ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1617/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea deciziei de soluționare nr. 65/07.03.2014 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; anularea deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală x/24.05.2013 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și a raportului de inspecție fiscală nr. x/24.05.2013 care a stat la baza acesteia și, pe cale de consecință, exonerarea sa de la plata sumei totale de 1.552.399 RON reprezentând 1.252.795 RON - dobânzi aferente TVA și 299.604 RON - penalități aferente TVA.

La data de 31.12.2014, reclamanta și-a modificat acțiunea, arătând că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârâtă și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Prin întâmpinare, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat, respingerea în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată a acțiunii formulata de reclamantă.

A invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București.

A arătat că, în mod corect, prin decizia nr. 65/24.05.2013 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor contestația împotriva deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/24.05.2013 a fost respinsa ca nemotivată.

Prin sentința civilă nr. 1924/17.03.2015, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2014.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 1982 din 2 iulie 2015, Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității capătului doi al cererii de chemare în judecată privind anularea deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală x/24.05.2013, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a raportului de inspecție fiscală x/24.05.2013 și exonerarea de la plata sumei de 1.552.339 RON; a respins ca inadmisibil capătul doi al cererii de chemare în judecată privind anularea deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/24.05.2013, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a raportului de inspecție fiscală nr. x/24.05.2013 și exonerarea de la plata sumei de 1.552.339 RON; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a anulat decizia nr. 65/7.03.2014, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; a obligat Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/24.05.2013, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a raportului de inspecție fiscală nr. x/24.05.2013.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat a formulat următoarele critici:

Hotărârea primei instanțe a fost pronunțata cu aplicarea greșita a legii, in cauza fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 206 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 coroborate cu cele ale pct. 2.5 din O.P.A.N.A.F. nr. 450/2013 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Reiterează cele arătate prin întâmpinarea depusă în primă instanță, în sensul că in mod corect prin Decizia nr. 65/24.05.2013 a fost respinsa ca nemotivata contestația intimatei împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/24.05.2013, organul de soluționare a contestației reținând, în fundamentarea soluției adoptate, aplicabilitatea dispozițiilor art. 206 (1) lit. c) și lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora contestația se formulează în scris și va cuprinde motivele de fapt și de drept precum și dovezile pe care se întemeiază.

Astfel, legiuitorul stabilește in sarcina celui care contesta obligația fiscală stabilită de a prezenta motivele de fapt și de drept precum și dovezile pe care se întemeiază, astfel încât organul de soluționare a contestației sa fie in măsura să aprecieze asupra acestora raportat la concluziile organului de inspecție fiscala și cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x prin Decizia nr. 3250/18.06.2010:

"motivarea contestației în procedura administrativă se poate face sub sancțiunea decăderii, în termen de 30 de zile în care se poate formula contestația administrativă".

In cauza de față intimata nu a depus niciun document în susținerea contestației, nu a invocat niciun articol de lege în apărarea sa, conținutul contestației cuprinzând enumerarea sumelor stabilite prin Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/24.05.2013, enumerarea unor constatări ale organelor de inspecție fiscală și calificarea acestor constatări ca fiind incorecte.

În considerentele hotărârii atacate instanța de fond retine in mod eronat faptul că organul de soluționare a contestației nu a analizat susținerile intimatei in sensul că a fost încălcat principiul proporționalității, prin impunerea unei sancțiuni disproporționate în raport cu gravitatea faptei săvârșite.

In fapt, prin decizia nr. 65/24.05.2013 organul de soluționare a analizat această susținere și a precizat ca acest argument nu poate fi reținut, întrucât nu este de natura fiscala, in măsura in care se constată lipsa unor argumente privind modul de calcul al accesoriilor in ceea ce privește perioada și cota aplicată.

De asemenea, prin decizia menționata s-a reținut ca simpla susținere a încălcării unui principiu nu poate constitui o motivare a contestației in întelesul legii, cată vreme intimata se limitează doar la a face afirmații fără să prezinte dovezi obiective pe care se întemeiază acestea și care să combată constatările organelor de inspecție fiscală.

Mai retine instanța de fond in mod eronat faptul ca organul de soluționare a contestației nu a analizat referirile intimatei la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Contrar acestei susțineri, prin decizia de soluționare se arată că speța nu se circumscrie considerentelor din deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cazurile C-188/09 Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak Orlowski și C- 284/11 EMS-Bulgaria Transport OOD.

Organul de soluționare a argumentat aceasta susținere prin aceea ca în cauză, conform Deciziei de reverificare nr. 1046458/2013, de la data ultimei verificări au apărut elemente și date suplimentare, conform constatărilor înscrise în Raportul de inspecție fiscală nr. x/20.03.2013, elemente necunoscute organelor de inspecție fiscală la data efectuării inspecției fiscale și care influențează rezultatele inspecției fiscale anterioare.

De asemenea, organul de soluționare a analizat și susținerea intimatei in sensul ca obligația fiscală a fost achitată către bugetul de stat la data emiterii facturilor inițiale de către prestatorul B., în data de 25 august 2009, și rambursată ulterior către intimata în data de 25 aprilie 2010, în toată această perioadă realizandu-se o îmbogățire fără justă cauză a bugetului de stat pe seama lipsei folosinței banilor și a beneficiului nerealizat de către o firmă din grupul C.

In acest sens, in decizia de soluționare se retine ca A. trebuia să aplice legislația fiscală în materie de taxă pe valoarea adăugată privind locul prestării serviciilor și să acționeze în consecință, respectiv să solicite B. S.R.L. stornarea facturilor emise cu TVA, având ca obiect servicii neimpozabile în România, cu atât mai mult cu cât cei doi contribuabili sunt afiliați.

In ceea ce privește susținerea intimatei in sensul ca bugetul statului nu a fost prejudiciat, in decizia de soluționare se arată faptul ca aceasta este neîntemeiata, întrucât din documentele aflate la dosarul cauzei reiese ca organele de inspecție fiscala au calculat accesorii pentru perioada cuprinsă intre momentul deducerii TVA și momentul stornării facturilor in baza cărora s-a exercitat acest drept.

În conformitate cu prevederile art. 158 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, orice persoană obligată la plata taxei având răspunderea pentru calcularea corectă și plata la termenul legal a taxei către bugetul de stat, intimata datorează dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA, in baza prevederilor art. 119, 120 și 120' din O.G. nr. 92/2003.

Este adevărat ca un principiu al sistemului comun al TVA instituit de legislația comunitară este neutralitatea taxei pe valoarea adăugată, dar acesta nu se aplică făcând abstracție și în detrimentul celorlalte principii recunoscute de legislația și jurisprudența comunitară, cum ar fi principiul proportionalității.

Mai mult, modalitatea în care este invocata susținerea intimatei cu privire la încălcarea principiului neutralității este una eronata, întrucât acest principiu vizează neutralitatea TVA în cadrul societății raportat la taxa aferenta unei operațiuni bine definită, și nu prin raportare la tratamentul aplicat TVA la societatea partenera, așa cum se invoca în prezenta cauza.

Ca atare, principiile menționate nu pot fi invocate și aplicate în detrimentul normelor prevăzute de legislația fiscală din România, așa cum susține intimata, întrucât ar însemna lipsirea de orice efecte juridice a normelor naționale care transpun directivele comunitare.

Având in vedere considerentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea in parte a sentinței atacate și în urma rejudecării cauzei, respingerea în totalitate a acțiunii ca neîntemeiată.

1.4 Apărările intimatei reclamante A.

Prin întâmpinarea depusă, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului formulat de ANAF menținerea ca temeinica și legala a sentinței atacate, invocând următoarele apărări:

Contrar susținerilor recurentei, în mod judicios a reținut instanța de fond faptul că contestatoarea a prezentat argumente de fapt și de drept in susținerea contestației. Lipsa unor argumente privind modul de calcul al sumelor stabilite prin decizia de soluționare nu echivalează cu nemotivarea contestației, întrucât dispozițiile art. 206 alin. (.l) lit. c) și art. 231 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 (...) nu impun ca motivele contestației să se limiteze la modul de calcul al sumelor stabilite prin decizia contestata.

Prima instanță în mod corect retine și faptul că prin contestația formulată contestatoarea a invocat încălcarea de către organul fiscal care a emis decizia de impunere a unor principii de drept comunitar, cu referiri concrete la jurisprudența Curții Europene de Justiție și la situația de fapt, motive care nu au fost analizate in soluționarea contestației.

Astfel, cu privire la primul argument invocat de recurenta pârâtă, și anume -"intimata nu a depus niciun document in susținerea contestației, nu a invocat niciun articol de lege in apărarea sa.", arată faptul ca organele de inspecție fiscala au procedat la reverificarea unei perioade fiscale care a fost deja supusa inspecției fiscale, încălcând prevederile art. 105 din Codul de Procedură Fiscală. Astfel, decizia de rambursare inițiala a fost comunicata societății și, totodată, a fost pusa in executare, suma aprobata la rambursare fiind restituita integral. Ulterior, in urma reanalizarii aceluiași set de documente in baza cărora organul de administrare fiscala a admis in prima fază cererea de rambursare, autoritățile fiscale au revenit asupra deciziei inițiale și au decis ca nu exista obligația de rambursare a TVA.

Pe fond, consideră întemeiată susținerea instanței de fond prin care se retine faptul ca organul de soluționare a contestației nu a analizat referirile intimatei la jurisprudenta Curții de Casație a Uniunii Europene.

Fata de susținerea intimatei conform căreia principiul proporționalității nu poate fi reținut întrucât nu este de natura fiscala, in măsura in care se constată lipsa unor argumente privind modul de calcul al accesoriilor, în ceea ce privește perioada și cota aplicată, consideră util să evidențieze aspectele cristalizate in cazurile relevante oferite de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

În jurisprudența europeana in materie fiscala, principiul proporționalității este invocată în doua tipuri de situații:

- cele in care se pune in discuție formalismul impus de legislațiile naționale in vederea exercitării unor drepturi, in comparație cu rigorile necesare in lupta împotriva evaziunii fiscale și a abuzurilor de drept;

- cele in care se discuta despre protecția exercitării unor drepturi, in comparație cu rigorile necesare in lupta împotriva evaziunii fiscale și a abuzurilor de drept;

Principiul proporționalității impune ca intențiile de reglementare ale statului, precum și masurile adoptate de către acesta trebuie sa fie:

- adecvate: mijloacele folosite trebuie sa fie adecvate pentru atingerea obiectivelor măsurii legislative;

- necesare: mijloacele nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor normelor legislative.

Principiul proporționalității acea "conflict rule" care determină înclinarea balanței in favoarea uneia dintre părți, este o procedura analitică ce nu afectează aplicarea normelor de drept substanțial. In această analiză, se urmărește mai întâi daca regula de drept respectiva trece testul calității relației dintre mijloace (măsura administrativa in discuție) și scop (obiectivul urmărit prin instituirea acelei masuri).

Ulterior, trebuie verificat dacă măsura administrativa este și necesara scopului urmărit și cel mai important, daca este cea mai puțin restrictiva dintre masurile administrative posibile pentru atingerea scopului propus. Acest din urma criteriu este cel mai sensibil, putând înclina judecata și într-un sens și in altul. Există autori care considera ca principiul general al proporționalității (in ceea ce privește o măsura administrativa impusă) se verifica prin efectuarea următorului test:

In domeniul T.V.A, principiul proporționalității se aplica masurilor luate de către Statele Membre, in scopul prevenirii evaziunii fiscale, fraudei sau abuzului in ceea ce privește T.V.A . In cauza C-331/88 R v. Minister of Agriculture, Fishereries ex parte Fedesa, Curtea Europeana a statuat următoarele:

"Curtea a reținut in mod constant ca principiul proporționalității este unul dintre principiile generale ale legii Comunității. In virtutea acestui principiu, legalitatea instituirii unei prohibiții asupra desfășurării unei anumite activități economice este supusa condiției ca masurile de prohibiție sa fie corespunzătoare și necesare obiectivului public protejat de legislația in speța; acolo unde există posibilitatea de a alege intre mai multe masuri considerate corespunzătoare, trebuie sa se apeleze la cea mai puțin oneroasa, iar dezavantajele nu trebuie sa fie disproporționate cu scopul urmărit."

Din 1999, principiul proporționalității a fost introdus in Tratatul de stabilire a Comunității Europene. In prezent, acesta se găsește reglementat in art. 5 alin. (4) al Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene și in art. 5 din Protocolul 2 la Tratat, prin aplicarea principiilor subsidiarității și a proporționalității:

"In respectarea principiului neutralității, conținutul și forma acțiunilor Uniunii nu vor depăsi ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatelor. Instituțiile Uniunii Europene vor aplica principiul proporționalității asa cum este prevăzut in Protocolul pentru aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității".

O speța de referința prin profunzimea și amplitudinea analizei este cea care a făcut obiectul cauzei C286/94 Garage Molenheide BVBA v. Belgian State. Reclamantul Garage Molenheide BVBa a solicitat instanței sa constate ca măsura impusa de legislația belgiana prin care se permite autorităților fiscale sa refuze rambursarea unui sold negativ de T.V.A sau preluarea in deconturile ulterioare, in condițiile in care respectiva persoana impozabila figura cu debite fiscale contestate sau aflate in procedura contencioasa (aceasta suma fiind reținuta de autorități ca măsura asiguratorie), încalcă principiul proporționalității.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constatat ca o astfel de măsura nu este interzisa de Directiva a Sasea-a referitoare la T.V.A, însă a reținut că "in acord cu principiul proporționalității, un Stat Membru trebuie sa angajeze acele mijloace care, permițându-i sa isi atingă obiective propuse, nu aduc atingere scopurilor și principiilor susținute de legislația comunitara ".

De aceea, cu toate ca instanța a considerat ca in mod legitim statul Belgian a intenționat printr-o astfel de măsura sa isi asigure executarea efectiva a creanțelor sale a precizat ca aceste masuri nu trebuie sa meargă dincolo de ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv și nici nu ar putea fi exercitate astfel incat sa limiteze dreptul de deducere, fundamental pentru funcționarea de mecanismului de T.V.A.

Prin prisma jurisprudenței CJUE, impunerea obligației de a rambursa TVA recuperată de către societate in anul 2010 in suma de 1.997.363 RON, dar și impunerea plații unor dobânzi și penalități de întârziere în valoare totală de 1.552.399 RON, nu sunt proporționale cu gravitatea faptei săvârșite de către Societate, faptă ce rezulta ca urmare a unor cauze independente de voința și acțiunea Societății, și anume interpretarea incorecta a prevederilor fiscale de către autoritățile romane și mai mult, fapta care nu a constituit o frauda și nici nu a adus vreun prejudiciu bugetului de stat.

În mod judicios instanța de fond a dispus analiza contestației pe fond, prin prisma principiilor și jurisprudenței invocate in cuprinsul acesteia, arătând faptul că:" principiul securității juridice și protecției încadrării legitime precum și principiul proporționalității sancțiunilor fiscale sunt recunoscute ca făcând parte din ordinea juridica comunitara. Dreptul comunitar reprezintă un sistem juridic integrat in sistemele de drept ale statelor membre".

Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 206 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep., cu modificările și completările ulterioare, se impunea ca prin decizia de soluționare a contestației, sa fie analizate pe fond, argumentele invocate de către intimata.

1.4. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 15 ianuarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 martie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Prin decizia de impunere nr. x/24.05.2013, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, s-au stabilit în sarcina societății A., reprezentată fiscal de D. S.R.L., obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 1.552.399 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA - neadmisă la deducere.

Contestația formulată de reclamantă a fost respinsă ca nemotivată prin decizia nr. 65/7.03.2014, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

În motivarea deciziei de soluționare a contestației Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, invocând prevederile art. 206 alin. (1) lit. c) și lit. d) din O.G. nr. 92/2003, a reținut că societatea contestatoare nu a depus niciun document în susținerea propriei cauze, nu a invocat nici un articol de lege în apărarea sa, conținutul contestației cuprinzând enumerarea sumelor stabilite prin decizia de impunere nr. x/24.05.2013, enumerarea unor constatări ale organelor de inspecție fiscală și calificarea acestor apărări ca fiind incorecte.

Prima instanță a admis primul capăt de cerere din cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a anulat decizia nr. 65/7.03.2014, emisă de pârâtă și a dispus obligarea acesteia să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. xnr. 386/24.05.2013, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a raportului de inspecție fiscală nr. x/24.05.2013.

Pentru a se pronunța în acest sens prima instanță a reamintit că atât principiul securității juridice și al protecției încrederii legitime, cât și principiul proporționalității sancțiunilor fiscale, sunt recunoscute ca făcând parte din ordinea juridică comunitară (ex. cauza Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak Orłowski, C 188/09, cauza CJUE C-284/2011 EMS Bulgaria Transport OOD, etc.), precum și faptul că dreptul comunitar reprezintă un sistem juridic integrat în sistemele de drept ale statelor membre, în consecință, a apreciat că se impunea ca organul de soluționare a contestației să analizez argumentele referitoare la principiile de drept comunitar invocate de reclamantă.

2.2. Analiza recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința atacată în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă nu este fondat.

Prin criticile formulate în recurs, pârâta invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 206 (1) lit. c) și lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora contestația se formulează în scris și va cuprinde motivele de fapt și de drept precum și dovezile pe care se întemeiază, în coroborare cu dispozițiile pct. 2.5 din O.P.A.N.A.F. nr. 450/2013 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care stabilesc că in lipsa motivelor și a dovezilor prevăzute de lege, organul de soluționare nu se poate substitui intimatei cu privire la motivele pentru care înțelege să conteste un act administrativ fiscal.

În același sens, evocă și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat:

"motivarea contestației în procedura administrativă se poate face sub sancțiunea decăderii, în termen de 30 de zile în care se poate formula contestația administrativă" (Decizia nr. 3250/18.06.2010).

Apărările intimatei, care susțin legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, sunt fundamentate pe ideea potrivit căreia organul de soluționare nu putea respinge calea administrativă de atac promovată pentru nemotivare în condițiile în care au fost invocate în susținerea acesteia principii de drept comunitar aplicabile în raport de situația de fapt fiscală reținută. Aceste principii punând în discuție însuși dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale accesorii, în motivarea contestației administrative nu era necesar să invoce încălcarea unor dispoziții sau principii din legislația fiscală națională sau să critice modul de cuantificare a sumelor.

Înalta Curte observă că, într-adevăr, în situațiile în care nu sunt îndeplinite cerințele procedurale privind forma și conținutul contestației, potrivit normelor legale invocate de recurenta pârâtă, organul de soluționare, în temeiul dispozițiilor art. 217 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, va respinge contestația fără analiza pe fond a cauzei. Este de asemenea adevărat că termenul de 30 de zile reglementat de art. 207 din același act normativ constituie un termen de decădere atât pentru depunerea contestației cât și pentru indicarea motivelor de fapt și de drept ale contestației.

Cu toate acestea, dispozițiile legale invocate de recurenta pârâtă nu au aplicabilitate în cauză.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte apreciază că organul de soluționare a contestației a apreciat în mod greșit că motivarea contestației administrative formulate de intimata reclamantă nu corespunde exigențelor dispozițiilor art. 206 (1) lit. c) și lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere faptul că atât principiul securității juridice, al protecției încrederii legitime, cât și principiul proporționalității sancțiunilor fiscale sunt recunoscute ca făcând parte din ordinea juridică comunitară (ex. cauza Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak Orłowski, C 188/09, cauza CJUE C-284/2011 EMS Bulgaria Transport OOD, etc.), precum și faptul că dreptul comunitar reprezintă un sistem juridic integrat în sistemele de drept ale statelor membre, prin urmare se impunea ca, prin decizia de soluționare a contestației, să fie analizate argumentele invocate prin raportare la principiile de drept comunitar invocate de reclamantă.

În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene impune în mod constant statelor, precum și administrațiilor, respectarea principiului proporționalității în cazurile în care pun în aplicare dispoziții naționale care urmăresc combaterea evaziunii fiscale și a fraudei, precum și în situațiile în care pretind daune pentru întârzierea la plata TVA-ului.

Având în vedere rolul acestei instituții jurisdicționale în asigurarea interpretării și aplicării uniforme a dreptului european, prin intermediul jurisprudenței sale a fost consacrată obligația administrațiilor și a instanțelor naționale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competență și de a proteja drepturile conferite de acesta cetățenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica dispozițiile contrare din dreptul național, fie acestea anterioare sau ulterioare normei Uniunii (supremația dreptului Uniunii asupra dreptului național). Așa fiind, organul de soluționare a contestației era obligată să analizeze motivele de contestație bazate pe principiile consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În consecință, având în vedere că nu poate reține încălcarea de către prima instanță a normelor de drept fiscal substanțial relevante, instanța de control judiciar apreciază că recursul formulat în cauză este nefondat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 1982 din 2 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2018.