ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1390/2015

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 24 noiembrie 2006, reclamanții O.M.V., O.M., O.T., P.E., T.A. și T.O., au solicitat instanței - în contradictoriu cu SC E. SA - să dispună intabularea dreptului lor de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. AA și CF nr. BB, comuna D., județ Suceava și să oblige pârâta de a-și ridica toate construcțiile edificate pe aceste suprafețe și de a le lăsa nemișcătoarele, în deplină proprietate și liniștită posesie. În justificarea demersului judiciar, reclamanții au arătat că terenurile au aparținut autorilor lor, dreptul de proprietate fiind înscris inițial în favoarea lui V.I.O., cu o cotă de 2/3 și I.L.O., cu o cotă de 1/3.

Mai arată reclamanții că prin sentința civilă nr. 140/2001 a Judecătoriei Vatra Dornei, pentru cota de 1/3 aparținând coproprietarului tabular P.O., s-a dispus înscrierea pentru D.A. Antecesorul reclamanților, R. „a lui” V.I.O., a fost condamnat politic în regimul comunist, iar terenul înscris în CF - urile menționate, au fost confiscate. Au mai arătat că în prezent, s-a finalizat operațiunea de retrocedare a terenului din CF nr. AA și BB astfel că pentru cota de 2/3 s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate pentru reclamanți. Cealaltă cotă de 1/3 din ambele cărți funciare a fost separată prin hotărârea judecătorească amintită, iar beneficiara acesteia D.A. și-a înscris dreptul de proprietate într-o nouă carte funciară, astfel că în CF nr. AA, BB a Comunei cadastrale D. pe Giumalău, dreptul de proprietate revine în exclusivitate reclamanților.

Societatea pârâtă este titulara dreptului de proprietate în baza unui certificat de atestare a acestui drept, pentru un alt teren decât cel înscris în CF nr. AA, BB a Comunei cadastrale D. pe Giumalău, astfel încât în mod nelegal și-a edificat construcțiile, iar eliberarea autorizației s-a făcut după începerea lucrărilor. Prin sentința civilă nr. 83 din 05 februarie 2007, Judecătoria Vatra Dornei a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secția comercială și de contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că acțiunea reclamanților, prin care aceștia au solicitat, în contradictoriu cu o pârâtă societate comercială să-și înscrie dreptul de proprietate în CF și să fie ridicate construcțiile edificate pe un teren care în prezent figurează înscris în CF nr. AA, BB ale Comunei cadastrale D. pe Giumalău, este o acțiune neevaluabilă în bani, astfel că, s-a reținut incidența prevăzută de art. 56 C. com., raportat la prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, invocând faptul că în speță, calitatea de societate comercială a uneia dintre părți nu atrage competența în primă instanță a secției comerciale a Tribunalului, în condițiile în care nu sunt deduse judecății acte sau fapte de comerț.

Prin decizia nr. 22 din 23 mai 2007, Tribunalul Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, a respins ca nefondat recursul promovat de reclamanți împotriva sentinței sus -menționate. Din analiza motivelor de recurs, a considerentelor sentinței recurate și a probelor administrate în cauză, instanța de control judiciar a constatat că prezenta cauză se impune a fi calificată drept o cerere neevaluabilă în bani, „în materie comercială”, competența materială în soluționarea acestui litigiu fiind stabilită în favoarea tribunalelor, prin normele cu caracter imperativ cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

de la 1865. Soluționând cauza în primă instanță, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 926 din 1 martie 2010, a admis cererea având ca obiect „obligația de a face” și în consecință a dispus obligarea pârâtei de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața de 4368 m.p., identic cu parcela 41/1, fânaț, înscrisă în CF nr. AA a comunei cadastrale D. pe Giumălău și parcela nr. 45/2 fânaț, înscrisă în CF nr. BB a comunei cadastrale Giumălău. A mai obligat pârâta să ridice pe cheltuiala sa construcțiile edificate pe această suprafață.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că, din expertiza efectuată în cauză s-a stabilit, în baza studiului documentelor cadastrale, că SC E. SA București ocupă o suprafață mai mare decât cea atribuită prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 februarie 1993. Astfel, se arată, pârâta ocupă din proprietatea reclamanților, suprafața totală de 4368 m.p. din care suprafața de 4201 m.p. aparținând parcelei funciare nr. 41/1 din CF nr. AA și 167 m.p. aparținând parcelei 45/2 fânaț, înscrisă în CF nr. BB a comunei cadastrale D. pe Giumălău, tot proprietatea reclamanților. Au fost înlăturate apărările pârâtei, vizând lipsa titlului reclamanților, instanța arătând că invocarea înscrisurilor depuse cu ocazia dezbaterilor în fond, nu este de natură a afecta valabilitatea acestora.

Tot astfel, se arată, faptul că pârâta are edificate construcții pe terenul revendicat de reclamanți nu justifică, în sine, respingerea acțiunii formulată de aceștia, câtă vreme pârâtele nu au făcut dovada proprietății pentru suprafețele în litigiu, înscrisurile din C.F. nefiind relevante în acest sens. Nu au fost primite nici apărările vizând existența unei prezumții legale de nulitate a titlurilor reclamanților întrucât, se arată, pe de o parte, pârâta face o interpretare eronată a dispozițiilor art. 1200 și art. 1202 C. civ. de la 1864, neaplicabile în cauză iar, pe de altă parte, se reține, în legislația noastră nu există „nulități de drept” acestea urmând a fi constatate de instanță. Or, se conchide, atâta timp cât titlul de proprietate al reclamanților nu a fost anulat, ca act emanând de la o autoritate publică, el beneficiază de prezumția de legalitate și autenticitate.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâta SC E. SA, a fost admis de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, care, prin decizia nr. 56 din 17 februarie 2015, a schimbat în parte sentința și rejudecând, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața de 3472 m.p. teren, care se suprapune din punct de vedere cadastral peste parte din parcela 41/1 din CF nr. xx Vatra Dornei, astfel cum a fost delimitată prin punctele 1-33 din raportul de expertiză efectuat în cauză. A respins capătul de cerere vizând ridicarea construcțiilor edificate pe terenul anterior menționat. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că nu pot fi reținute motivele de nulitate invocate de pârâtă privind nerespectarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. sau cele vizând încălcarea normelor de procedură prin omisiunea de a fi puse în discuția părților anumite probe ce s-a solicitat a fi administrate și nulitatea raportului de expertiză. Tot astfel, nu a fost primită nici excepția autorității de lucru judecat - înscrisă în dispozițiile art. 1201 C. civ. de la 1864 - în condițiile în care părțile, obiectul și cauza sunt diferite de cele din prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 140/2001, invocată, fiind soluționată o acțiune de ieșire din indiviziune în care pârâta, nu avea calitatea de parte. Mai reține instanța de apel că suprafața de teren revendicată de reclamanții O.M.V., O.M., O.T., P.E., T.I.A., T.O.C. „este justificată” prin contractul de vânzare - cumpărare din 02 aprilie 1930 prin care I.O.P.I.

a dobândit suprafața de 1 falcie teren, identică cu parcelele 39 (fânaț), 40 (arabil), 41/1 (fânaț) toate înscrise în CF nr. AA a comunei cadastrale D. pe Giumalău, actual UAT Vatra Dornei și cu parcela 45/2 (fânaț) din CF nr. BB a comunei cadastrale D. pe Giumalău, actual UAT Vatra Dornei. Din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat cu ocazia judecării apelului a reieșit că suprafața de teren în litigiu este reprezentată de terenul de 3472 m.p. (culoare roșie în anexa grafică) care se suprapune din punct de vedere cadastral peste parte din parcela 41/1 din CF nr. xx Vatra Dornei (prin conversia pe hârtie a CF nr. AA Dorna pe Giumalău).

Această suprafață de teren apare și în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 februarie 1993, neînscrisă însă în CF. În aceste circumstanțe, conchide instanța de control judiciar, apare cu îndestulătoare evidență preferabilitatea titlurilor invocate de reclamanți - contractul de vânzare - cumpărare din 02 aprilie 1930 precum și înscrierile în CF efectuate în baza acestuia, dar și certificatele de moștenitor prezentate în cauză. Cum, se reține, asupra terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate anterior menționat, pârâtul nu poate justifica o preluare justă a Statului Român pentru a stabili dreptul de proprietate în favoarea pârâtei SC E. SA, în mod temeinic instanța de fond a admis acțiunea reclamanților privind revendicarea imobiliară.

Suprafața în litigiu însă, reține instanța, (suprapunere prin raportare la titlurile invocate de părți) este de 3472 m.p. teren, iar nu de 4368 m.p. cum greșit a reținut instanța de fond. S-a reamintit, în considerarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, faptul că reclamanții nu erau ținuți a justifica o reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea acestora în temeiul Legii nr. 18/1991, în condițiile în care nu s-au depus la dosar înscrisuri sau nu s-a invocat vreun act normativ de trecere a acestei suprafețe în proprietatea Statului Român. Reclamanții au învestit instanța și cu o acțiune de ridicare a construcțiilor edificate de către pârâtă, pe suprafața de teren în litigiu.

Curtea de apel, văzând dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a din vechiul C. civ. (aplicabil speței - rationae temporis), a respins această cerere, apreciind că nu s-a probat în concret reaua credință a pârâtei la edificarea acestora având în vedere circumstanțele în care au fost ridicate (atât anterior anului 1990, cât și ulterior, prin dobândirea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate). Or, se conchide, față de sancțiunea prevăzută de dispozițiile C. civ., reaua credință trebuie să fie manifestă - în sensul construirii în cunoștința împrejurării lipsei oricărui drept de a o face sau a reprezentării unei eventuale pierderi a dreptului de proprietate în viitor - ceea ce în speță, nu s-a probat.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanții cât și pârâta SC E. SA București. În recursul lor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față - în vigoare la data inițierii demersului judiciar - reclamanții critică hotărârea dată în apel, pe considerentul respingerii greșite a capătului de cerere vizând obligarea pârâtei de a-și ridica edificatele existente pe terenul în litigiu. Susțin reclamanții că însăși pârâta, pe tot parcursul procesului, a arătat că a ridicat construcțiile la nivelul anilor 1970, mențiunea instanței de apel că s-ar fi edificat și după anii 1990, nefiind confirmată de niciunul din actele existente la dosar.

De altfel, se arată, pârâta nu a obținut niciodată autorizație de construire pe str. C. unde se află terenul în litigiu, reaua-credință rezultând cu precădere, din tot probatoriul administrat. Greșit, se arată, nu s-au acordat cheltuieli de judecată în condițiile în care, chiar dacă a fost admis apelul și a fost modificată sentința, acțiunea a fost totuși parțial admisă cu privire la teren. Invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 din același Cod, pârâta SC E. SA București, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - nu s-a ținut seama de principiul securității juridice, ce impune a se avea în vedere situațiile de drept și de fapt consfințite în mod irevocabil prin hotărâri judecătorești anterioare.

Astfel, se arată, anterior au existat „două judecăți”, purtate în contradictoriu cu autorii reclamanților, prin care s-a reținut lipsa unui titlu de proprietate al acestora și existența - urmare a exproprierilor efectuate de către Statul român - unei situații juridice favorabilă pârâtei care, este multă vreme în posesia imobilului. Or, se arată, deși instanța face vorbire de aceste hotărâri, este avut în vedere doar obiectul acestor litigii iar nu și situațiile de drept și de fapt, consfințite în mod irevocabil. - reclamanții au formulat o acțiune având ca obiect „obligația de a face” iar nu revendicarea, acțiune ce trebuia respinsă de către instanță în condițiile în care SC E. SA opune un titlu de proprietate valabil recunoscut și aflat în circuitul civil.

Cum, se arată, nu există o hotărâre judecătorească care să fi desființat acest titlu, nu se poate discuta de o rea-credință în ceea ce privește ocuparea terenului. De altfel, mai susține recurenta, obiectul cererii introductive a fost precizat de reclamanți care, au arătat fără echivoc că au învestit instanța cu o acțiune vizând obligația de a face, solicitând ca urmare și intabularea dreptului de proprietate. În consecință, se conchide, calificarea ca acțiune în revendicare a fost făcută de instanța de judecată, în mod greșit, iar nu de către reclamanți, fiind încălcat astfel principiul disponibilității părților care, au înțeles să investească instanțele judecătorești cu o altă acțiune decât aceea în revendicare.

Or, pentru a putea face o asemenea calificare temeiul juridic indicat de părți ar fi trebuit să fie art. 480 C. civ., cadru juridic în care instanța ar fi trebuit să procedeze la o compensare a titlurilor invocate de părți, ceea ce nu s-a făcut. Contrar specificului acțiunii în revendicare (definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar, restituirea lucrului) prin prezenta acțiune se tinde la „stabilirea directă” a existenței dreptului de proprietate al reclamanților, deși redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al acestei acțiuni.

- raportul de expertiză trebuia trimis spre verificare către O.C.P.I., aviz obligatoriu, mai ales în considerarea faptului că aliniamentul reținut de către instanță se suprapune peste o altă parcelă de teren, intabulată și cu carte funciară deschisă, existând o „contradicție între planuri” și o altă delimitare a suprafețelor făcută de expertiza B.G., pe concluziile căreia instanța de apel și-a fundamentat soluția. - în mod greșit a fost respinsă și excepția uzucapiunii deoarece, se arată, dacă există o suprapunere a parcelei 1200 cu parcela 41/1, trebuia să fie avută în calcul prescripția achizitivă tabulară.

Instanța a considerat că posesia avută înainte de anul 1990, nu este utilă, fără a prezenta și motivarea care a condus la această statuare și ignorându-se faptul că societatea se află în posesia terenului, încă din anii 1950-1966, nefiind dovedită violența sau vreo altă constrângere a proprietarului care, expropriat fiind de către Statul român, a rămas în pasivitate timp de 56 de ani. - sentința penală nr. 777/1950 și procesul verbal nr. 22/1952, întăresc concluzia că terenul a fost confiscat de către Statul român și nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanților la data pronunțării celor două hotărâri civile, în anul 1886, de către Judecătoria Câmpulung Moldovenesc. - instanța a acordat preferabilitate titlului reclamanților, deși nu a fost învestită cu o acțiune în revendicare ci, cu una având ca obiect „obligație de a face”.

Ambele recursuri se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed. Cu referire la recursul declarat de reclamanți, se constată că nu sunt pertinente criticile formulate de aceștia în legătură cu poziția avută de pârâtă (constructor de bună sau de rea-credință) la data realizării edificatelor aflate pe terenul în litigiu. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. de la 1864, aplicabil cauzei de față - aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar - dacă plantațiile, clădirile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană, de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea acestora, dar va avea dreptul, sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii sau de a plăti o sumă de bani, egală cu aceea a creșterii valorii fondului.

Ca atare - văzând și teza 1, a aceluiași text aplicabil în cazul accesiunii imobiliare artificiale, atunci când o terță persoană realizează construcții, plantații sau alte lucrări pe terenul altcuiva - raporturile juridice dintre părțile implicate în această operațiune sunt diferite, după cum constructorul este sau nu, de rea-credință. În definirea acestei sintagme atât doctrina cât și practica judiciară s-au pronunțat tranșant în sensul că este constructor de rea-credință cel care ridică o construcție sau face o plantație pe un teren despre care știe că nu este proprietatea sa, situație în care se găsește detentorul precar al terenului, ori cel care pur și simplu îl uzurpează sau care îl deține în baza unui titlu ale cărui vicii îi sunt cunoscute.

Per a contrario, prin constructor de bună-credință se înțelege persoana care ridică o construcție, face o plantație sau o altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă (dar, eronată) că acel teren se află în proprietatea sa. Oricum, în ambele ipoteze reglementate de textul mai sus redat, proprietarul terenului beneficiază de o prezumție legală relativă de a fi și proprietarul construcțiilor ori plantațiilor, în temeiul dispozițiilor art. 492 din același Cod, potrivit căreia accesiunea imobiliară artificială se realizează întotdeauna în folosul proprietarului terenului, ca bun principal (superficies solo cedit), oricare ar fi valoarea plantațiilor sau construcțiilor edificate. În speță, în considerarea istoricului nemișcătorului, nu se poate reține reaua-credință a pârâtei, cu ocazia ridicării construcțiilor, dovedit, în adevăr, a fi fost edificate, atât anterior anului 1990, cât și ulterior.

Astfel, probele administrate atestă că urmare condamnării autorului reclamanților O.I.V., prin sentința penală nr. 777/1950, la 8 ani muncă silnică și confiscarea parțială a averii și ulterior schimbului operat între fostul Sfat Popular Vatra-Dornei și R.O. (a se vedea sentința civilă nr. 2681 din 6 noiembrie 1986 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc - Dosar nr. 415/86/2008 al Tribunalului Suceava) terenul în litigiu, a fost preluat efectiv de către Stat care, ulterior, și-a intabulat dreptul de proprietate asupra nemișcătorului, o parte din construcțiile în discuție regăsindu-se pe teren la data pronunțării susmenționatei sentințe. Ulterior anului 1990, suprafața apare evidențiată și în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 19 februarie 1993, emis în favoarea pârâtei care, în considerarea acestui act a înălțat și restul construcțiilor.

Or, buna-credință în materie de accesiune rezultă din convingerea avută de constructor în momentul efectuării lucrărilor, că fondul pe care construiește este al său, prin faptul că îl posedă în virtutea unui act de proprietate, ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute. Este cazul în speță, construcțiile fiind ridicate anterior inițierii de către reclamanți a demersurilor judiciare în vederea recuperării terenurilor ce au aparținut autorilor lor. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de control judiciar asupra neprobării, în concret, a relei-credințe manifestată de pârâtă la momentul facerii lucrărilor. Se constată, de asemenea, că în mod corect instanța de control judiciar a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. de la 1865 în condițiile în care, față de soluția adoptată la fond, apelanta-pârâtă nu a căzut în pretenții cu ocazia rejudecării apelului. Și recursul declarat de către pârâtă, apare ca nefondat în considerarea următoarelor argumente: Pentru început, se impune a se preciza că, a fost formulată omisso medio și ca atare nu va fi analizată, critica vizând greșita calificare a acțiunii care, în opinia recurentei-pârâte ar avea ca obiect „obligație de a face”, iar nu revendicare, precizare făcută chiar de către reclamanți, conform principiului disponibilității. Cauza recursului, constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale care, în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 din acest Cod.

Ca atare, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe (în speță, sub aspectul restituirii terenului) a fost menținută în apel. Este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac (consfințite și de art. 129 din Constituție) și este motivat prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs nu pot fi invocate decât critici care au fost aduse și în apel.

Cât privește excepția autorității de lucru judecat invocată (și respectiv „ignorarea” principiului securității juridice) se constată că instanța de apel în mod corect a respins-o reținând că în cele două „judecăți” la care face trimitere pârâta, nu există niciun element de identitate sub aspectul părților, obiectului și cauzei, față de cele din prezentul litigiu și nici că anumite considerente ale respectivelor hotărâri ar fi putut cădea în puterea lucrului judecat. Astfel, prin sentința nr. 2681 din 6 noiembrie 1986, dată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, a fost respinsă, în adevăr, acțiunea formulată de O.M., în calitate de moștenitor al R.O. - în contradictoriu cu pârâții O.G., P.E. și D.A., moștenitori ai defunctului P.O.

- acțiune ce a avut ca obiect ieșirea din indiviziune cu privire la terenul înscris în CF nr. AA Dorna pe Giumalău. S-a reținut în esență că cei doi autori și-au împărțit nemișcătorul încă din anul 1930, iar terenul ce a revenit urmare partajului voluntar R.O. este folosit de Statul român, pe acesta fiind amplasate „mai multe unități de stat” construite urmare confiscării imobilului. Ulterior pronunțării acestei hotărâri însă, prin efectul Legii nr. 18/1991, preluarea a fost catalogată ca fiind una abuzivă, Comisia Județeană de Stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava - prin hotărârea nr. 16524 din 19 martie 1992 - reconstituind în favoarea lui M.V.O., dreptul de proprietate asupra suprafeței de 3,74 ha teren.

Nici cu privire la sentința nr. 140 din 30 ianuarie 2001 a Judecătoriei Vatra Dornei, nu este întrunită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză, exigență înscrisă în art. 1201 C. civ. de la 1864, aplicabil cauzei. De altfel, cu privire la acțiunea formulată de M.O., având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra unor parcele înscrise în CF nr. BB și AA, ale comunei cadastrale D. pe Giumălău, s-a reținut puterea de lucru judecat, în raport de sentința nr. 2681 din 6 noiembrie 1986 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc. În consecință, în mod corect, instanța de control judiciar a respins excepțiile mai sus analizate, neputându-se reține că hotărârile invocate, contrazic prin vreuna din dispozițiile sau considerentele lor, ceea ce s-a reținut de instanța fondului, sub aspectul îndreptățirii reclamanților la recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra terenului.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la expertiza efectuată în cauză care, în opinia recurentei-pârâte ar fi „neconformă” și ar crea o „contradicție între planuri” și o altă delimitare a suprafețelor față de expertiza topografică B.G. Este de subliniat că instanța de control judiciar și-a fundamentat soluția pe concluziile expertizei topo-cadastru-geodezie C.G., efectuată în apel, ale cărei obiective au fost stabilite prin încheierea din 22 octombrie 2014, în concluziile sale expertul făcând trimiteri riguroase la registrul suprafețelor aparținând O.C.P.I. Câmpulung Moldovenesc, cu indicarea exactă a terenurilor măsurate precum și a dimensiunilor și vecinătăților vechi și actuale, ale construcțiilor existente.

De altfel, susținerile se constituie într-o critică de fond, ce nu poate fi circumscrisă niciunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865. Corect a soluționat instanța de control judiciar și excepția prescripției achizitive, în raport de prevederile art. 27 și 28 ale Decretului nr. 115/1938. Astfel, recurenta nu poate invoca, în beneficiul său nici uzucapiunea tabulară, în condițiile în care înscrierea sa în cartea funciară s-a făcut în anul 1993, în legătură cu alte suprafețe decât cele evidențiate în CF nr. AA și BB ale comunei cadastrale D. pe Giumălău și nici uzucapiunea extratabulară, dat fiind că, așa cum corect s-a reținut, față de caracterul abuziv al preluării, posesia sa nu poate fi caracterizată ca fiind una „utilă”.

Așa fiind, față de cele ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții O.M.V., O.M., O.T., P.E., T.A., T.O. și de pârâta SC E. SA București împotriva deciziei nr. 56 din 17 februarie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2015.