ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 548/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 decembrie 2014, a fost formulată contestație în anulare de către contestatorii P.F., P.R.Ș., P.F.A., P.D. și S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei civile nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În motivarea acesteia, contestatorii au arătat următoarele: Instanța de recurs a fost învestită cu soluționarea unei cereri ce a vizat excepția lipsei calității procesuale active a unor reclamați de cetățenie franceză și a unui cetățean român, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (coroborat cu Acordul romano-francez din 1959 menționat expres în anexa 1 a legii), lege specială în materie.

Potrivit legislației speciale și derogatorie în materie, recurenții francezi împreună cu recurentul român aveau obligația de a dovedi calitatea de persoana îndreptățită în conformitate cu procedura legii speciale, respectiv art. 3 și art. 23 din Legea nr. 10/2001. Din greșeală, instanța nu a observat că declarațiile impuse în sarcina revendicatorilor francezi nu au fost date cu respectarea formei și conținutului impuse prin textul normativ, iar unii revendicatori francezi nu au dat deloc astfel de declarații, ci doar au vândut altora dreptul lor litigios, ocolind și sustrăgându-se unor dispoziții imperative în materie.

În privința revendicatorului român F.S.I., instanța este chemată să observe că aceasta nu a făcut dovada deținerii legale a proprietății revendicate, după autorul acesteia D.G.M., la momentul deposedării, respectiv anul 1950. Aceste erori materiale, referitoare la nedepunerea declarațiilor obligatorii în forma și conținutul edictat prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și reținerea greșită a faptului că reclamanta F.S.I. ar fi depus dovezile obligatorii cerute de lege pentru dovedirea deținerii legale a proprietății revendicate raportat la momentul preluării, anul 1950, atrag incidența în speță a art. 318 alin. (1) teza I, cu consecința desființării sau anulării Deciziei civile nr. 1927/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În speță a fost încălcat dreptul de acces la un proces echitabil, în sensul imparțialității instanței și al „egalității armelor” uzate de părțile litigante, garantat prin art. 6 din C.E.D.O., dispoziție convențională supraconstituțională cu prioritate în aplicare, așa cum deducem din art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României. Încălcarea efectivă a dreptului la un proces echitabil s-a produs sub trei aspecte: Sub un prim aspect, din eroare materială, instanța de recurs a reținut greșit că revendicatorii francezi au depus declarațiile autentificate cu conținutul cerut de lege și astfel ar fi răsturnat prezumția de persoană neîndreptățită la niciun fel de despăgubire introdusă de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la reclamanta F.S.I., instanța de recurs, după examinarea înscrisurilor probatorii, a reținut greșit că acesta ar fi făcut dovada deținerii bunului revendicat raportat la anul 1950, anul preluării bunului.

Aceste aspecte de fapt greșit reținute de instanța de recurs în mod vădit aduc o atingere gravă dreptului de acces la o instanță imparțială și la un proces echitabil. Un al doilea aspect este încălcarea dreptului la un proces echitabil sub criteriul „egalității armelor” folosite de către părți în susținerile acestora. În fapt încălcarea s-a produs prin aceea că instanța de recurs a înlăturat de la aplicare art. 5.1 teza I și teza a II-a din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 precum și afirmațiile tuturor intimaților-recurenți cum că antecesorii acestora au primit despăgubiri de la statul român prin intermediul tratatului internațional incident. Așadar, judecata s-a făcut pe bază de simple afirmații, nedovedite.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României în caz de contrarietate între o normă internă și una convențională, care privește un drept fundamental statuat prin Convenția Drepturilor Fundamentale ale Omului (în speță dreptul la un proces echitabil), norma convențională are prioritate în aplicare, iar norma internă urmează a fi înlăturată de la aplicare. Instanța de recurs a răsturnat o prezumție legală cu una judecătorească, substituindu-se părții reclamante, care avea sarcina probei, fapt inacceptabil și care aduce o gravă atingere dreptului la un proces echitabil și imparțialității instanței de judecată. Dacă un cetățean străin nu a făcut obiectul unui tratat internațional, cu semnificația că el și antecesorii săi nu au intrat sub incidența acestuia, atunci și numai atunci o asemenea declarație răstoarnă prezumția legală de persoana neîndreptățită la despăgubiri introdusă de art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Un al III-lea aspect vizează faptul că instanța de recurs a aplicat un tratament discriminatoriu între părțile litigante, cu nerespectarea principiului egalității cetățenilor în fata legii, consacrat prin art. 16 din Constituție și art. 21 din C.D.F.U.E., incident în speță prin art. 148 alin. (2) din Constituție. Instanța de recurs a înlăturat de la aplicare o dispoziție normativă (art. 5.1 teza I din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001) care prevedea ca „tratatul este suficient”, nefiind necesare alte probe în cazul notificatorilor străini pretins îndreptățiți. Potrivit principiului disponibilității și al egalității de tratament, instanța era ținută să răspundă la fiecare motiv de apărare invocat de părțile pârâte în ansamblul lor, deoarece limitele cadrului procesual sunt stabilite de părți prin cererea de recurs, întâmpinările intimaților-pârâți și de procedura devolutivă limitată, doar în drept, a recursului.

Aparent, potrivit art. 318 alin. (1) teza a II-a, contestația în anulare poate fi introdusă doar de recurent și doar pentru nepronunțarea instanței asupra unui motiv de casare sau de modificare. Însă, această prevedere a fost găsită de practica recentă în materie ca fiind în contradicție cu prevederile art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, în sensul de tratament egal în fața legii și al egalității armelor în susținerea intereselor, cu motivarea că dreptul la un proces echitabil este un drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părților sunt analizate efectiv de instanță adică dacă argumentele invocate sunt reflectate în decizia pronunțată (cauza Burza vs. România - Hotărârea din 12 februarie 2008 și Decizia nr. 3678 din 30 iunie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care s-a făcut aplicarea directă a art. 6 C.E.D.O.

în soluționarea unei contestații în anulare). În aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, judecătorul național are nu doar dreptul dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările vizează dreptul comunitar sau drepturile omului. Potrivit Constituției, principiul priorității este consacrat atât pentru dreptul comunitar cât, și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Drepturile și libertățile fundamentale conținute de C.E.D.O. sunt cuprinse și în C.D.F.U.E., Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor U.E., cât și drepturi de natură procesuală. În decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care cuprinde o prevedere potrivit căreia C.D.F.U.E. dobândește aceeași valoare legală ca și Tratatul (până în 2009 C.D.F.U.E. nu avea valoarea unui instrument juridic obligatoriu). Prin urmare, în ce privește drepturile de natură procesuală se impune atât recunoașterea Convenției Europene a Drepturilor Omului (pe tărâmul drepturilor omului), cât și a C.D.F.U.E. (pe tărâmul dreptului comunitar). Respectarea drepturilor cetățenilor U.E.

este parte integrantă a principiilor generale de drept, apărate atât de C.E.D.O. cât și de Curtea de Justiție, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar însemnând aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, instanțele naționale având obligația să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă contrară internă, respectarea acestui principiu decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre. Prin art. 318 teza a II-a C. proc. civ. s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-și valorifica susținerile, formulate prin cererea de recurs și omise de instanță, legiuitorul deschizând calea contestației în anulare doar uneia din părți, intimatul din aceeași cauză neputându-și valorifica susținerile omise a fi cercetate.

Art. 318 teza a II-a C. proc. civ. rupe echilibrul impus de principiul egalității armelor câtă vreme intimatul care nu a obținut „satisfacție echitabilă” nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările, dispoziția internă fiind contrară astfel art. 6 C.E.D.O. din perspectiva „egalității armelor”. Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 C.E.D.O. și care este de natură a duce la concluzia că și intimatul, căruia i s-a omis a se analiza toate apărările, a suferit o atingere a dreptului la un proces echitabil, îl constituie dreptul la un proces, echitabil din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S.Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România, curtea reținând „art.

6 implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților”, iar „omisiunea de a cerceta argumentele părților nu poate fi diferențiată după calitatea acestora și trebuie să producă efecte similare pentru toate părțile." Analizând contestația în anulare de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul reclamanților, modificată decizia recurată în sensul admiterii apelului declarat de apelanți împotriva sentinței civile nr. 1046 din 16 iunie 2010 a Tribunalului București, desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București, cu motivarea că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât sunt moștenitori ai fostului proprietar, G.B.M., iar art. 5 al Legii nr. 10/2001 nu este incident în cauză deoarece reclamanții au depus declarații pe proprie răspundere în sensul că nu au primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959, care răstoarnă prezumția prevăzută de art. 5 al Legii nr. 10/2001.

Pronunțându-se irevocabil asupra calității procesuale active în cauză, instanța de recurs a dat o dezlegare obligatorie, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., pe acest aspect, motiv pentru care este nefondată apărarea intimaților privind inadmisibilitatea contestației în anulare întrucât soluția nu ar fi irevocabilă deoarece prin hotărârea contestată s-a dispus casarea cu trimitere. Contestația în anulare, declarată de P.F., P.R.Ș., P.F.A., P.D. și S. (fostă P.) N., se întemeiază pe prevederile art. 318 C. proc. civ. și este motivată de faptul că instanța de recurs a săvârșit erori materiale și că nu s-a pronunțat asupra apărărilor pe care aceștia le-au formulat, în calitate de intimați, în întâmpinarea depusă în recurs.

Contestația în anulare este motivată și din perspectiva art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Contestatorii solicită aplicarea acestui temei legal cu prioritate față de cerințele art. 318 teza a II-a C. proc. civ., pentru a li se recunoaște o poziție procesuală egală cu cea a recurenților, cărora legea le dă dreptul de a solicita anularea hotărârii pronunțate în recurs, dacă nu le-a fost analizat unul dintre motivele de recurs, pe când intimații nu au acest drept în cazul în care argumentele pe care le-au exprimat în cuprinsul întâmpinării nu au fost antamate în motivare de către instanța de recurs. Analizând contestația în anulare formulată, mai întâi din perspectiva art. 318 teza I C. proc.

civ., se observă că greșelile invocate ca greșeli materiale sunt de fapt greșeli de judecată. Potrivit art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Contestatorii sunt nemulțumiți de faptul că reclamanții nu au depus declarațiile obligatorii în forma și conținutul edictat prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și de reținerea greșită de către instanță a împrejurării că reclamanta F.S.I.

ar fi depus dovezile obligatorii cerute de lege pentru dovedirea deținerii legale a proprietății revendicate raportat la momentul preluării, anul 1950. Aspecte invocate se referă la încălcarea legii și la greșita interpretare a probelor sub aspectul dovedirii calității procesuale active a reclamantei F.S.I., deci vizează legalitatea hotărârii. Art. 318 teza I C. proc. civ. se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite.

În accepțiunea legii, greșeala materială pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției, vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, aceste aspecte putând fi îndreptate exclusiv pe calea recursului. Or, astfel cum s-a arătat, contestatorii invocă tocmai greșeli de judecată care exced cauzelor de nulitate care pot fi invocate pe calea contestației în anulare.

Argumentele aduse de contestatori în susținerea art. 318 teza a II-a C. proc. civ. reiau aceleași aspecte de nelegalitate care susțin art. 318 teza I C. proc. civ., la care adaugă faptul că au fost greșit înlăturate prevederile art. 5.1 din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001 și apărările intimaților conform cărora reclamanții au primit deja despăgubiri în temeiul acordurilor internaționale, faptul că instanța a avut o atitudine discriminatorie față de părțile din proces prin înlăturarea art. 5.1 din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001 care prevedea că existența tratatului este suficientă pentru a fi incident acest text legal, nefiind necesară administrarea altor probe. Toate aceste apărări se regăsesc în întâmpinarea depusă în recurs, însă se susține că nu au fost analizate în decizia din recurs, iar acest fapt i-ar prejudicia pe contestatori întrucât art. 318 C. proc.

civ. acordă calitate procesuală activă doar recurentului, pentru neanalizarea unui motiv de recurs, nu și intimatului, în cazul în care apărările acestuia nu au fost analizate. Prin aceasta ar fi încălcat dreptul contestatorilor la un proces echitabil, fiind rupt echilibrul impus de egalitatea armelor, motiv pentru care, în temeiul art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 148 alin. (2) din Constituția României, prevederile art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, se solicită aplicarea cu prioritate a jurisprudenței C.E.D.O. exprimată în cauza Burza împotriva României, S.Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România. Aceste critici urmează a fi analizate mai întâi din perspectiva încălcării art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și, numai în măsura în care se va considera că prevederile art. 318 C. proc.

civ. încalcă dreptul la un proces echitabil, va putea fi analizată posibilitatea anulării deciziei atacate pe calea contestației în anulare. Conformitatea art. 318 C. proc. civ. cu dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale a mai fost analizată, prin decizia nr. 387/2004, de către Curtea Constituțională care a apreciat că dispozițiile art. 318 C. proc. civ. sunt constituționale, iar art. 318 alin. (1) C. proc. civ. constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.

Prin definiție, contestația în anulare specială reprezintă o cale de atac extraordinară, comună, de retractare, care poate fi exercitată când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Textul art. 318 C. proc. civ. nu interzice intimatului să formuleze calea de atac a contestației în anulare, însă acesta trebuie să justifice un interes, iar interesul invocat de contestatori este acela al apărării dreptului lor la un proces echitabil prin acordarea posibilității legale de a putea solicita, pe calea contestației în anulare, retractarea hotărârii contestate pe calea contestației în anulare, în cazul în care nu au fost analizate apărările invocate prin întâmpinare în faza procesuală a recursului.

Deși art. 318 teza a II-a C. proc. civ. se referă exclusiv la neanalizarea unui motiv de recurs, nu se poate identifica existența unei discriminări procesuale de natură a afecta dreptul la un proces echitabil al intimatului, de vreme ce instanța de recurs nu se poate pronunța decât în limitele în care a fost învestită prin motivele de recurs, iar intimatului îi este stabilită prin lege, în art. 320 alin. (2) C. proc. civ., obligația de a formula apărări prin întâmpinare față de toate criticile cuprinse în cererea de recurs. Analiza recursului se circumscrie astfel cadrului fixat de recurent, la care se pot adăuga numai motive de ordine publică, iar apărările formulate de intimat prin întâmpinare vor fi analizate în cuprinsul considerentelor deciziei numai în măsura în care sunt considerate ca relevante în conturarea soluției pronunțată în recurs.

Instanța de recurs are obligația de a răspunde tuturor motivelor de recurs, sancțiunea neanalizării unuia dintre acestea fiind anularea hotărârii în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. În analiza motivelor de recurs, instanța se poate rezuma la enumerarea argumentelor determinante, fără a avea obligația de a răspunde fiecărui argument adus în susținerea unui motiv de recurs. Cu atât mai mult, instanța nu are obligația de a analiza fiecare apărare invocată în întâmpinare, în combaterea motivelor de recurs. În cazul în care instanța de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un considerent comun, contestația în anulare este inadmisibilă, în acest caz neputându-se reproșa instanței omisiunea de a cerceta motivul.

Tot astfel, reținerea unui anume argument ca fiind determinant în soluția ce se va pronunța face ca alte argumente menționate în cererea de recurs sau în întâmpinare, să nu mai fie abordate fiind considerate, implicit, ca nerelevante, în contextul în care atât criticile din recurs, cât și apărările intimatului vizează același aspect, dar din perspective opuse. Verificând considerentele Deciziei civile nr. 1927/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se observă că instanța a făcut referire la apărările intimaților din întâmpinare, dând dezlegare în mod explicit aspectelor reiterate în prezenta contestație în anulare. Ca atare, argumentele întemeiate pe jurisprudența C.E.D.O. cu privire la modalitatea de motivarea a unei cauze nu își găsesc aplicarea în cauza de față, iar invocarea încălcării dreptului contestatorilor la un proces echitabil prin neanalizarea tuturor apărărilor pe care le-au formulat în recurs, apare ca nefondată.

Neputându-se susține cu temei că art. 318 teza a II-a C. proc. civ. încalcă dreptul contestatorilor la un proces echitabil, nu se impune aplicarea directă a interpretării prevederilor relevante ale Convenției europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau ale C.D.F.U.E. Pentru toate aceste considerente, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru formularea unei contestații în anulare, în temeiul în art. 318 C. proc. civ., urmează a respinge prezenta cale de atac ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii P.F., P.R.Ș., P.F.A., P.D. și S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 februarie 2015.