ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 548/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 548/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 22 decembrie 2014, a fost formulată

contestație în anulare de către contestatorii P.F., P.R.Ș., P.F.A., P.D. și S.

(fostă P.) N. împotriva Deciziei civile nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În motivarea

acesteia, contestatorii au arătat următoarele:

Instanța de recurs a

fost învestită cu soluționarea unei cereri ce a vizat excepția lipsei calității

procesuale active a unor reclamați de cetățenie franceză și a unui cetățean

român, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (coroborat cu Acordul

romano-francez din 1959 menționat expres în anexa 1 a legii), lege specială în

materie.

Potrivit legislației

speciale și derogatorie în materie, recurenții francezi împreună cu recurentul

român aveau obligația de a dovedi calitatea de persoana îndreptățită în

conformitate cu procedura legii speciale, respectiv art. 3 și art. 23 din Legea

nr. 10/2001.

Din greșeală,

instanța nu a observat că declarațiile impuse în sarcina revendicatorilor francezi

nu au fost date cu respectarea formei și conținutului impuse prin textul

normativ, iar unii revendicatori francezi nu au dat deloc astfel de declarații,

ci doar au vândut altora dreptul lor litigios, ocolind și sustrăgându-se unor

dispoziții imperative în materie.

În privința

revendicatorului român F.S.I., instanța este chemată să observe că aceasta nu a

făcut dovada deținerii legale a proprietății revendicate, după autorul acesteia

D.G.M., la momentul deposedării, respectiv anul 1950.

Aceste erori materiale,

referitoare la nedepunerea declarațiilor obligatorii în forma și conținutul edictat

prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și reținerea

greșită a faptului că reclamanta F.S.I. ar fi depus dovezile obligatorii cerute

de lege pentru dovedirea deținerii legale a proprietății revendicate raportat

la momentul preluării, anul 1950, atrag incidența în speță a art. 318 alin. (1)

teza I, cu consecința desființării sau anulării Deciziei civile nr. 1927/2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În speță a fost

încălcat dreptul de acces la un proces echitabil, în sensul imparțialității

instanței și al „egalității armelor” uzate de părțile litigante, garantat prin art.

6 din C.E.D.O., dispoziție convențională supraconstituțională cu prioritate în

aplicare, așa cum deducem din art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2)

din Constituția României.

Încălcarea efectivă a

dreptului la un proces echitabil s-a produs sub trei aspecte:

Sub un prim aspect, din

eroare materială, instanța de recurs a reținut greșit că revendicatorii

francezi au depus declarațiile autentificate cu conținutul cerut de lege și

astfel ar fi răsturnat prezumția de persoană neîndreptățită la niciun fel de

despăgubire introdusă de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar cu privire

la reclamanta F.S.I., instanța de recurs, după examinarea înscrisurilor

probatorii, a reținut greșit că acesta ar fi făcut dovada deținerii bunului

revendicat raportat la anul 1950, anul preluării bunului. Aceste aspecte de

fapt greșit reținute de instanța de recurs în mod vădit aduc o atingere gravă dreptului

de acces la o instanță imparțială și la un proces echitabil.

Un al doilea aspect

este încălcarea dreptului la un proces echitabil sub criteriul „egalității

armelor” folosite de către părți în susținerile acestora. În fapt încălcarea

s-a produs prin aceea că instanța de recurs a înlăturat de la aplicare art. 5.1

teza I și teza a II-a din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 precum și

afirmațiile tuturor intimaților-recurenți cum că antecesorii acestora

au primit despăgubiri de la statul român prin intermediul tratatului

internațional incident. Așadar, judecata s-a făcut pe bază de simple afirmații,

nedovedite.

Potrivit art. 20 alin.

(2) din Constituția României în caz de contrarietate între o normă internă și

una convențională, care privește un drept fundamental statuat prin Convenția

Drepturilor Fundamentale ale Omului (în speță dreptul la un proces echitabil),

norma convențională are prioritate în aplicare, iar norma internă urmează a fi

înlăturată de la aplicare.

Instanța de recurs a

răsturnat o prezumție legală cu una judecătorească, substituindu-se părții

reclamante, care avea sarcina probei, fapt inacceptabil și care aduce o gravă

atingere dreptului la un proces echitabil și imparțialității instanței de

judecată.

Dacă un cetățean

străin nu a făcut obiectul unui tratat internațional, cu semnificația că el și

antecesorii săi nu au intrat sub incidența acestuia, atunci și numai atunci o

asemenea declarație răstoarnă prezumția legală de persoana neîndreptățită

la despăgubiri introdusă de art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Un al III-lea aspect

vizează faptul că instanța de recurs a aplicat un tratament discriminatoriu între

părțile litigante, cu nerespectarea principiului egalității cetățenilor în fata

legii, consacrat prin art. 16 din Constituție și art. 21 din C.D.F.U.E.,

incident în speță prin art. 148 alin. (2) din Constituție. Instanța de recurs a

înlăturat de la aplicare o dispoziție normativă (art. 5.1 teza I din Normele de

aplicare a Legii nr. 10/2001) care prevedea ca „tratatul este suficient”,

nefiind necesare alte probe în cazul notificatorilor străini pretins

îndreptățiți.

Potrivit principiului

disponibilității și al egalității de tratament, instanța era ținută să răspundă

la fiecare motiv de apărare invocat de părțile pârâte în ansamblul lor,

deoarece limitele cadrului procesual sunt stabilite de părți prin cererea de

recurs, întâmpinările intimaților-pârâți și de procedura devolutivă

limitată, doar în drept, a recursului.

Aparent, potrivit art.

318 alin. (1) teza a II-a, contestația în anulare poate fi introdusă doar de

recurent și doar pentru nepronunțarea instanței asupra unui motiv de casare sau

de modificare. Însă, această prevedere a fost găsită de practica recentă în

materie ca fiind în contradicție cu prevederile art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul

la un proces echitabil, în sensul de tratament egal în fața legii și al

egalității armelor în susținerea intereselor, cu motivarea că dreptul la un

proces echitabil este un drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă

apărările părților sunt analizate efectiv de instanță adică dacă argumentele

invocate sunt reflectate în decizia pronunțată (cauza Burza vs. România -

Hotărârea din 12 februarie 2008 și Decizia nr. 3678 din 30 iunie 2009 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție, prin care s-a făcut

aplicarea directă a art. 6 C.E.D.O. în soluționarea unei contestații în

anulare).

În aplicarea art. 20 alin.

(2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, judecătorul național are nu

doar dreptul dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor și

jurisprudenței europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la

prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța

normelor din dreptul intern cu reglementările vizează dreptul comunitar sau

drepturile omului. Potrivit Constituției, principiul priorității este consacrat

atât pentru dreptul comunitar cât, și pentru tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile și libertățile

fundamentale conținute de C.E.D.O. sunt cuprinse și în C.D.F.U.E., Carta

garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor U.E., cât și drepturi de

natură procesuală.

În decembrie 2009 a

intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care cuprinde o prevedere potrivit

căreia C.D.F.U.E. dobândește aceeași valoare legală ca și Tratatul (până în

2009 C.D.F.U.E. nu avea valoarea unui instrument juridic obligatoriu).

Prin urmare, în ce privește

drepturile de natură procesuală se impune atât recunoașterea Convenției

Europene a Drepturilor Omului (pe tărâmul drepturilor omului), cât și a C.D.F.U.E.

(pe tărâmul dreptului comunitar). Respectarea drepturilor cetățenilor U.E. este

parte integrantă a principiilor generale de drept, apărate atât de C.E.D.O. cât

și de Curtea de Justiție, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar

însemnând aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele

membre, instanțele naționale având obligația să asigure efectul direct deplin

înlăturând orice normă contrară internă, respectarea acestui principiu

decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a

ordinii juridice a statelor membre.

Prin art. 318 teza a

II-a C. proc. civ. s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-și

valorifica susținerile, formulate prin cererea de recurs și omise de instanță,

legiuitorul deschizând calea contestației în anulare doar uneia din părți,

intimatul din aceeași cauză neputându-și valorifica susținerile omise a fi

cercetate.

Art. 318 teza a II-a C.

proc. civ. rupe echilibrul impus de principiul egalității armelor câtă vreme

intimatul care nu a obținut „satisfacție echitabilă” nu are posibilitatea să

invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările, dispoziția internă fiind

contrară astfel art. 6 C.E.D.O. din perspectiva „egalității armelor”.

Un alt argument

pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 C.E.D.O. și care este de

natură a duce la concluzia că și intimatul, căruia i s-a omis a se analiza

toate apărările, a suferit o atingere a dreptului la un proces echitabil, îl

constituie dreptul la un proces, echitabil din perspectiva motivării hotărârii.

Omisiunea instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de

Curtea Europeană în cauzele S.Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Hurk

vs. Olanda, Albina vs. România, curtea reținând „art. 6 implică în sarcina

instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor,

elementelor de probă ale părților”, iar „omisiunea de a cerceta argumentele

părților nu poate fi diferențiată după calitatea acestora și trebuie să producă

efecte similare pentru toate părțile."

Analizând contestația

în anulare de față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr.

1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

a fost admis recursul reclamanților, modificată decizia recurată în sensul

admiterii apelului declarat de apelanți împotriva sentinței civile nr. 1046 din

16 iunie 2010 a Tribunalului București, desființată sentința și trimisă cauza

spre rejudecare la Tribunalul București, cu motivarea că reclamanții au făcut

dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât sunt moștenitori ai fostului proprietar, G.B.M.,

iar art. 5 al Legii nr. 10/2001 nu este incident în cauză deoarece reclamanții

au depus declarații pe proprie răspundere în sensul că nu au primit despăgubiri

pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959, care

răstoarnă prezumția prevăzută de art. 5 al Legii nr. 10/2001.

Pronunțându-se irevocabil

asupra calității procesuale active în cauză, instanța de recurs a dat o

dezlegare obligatorie, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., pe acest

aspect, motiv pentru care este nefondată apărarea intimaților privind inadmisibilitatea

contestației în anulare întrucât

soluția nu ar fi irevocabilă deoarece prin

hotărârea contestată s-a dispus casarea cu trimitere.

Contestația în

anulare, declarată de

P.F.,

P.R.Ș., P.F.A., P.D. și S. (fostă P.) N., se întemeiază pe prevederile art. 318

C. proc. civ. și este motivată de faptul că instanța de recurs a săvârșit erori

materiale și că nu s-a pronunțat asupra apărărilor pe care aceștia le-au

formulat, în calitate de intimați, în întâmpinarea depusă în recurs.

Contestația în

anulare este motivată și din perspectiva art. 6 al Convenției europene a

drepturilor omului și libertăților fundamentale. Contestatorii solicită aplicarea

acestui temei legal cu prioritate față de cerințele art. 318 teza a II-a C.

proc. civ., pentru a li se recunoaște o poziție procesuală egală cu cea a

recurenților, cărora legea le dă dreptul de a solicita anularea hotărârii

pronunțate în recurs, dacă nu le-a fost analizat unul dintre motivele de

recurs, pe când intimații nu au acest drept în cazul în care argumentele pe

care le-au exprimat în cuprinsul întâmpinării nu au fost antamate în motivare de

către instanța de recurs.

Analizând

contestația în anulare formulată, mai întâi din perspectiva art. 318 teza I C.

proc. civ., se observă că greșelile invocate ca greșeli materiale sunt de fapt greșeli

de judecată.

Potrivit art.

318 C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Contestatorii

sunt nemulțumiți de faptul că reclamanții nu au

depus declarațiile obligatorii în

forma și conținutul edictat prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

precum și de reținerea greșită de către instanță a împrejurării că reclamanta F.S.I.

ar fi depus dovezile obligatorii cerute de lege pentru dovedirea deținerii

legale a proprietății revendicate raportat la momentul preluării, anul 1950. Aspecte

invocate se referă la încălcarea legii și la greșita interpretare a probelor

sub aspectul dovedirii calității procesuale active a reclamantei F.S.I., deci vizează

legalitatea hotărârii.

Art. 318

teza I C. proc. civ. se referă la erori materiale în legătură cu aspecte

formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei

soluții greșite. În accepțiunea legii, greșeala materială pe care o comite

instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau

a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției, vizează

greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere

a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui

incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat

hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în

care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, aceste aspecte

putând fi îndreptate exclusiv pe calea recursului.

Or, astfel cum s-a

arătat, contestatorii invocă tocmai greșeli de judecată care exced cauzelor de

nulitate care pot fi invocate pe calea contestației în anulare.

Argumentele aduse de

contestatori în susținerea art. 318 teza a II-a C. proc. civ. reiau aceleași

aspecte de nelegalitate care susțin art. 318 teza I C. proc. civ., la care

adaugă faptul că au fost greșit înlăturate prevederile art. 5.1 din Normele

Metodologice ale Legii nr. 10/2001 și apărările intimaților conform cărora

reclamanții au primit deja despăgubiri în temeiul acordurilor internaționale, faptul

că instanța a avut o atitudine discriminatorie față de părțile din proces prin

înlăturarea art. 5.1 din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001 care

prevedea că existența tratatului este suficientă pentru a fi incident acest

text legal, nefiind necesară administrarea altor probe.

Toate aceste apărări se

regăsesc în întâmpinarea depusă în recurs, însă se susține că nu au fost analizate

în decizia din recurs, iar acest fapt i-ar prejudicia pe contestatori întrucât art.

318 C. proc. civ. acordă calitate procesuală activă doar recurentului, pentru

neanalizarea unui motiv de recurs, nu și intimatului, în cazul în care apărările

acestuia nu au fost analizate. Prin aceasta ar fi încălcat dreptul contestatorilor

la un proces echitabil, fiind rupt echilibrul impus de egalitatea armelor,

motiv pentru care, în temeiul art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 148 alin. (2)

din Constituția României, prevederile art. 6 al Convenției europene a

drepturilor omului și libertăților fundamentale, se solicită aplicarea cu

prioritate a jurisprudenței C.E.D.O. exprimată în cauza Burza împotriva

României,

S.Troija

vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România.

Aceste critici

urmează a fi analizate mai întâi din perspectiva încălcării art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și, numai în măsura

în care se va considera că prevederile art. 318 C. proc. civ. încalcă dreptul

la un proces echitabil, va putea fi analizată posibilitatea anulării deciziei

atacate pe calea contestației în anulare.

Conformitatea art. 318

C. proc. civ. cu dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului și libertăților fundamentale a mai fost analizată, prin

decizia nr. 387/2004, de către Curtea Constituțională care a apreciat că

dispozițiile art. 318 C. proc. civ. sunt constituționale, iar art. 318 alin.

(1) C. proc. civ. constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art.

6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților

fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen

rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin

care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.

Prin definiție, contestația

în anulare specială reprezintă o cale de atac extraordinară, comună, de

retractare, care poate fi exercitată când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

Textul art. 318 C.

proc. civ. nu interzice intimatului să formuleze calea de atac a contestației

în anulare, însă acesta trebuie să justifice un interes, iar interesul invocat

de contestatori este acela al apărării dreptului lor la un proces echitabil

prin acordarea posibilității legale de a putea solicita, pe calea contestației

în anulare, retractarea hotărârii contestate pe calea contestației în anulare,

în cazul în care nu au fost analizate apărările invocate prin întâmpinare în

faza procesuală a recursului.

Deși art. 318 teza a II-a

C. proc. civ. se referă exclusiv la neanalizarea unui motiv de recurs, nu se

poate identifica existența unei discriminări procesuale de natură a afecta

dreptul la un proces echitabil al intimatului, de vreme ce instanța de recurs

nu se poate pronunța decât în limitele în care a fost învestită prin motivele

de recurs, iar intimatului îi este stabilită prin lege, în art. 320 alin. (2) C.

proc. civ., obligația de a formula apărări prin întâmpinare față de toate

criticile cuprinse în cererea de recurs.

Analiza recursului se

circumscrie astfel cadrului fixat de recurent, la care se pot adăuga numai motive

de ordine publică, iar apărările formulate de intimat prin întâmpinare vor fi analizate

în cuprinsul considerentelor deciziei numai în măsura în care sunt considerate

ca relevante în conturarea soluției pronunțată în recurs.

Instanța de recurs are

obligația de a răspunde tuturor motivelor de recurs, sancțiunea neanalizării

unuia dintre acestea fiind anularea hotărârii în temeiul art. 318 teza a II-a C.

proc. civ.

În analiza motivelor

de recurs, instanța se poate rezuma la enumerarea argumentelor determinante, fără

a avea obligația de a răspunde fiecărui argument adus în susținerea unui motiv

de recurs. Cu atât mai mult, instanța nu are obligația de a analiza fiecare apărare

invocată în întâmpinare, în combaterea motivelor de recurs.

În cazul în care

instanța de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs

printr-un considerent comun, contestația în anulare este inadmisibilă, în acest

caz neputându-se reproșa instanței omisiunea de a cerceta motivul.

Tot astfel, reținerea

unui anume argument ca fiind determinant în soluția ce se va pronunța face ca

alte argumente menționate în cererea de recurs sau în întâmpinare, să nu mai

fie abordate fiind considerate, implicit, ca nerelevante, în contextul în care atât

criticile din recurs, cât și apărările intimatului vizează același aspect, dar

din perspective opuse.

Verificând

considerentele Deciziei civile nr. 1927/2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, se observă că instanța a făcut referire la apărările intimaților din

întâmpinare, dând dezlegare în mod explicit aspectelor reiterate în prezenta

contestație în anulare.

Ca atare, argumentele

întemeiate pe jurisprudența C.E.D.O. cu privire la modalitatea de motivarea a

unei cauze nu își găsesc aplicarea în cauza de față, iar invocarea încălcării

dreptului contestatorilor la un proces echitabil prin neanalizarea tuturor

apărărilor pe care le-au formulat în recurs, apare ca nefondată.

Neputându-se susține

cu temei că art. 318 teza a II-a C. proc. civ. încalcă dreptul contestatorilor

la un proces echitabil, nu se impune aplicarea directă a interpretării prevederilor

relevante ale Convenției europeană a drepturilor omului și libertăților

fundamentale sau ale

C.D.F.U.E.

Pentru toate aceste

considerente, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru formularea

unei contestații în anulare, în temeiul în art. 318 C. proc. civ., urmează a

respinge prezenta cale de atac ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii P.F., P.R.Ș., P.F.A.,

P.D. și S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 20 februarie 2015.