ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4618/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4618/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 18

decembrie 2012, reclamanta SC "L." SA, în contradictoriu cu pârâții

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală

de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat instanței de contencios

administrativ anularea următoarelor acte:

- Raportul de

inspecție fiscală nr. X1 din 18 iunie 2008;

- Decizia de impunere

nr. X2 din 23 iunie 2008 prin care s-a stabilit în sarcina societății obligația

de plată a sumei totale de 4.378.808 RON reprezentând T.V.A. nedeductibil

(2.261.851 RON), dobânzi (2.078.285 RON) și penalități de întârziere T.V.A.

(38.672 RON);

- Decizia nr. X3 din

19 iunie 2012 prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată

împotriva primelor două acte.

Prin aceeași cerere

reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la rambursarea sumei de 4.378.808

RON, reprezentând T.V.A. considerat în mod eronat nedeductibil și la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1717 din 28 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC

"L." SA, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare

Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili.

A anulat Decizia nr.

X3 din 19 iunie 2012, Decizia de impunere din 23 iunie 2008 și Raportul de

inspecție fiscală nr. X1 din 18 iunie 2008.

A obligat pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili la rambursarea către reclamantă a T.V.A. în cuantum de

4.378.808 RON.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În perioada 2005 -

2006, SC "L." SA și-a exercitat dreptul de deducere a taxei pe

valoarea adăugată înscrisă în facturi reprezentând achiziții de bunuri,

respectiv păcură, taglă, etc., emise de SC "O.I." SRL București, SC

"E.C." SRL Oradea și SC "S.H." SRL Brașov și SC

"M.S.C." SRL Arad.

În urma verificării,

organele de inspecție fiscală au constatat că facturile emise de furnizorii

menționați mai sus nu conțin toate informațiile prevăzute la art. 155 alin. (8)

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările

ulterioare, iar datele din avizele de însoțire a mărfii și din notele de

intrare-recepție întocmite de SC L. SA, anexate la facturi ca și documente

justificative nu sunt corelate cu datele înscrise în facturi.

În aceste condiții,

organele de inspecție fiscală nu au avut certitudinea că marfa a fost livrată

cu avizele de însoțire a mărfii respective, având în vedere că acestea conțin

date care nu se regăsesc în facturile fiscale, în baza cărora SC "L."

SA și-a exercitat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, precum și

dacă marfa înscrisă de către furnizori în facturile fiscale ar fi aceeași cu

marfa din avizele de însoțire a mărfii, în condițiile în care acestea nu sunt

întocmite conform prevederilor legale.

Totodată, organele de

inspecție fiscală au constatat că la baza acestor livrări nu au existat

contracte comerciale cu societățile menționate mai sus, în care să fie

prevăzute condițiile de livrare, documentele în baza cărora se livrează

mărfurile și eventual firme de intermediere între SC "L." SA și

societățile enumerate.

După finalizarea

controlului, organele de inspecție fiscală au întocmit Raportul de inspecție

fiscală nr. X1 din 18 iunie 2008 și Decizia de impunere nr. X2 din 23 iunie

2008 prin care s-a stabilit în sarcina societății obligația de plată a sumei

totale de 4.378.808 RON reprezentând T.V.A. nedeductibil (2.261.851 RON),

dobânzi (2.078.285 RON) și penalități de întârziere T.V.A. (38.672 RON).

Reclamanta a

contestat decizia de impunere, iar Direcția generală de soluționare a

contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a sesizat

Direcția Națională Anticorupție pentru a se stabili realitatea operațiunilor

comerciale derulate de SC "L." SA și dacă aceste operațiuni au avut

la bază documente justificative legale. Totodată, prin Decizia din 24 decembrie

2008, emisă în baza art. 214 alin. (1) C. proc. fisc., s-a suspendat

soluționarea contestației.

În acest context, a

reținut prima instanță că în cuprinsul sesizării s-a arătat că reprezentanții

societății comerciale reclamante au dispus înregistrarea în contabilitate a

unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale și au stabilit cu

rea-credință impozitele, taxele și contribuțiile datorate la bugetul de stat.

Prin rezoluția din

data de 3 februarie 2010 Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu

Severin a dispus neînceperea urmăririi penale față de persoanele cu privire la

care s-a formulat sesizarea, reținându-se că societatea comercială nu a

efectuat operațiuni economice fictive, iar bugetul de stat nu a fost

prejudiciat.

Rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale a fost menținută prin Rezoluția nr. 429/II/2010,

a procurorului ierarhic superior. Această din urmă rezoluție a fost contestată

de D.G.F.P. Mehedinți, împreună cu rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.

Prin Sentința penală

nr. 1671 din 8 septembrie 2010, rămasă definitivă, Judecătoria Drobeta-Turnu

Severin a respins ca tardivă plângerea formulată împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale și ca inadmisibilă plângerea formulată împotriva

Rezoluției nr. 429/II/2010.

Curtea de Apel

București a mai reținut că, așa cum reiese din considerentele celor două

rezoluții, convingerea procurorilor s-a fundamentat pe concluziile raportului

de expertiză financiar-contabilă, dispusă și efectuată în cursul cercetărilor

penale, concluzii conform cărora operațiunile comerciale derulate de reclamantă

în perioada de referință sunt reale și legale, nu există operațiuni fictive,

iar bugetul de stat nu a fost prejudiciat.

După soluționarea

plângerii penale, organele fiscale au reluat procedura de soluționare a

contestației fiscale, iar prin Decizia nr. X3 din 19 iunie 2012 s-a dispus

respingerea contestației.

A constatat instanța

de fond că din considerentele deciziei administrativ-fiscale reiese că Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor a înlăturat susținerile reclamantei și

a împărtășit pe deplin opinia emitentului deciziei de impunere, însă nu a făcut

nicio referire la rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, în care se

menționează faptul că operațiunile economice derulate de reclamantă și vizate

în raportul de inspecție fiscală au fost reale și legale. Curtea constată că

acest demers apare ca inexplicabil, în condițiile în care organul de urmărire

penală a fost sesizat tocmai pentru a se stabili dacă operațiunile economice

derulate de reclamantă au fost reale și dacă au fost reflectate în

contabilitate pe baza unor documente justificative reale. Or, din moment ce a

sesizat organele penale, pârâta este obligată să țină seama de concluziile

acestora, oricare ar fi ele, câtă vreme aceste concluzii nu au fost contrazise

pe cale judiciară.

Sintetizând, instanța

de fond a constatat că organele administrativ-fiscale au reținut în sarcina

reclamantei înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la bază

operațiuni reale, deși din probele administrate reiese contrariul. În acest

sens, prima instanță a avut în vedere concluziile expertizei contabile efectuate

în faza de cercetare penală, conform cărora operațiunile comerciale derulate de

reclamantă sunt reale și legale, nu există operațiuni fictive, iar bugetul de

stat nu a fost prejudiciat. Faptul că această expertiză nu a fost efectuată în

prezenta cauză nu știrbește cu nimic caracterul său de probă științifică care

imprimă caracterul obligatoriu al concluziilor expertului în primul rând pentru

organele fiscale.

În ce privește

argumentele pârâtelor legate de întocmirea nelegală a facturilor, curtea de

apel a constatat că neregularitățile sesizate de organele fiscale nu au fost de

natură să prejudicieze bugetul de stat, conform concluziilor din raportul de

expertiză. Din acest motiv nu pot fi reținute apărările pârâtelor cu privire la

Decizia nr. 5/2007, deoarece s-a dovedit prin raportul de expertiză contabilă

că informațiile conținute de documentele justificative au fost suficiente

pentru a se stabili realitatea operațiunilor economice. Or, aplicarea ad

literam a dispozitivului deciziei menționate făcându-se abstracție de situația

de fapt reală ar conduce la concluzii contrare realității, ceea ce este

inacceptabil.

Instanța de fond nu a

reținut nici susținerile privind lipsa convențiilor scrise, întrucât

contractele comerciale sunt prin natura lor consensuale, dovada încheierii

și/sau executării lor fiind, printre altele, documentele de evidență contabilă.

Pentru considerentele

rezumate mai sus, instanța de fond a constatat că actele atacate sunt nelegale,

motiv pentru care a admis acțiunea astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs în termenul legal pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală care a solicitat modificarea acesteia în sensul

respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea căii de

atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal,

fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele

critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată.

Instanța de fond prin

hotărârea pronunțată nu a făcut altceva decât să preia concluziile expertizei

contabile, conform cărora operațiunile comerciale derulate de reclamantă sunt

reale și legale, nu există operațiuni fictive, iar bugetul de stat nu a fost

prejudiciat.

De precizat că

această expertiză a fost întocmită într-un dosar penal, în care a fost dată o

rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, concluziile organelor penale fiind

apreciate de instanța de fond ca intrate în puterea lucrului judecat.

În privința sumelor

datorate de către reclamantă, reținute în actele administrativ-fiscale

contestate se arată că suma de 2.233.648 RON reprezintă taxă pe valoare

adăugată, organele de inspecție fiscală apreciind că reclamanta nu poate

beneficia de exercitarea dreptului de deducere a TVA înscrisă în facturi emise

de diverși furnizori, în condițiile în care facturile fiscale nu conțin toate

informațiile prevăzute de art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind

Codul fiscal.

S-au mai constatat de

către organele de inspecție fiscală că la baza acestor livrări nu au existat

contracte comerciale cu societățile indicate de reclamantă și emise de SC

"O.I." SRL București, SC "E.C." SRL Oradea, SC

"S.H." SRL Brașov, SC "M.S.C." SRL Arad.

Referitor la suma de

2.070.991 RON din care 22.032.319 reprezintă majorări de întârziere aferente

TVA și 38.672 RON penalități de întârziere aferente TVA se susține că aceste

sume datorate reprezintă o măsură accesorie a debitului principal în condițiile

în care sumele nu au fost achitate în termenul legal.

Intimata a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat,

arătând în motivare, în esență, faptul că societatea a îndeplinit condițiile

necesare pentru deductibilitatea TVA, împrejurare ce rezultă din Raportul de

expertiză întocmit în dosarul de urmărire penală.

Sunt de asemenea,

reluate în cuprinsul întâmpinării, susținerile din fața instanței de fond în

legătură cu operațiunile economice efectuate în perioada de referință și care

îi conferă dreptul de deducere a TVA.

Analizând sentința

recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse

în întâmpinare, dar și din oficiu, în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., sub toate aspectele, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că

recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prin Decizia de

impunere nr. X2 din 23 iunie 2008 s-a stabilit în sarcina societății intimate

obligația de plată a sumei totale de 4.378.808 RON reprezentând TVA deductibil

2.261.851 RON, dobânzi de 2.708.385 RON și penalități de întârziere de 38.672

RON, iar prin sentința civilă recurată s-a anulat această decizie, reținându-se

în considerentele hotărârii nelegalitatea deciziei făcând trimitere în acest

sens la rezoluția de neîncepere a urmării penale din data de 3 februarie 2010 a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Drobeta-Turnu Severin din Dosarul nr.

5180/P/2008 și la concluziile Raportului de expertiză, probă dispusă în acest

dosar.

Prin maniera în care

prima instanță și-a motivat soluția în ceea ce privește forța juridică a

ordonanței procurorului de neîncepere a urmăririi penale reținând exclusiv pe

baza acestui act nelegalitatea actelor fiscale fără a se raporta și la alte

probe care să justifice această concluzie denotă faptul că practic s-a

considerat autoritatea de lucru judecat a unei rezoluții a procurorului cu

extinderea nelegală a efectului prevăzut de art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

Potrivit acestui text

legal, pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat, este necesară

existența unei hotărâri judecătorești penale a cărui efect pozitiv să fie

aplicat în procesul civil, în sensul că asupra problemelor juridice litigioase

tranșate să nu se mai poată reveni, apreciind în această situație inutilitatea

reverificării jurisdicționale. O astfel de consecință nu este recunoscută în

cazul actelor îndeplinite de procuror. De altfel, nicio dezlegare dată într-o

cauză penală printr-o hotărâre judecătorească nu ar avea relevanță juridică

pentru raportul de drept fiscal.

Cât privește

trimiterile instanței de fond la concluziile raportului de expertiză, probă

efectuată în același dosar penal, Înalta Curte reține că atât înscrisurile, cât

și raportul de expertiză reprezintă mijloace de probă reglementate de art. 172

și urm. C. proc. civ. și art. 201 și urm. din același cod, fără ca legiuitorul

să fi conferit o valoare probatorie de netăgăduit vreuneia dintre ele.

Aceste mijloace de

probă general stabilite sunt enumerate și în art. 49 C. proc. fisc. astfel că

judecătorul fondului avea obligația să facă un examen efectiv al tuturor

mijloacelor de probă pentru a se stabili dacă și în ce măsură fac dovada celor

susținute de reclamantă cu privire la îndeplinirea condițiilor pentru deducerea

TVA.

Această examinare se

impunea și din perspectiva prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care

obligă judecătorul să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni

orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor

și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale, dar și a respectării dreptului la un proces echitabil consacrat de

art. 6 prag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce include printre

altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră

pertinente pentru cauza lor și obligația instanței să examineze în mod real

problemele esențiale care i-au fost puse.

Aceste dispoziții

legale au un caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea

hotărârii, astfel că în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. se va admite recursul și se va casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre

rejudecare.

În raport de motivul

de casare anterior reținut instanța de control judiciar apreciază că nu se mai

impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentă în cadrul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile vizând

neîndeplinirea condițiilor de fond și formă pentru deducerea TVA vor fi

analizate de instanța de fond în rejudecare.

Pentru considerentele

mai sus expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3)

C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite

recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței

civile nr. 1717 din 28 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 decembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ