketului P. este neechivocă și poate fi dedusă nemijlocit din circumstanțele cauzei, având în vedere că: - societatea a realizat o investiție majoră prin construirea magazinului; - societatea a obținut toate avizele și autorizațiile de construcție (certificat de urbanism, autorizația de construire, aspect necontestat de A.N.A.F.); Supermarketul P. a funcționat mai mult de 1 an de la data deschiderii, iar încetarea activității taxabile desfășurată de societate nu este rezultatul voinței societății, ci rezultatul exclusiv al intervenției dezastrului cu caracter limitat, cauzat de ridicarea nivelului apelor subterane și de activitățile miniere desfășurate în zonă de Compania Națională de Sare.

De altfel, cum recunoaște și A.N.A.F. în cuprinsul recursului, prăbușirea Supermarketului P. a fost cauzată de cauze naturale și de intervenția umană - activitățile de exploatare minieră și nivelul ridicat al apelor subterane, iar nu de activitățile desfășurate de societate în zonă. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Litigiul de față își are sorgintea în greșita evaluare a stării de fapt, ceea ce a condus la greșita încadrare în textele de lege aplicabile. În fapt este vorba despre un imobil, edificat cu respectarea dispozițiilor legale, în orașul Ocna Mureș (certificat de urbanism care permitea construirea sa în acel spațiu, autorizație de construcție, proces-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor), care a fost distrus în totalitate prin prăbușirea plafonului exploatării miniere a Salinei Ocna Mureș.

Surparea terenului în zona imobilului a fost una rapidă, care nu a permis, în măsura în care ar fi fost posibil, demontarea spațiului comercial și recuperarea cel puțin parțială a materialelor folosite. În aceste condiții nu poate fi vorba despre "încetarea existenței bunului", prevăzută de art. 149 alin. (4) lit. d) și alin. (5) lit. c) din Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), ci de "bun distrus", prevăzută de art. 128 alin. (8) lit. a) C. fisc. Cum art. 128 alin. (8) se referă la distrugerea bunului, "ca urmare a unor calamități naturale sau a unor cauze de forță majoră", instanța reține că susținerile recurentei precum că situația analizată nu este decât o "situație de urgență cu caracter limitat, distrugerea bunurilor încadrându-se din cauza unor riscuri naturale și tehnologice", sunt nefondate.

Astfel, câtă vreme reclamantei i s-a eliberat autorizație de construire prin care s-a permis edificarea imobilului și s-a întocmit, fără obiecțiuni, proces-verbal de recepție, nu se poate vorbi despre riscuri de orice fel, asumate de către proprietarii construcției. Adresa I.C.P.M. din 12 iunie 2009 este ulterioară eliberării autorizației de construcție din 5 iunie 2009, astfel că nu are vreo influență legală din punct de vedere normativ asupra realizării lucrării de construcție, și, mai mult, se referă la o construcție "cu structură de beton și cărămidă", ceea ce nu este cazul imobilului în discuție. Cât privește Raportul I.S.U. Alba din 7 ianuarie 2011 care încadrează faptul ca "dezastru" conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 481/2004 privind protecția civilă, aceste rețineri nu sunt în contradicție cu cele reținute de către instanța de fond.

"Dezastrul" a provocat "distrugerea" bunului astfel că acesta a dispărut prin prăbușirea terenului pe care este amplasat, ceea ce se asimilează cu forța majoră, evenimentul nefiind nici predictibil, nici posibil de împiedicat. În aceste condiții sunt aplicabile dispozițiile art. 185 și art. 186 din Directiva TVA care fac referire la "distrugerea bunului, demonstrată în mod corespunzător". Toate cele mai sus expuse confirmă realitatea celor reținute de către instanța de fond în aprecierea fenomenului vătămător și al urmărilor sale, astfel că Înalta Curte apreciază că recursul promovat în cauză apare ca nefondat. Cât privește cheltuielile de judecată solicitate de către intimată în această fază procesuală, instanța va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., astfel cum a solicitat recurenta, acordându-le în cuantum apreciat ca justificat de 15.000 RON raportat la pretențiile evaluate la 23.024,05 RON. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Cum, din analiza motivelor de recurs nu rezultă incidența prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nici a art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Cure urmează a le respinge ca nefondate. Cât privește cheltuielile de judecată solicitate în recurs, instanța le consideră întemeiate, cuantificându-le conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva Sentinței civile nr. 2293 din 17 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 15.000 RON - cheltuieli de judecată către intimata SC L.I.R.M. SCS, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2014. Procesat de GGC - AZ