ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1390/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1390/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 24 noiembrie 2006,

reclamanții

O.M.V., O.M., O.T., P.E., T.A. și T.O., au solicitat instanței - în contradictoriu

cu SC E. SA - să dispună intabularea dreptului lor de proprietate asupra terenului

înscris în CF nr. AA și CF nr. BB, comuna D., județ Suceava și să oblige pârâta

de a-și ridica toate construcțiile edificate pe aceste suprafețe și de a le lăsa

nemișcătoarele, în deplină proprietate și liniștită posesie.

În justificarea demersului

judiciar, reclamanții au arătat că terenurile au aparținut autorilor lor, dreptul

de proprietate fiind înscris inițial în favoarea lui V.I.O., cu o cotă de 2/3 și

I.L.O., cu o cotă de 1/3.

Mai arată reclamanții

că

prin sentința civilă

nr. 140/2001 a Judecătoriei Vatra Dornei, pentru cota de 1/3 aparținând coproprietarului

tabular P.O., s-a dispus înscrierea pentru D.A.

Antecesorul reclamanților,

R. „a lui” V.I.O., a fost condamnat politic în regimul comunist, iar terenul înscris

în CF - urile menționate, au fost confiscate.

Au mai arătat că în prezent,

s-a finalizat operațiunea de retrocedare a terenului din CF nr. AA și BB astfel

că pentru cota de 2/3 s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate pentru reclamanți.

Cealaltă cotă de 1/3 din

ambele cărți funciare a fost separată prin hotărârea judecătorească amintită, iar

beneficiara acesteia D.A. și-a înscris dreptul de proprietate într-o nouă carte

funciară, astfel că în CF nr. AA, BB a Comunei cadastrale D. pe Giumalău, dreptul

de proprietate revine în exclusivitate reclamanților.

Societatea pârâtă este

titulara dreptului de proprietate în baza unui certificat de atestare a acestui

drept, pentru un alt teren decât cel înscris în CF nr. AA, BB a Comunei cadastrale

D. pe Giumalău, astfel încât în mod nelegal și-a edificat construcțiile, iar eliberarea

autorizației s-a făcut după începerea lucrărilor.

Prin sentința civilă

nr. 83 din 05 februarie 2007, Judecătoria Vatra Dornei a admis excepția necompetenței

sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Suceava, secția comercială și de contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel,

s-a reținut că acțiunea reclamanților, prin care aceștia au solicitat, în contradictoriu

cu o pârâtă societate comercială să-și înscrie dreptul de proprietate în CF și să

fie ridicate construcțiile edificate pe un teren care în prezent figurează înscris

în CF nr. AA, BB ale Comunei cadastrale D. pe Giumalău, este o acțiune neevaluabilă

în bani, astfel că, s-a reținut incidența prevăzută de art. 56 C. com., raportat

la prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamanții, invocând faptul că în speță, calitatea de societate

comercială a uneia dintre părți nu atrage competența în primă instanță a secției

comerciale a Tribunalului, în condițiile în care nu sunt deduse judecății acte sau

fapte de comerț.

Prin decizia nr. 22 din

23 mai 2007, Tribunalul Suceava, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins ca nefondat recursul promovat de reclamanți împotriva sentinței sus -menționate.

Din analiza motivelor

de recurs, a considerentelor sentinței recurate și a probelor administrate în cauză,

instanța de control judiciar a constatat că prezenta cauză se impune a fi calificată

drept o cerere neevaluabilă în bani, „în materie comercială”, competența materială

în soluționarea acestui litigiu fiind stabilită în favoarea tribunalelor, prin normele

cu caracter imperativ cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. de la 1865.

Soluționând cauza în primă

instanță, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, prin sentința nr. 926 din 1 martie 2010, a admis cererea având ca obiect

„obligația de a face” și în consecință a dispus obligarea pârâtei de a lăsa reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața de 4368 m.p., identic cu

parcela 41/1, fânaț, înscrisă în CF nr. AA a comunei cadastrale D. pe Giumălău

și parcela nr. 45/2 fânaț, înscrisă în CF nr. BB a comunei cadastrale Giumălău.

A mai obligat pârâta să

ridice pe cheltuiala sa construcțiile edificate pe această suprafață.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că, din expertiza efectuată în cauză s-a stabilit,

în baza studiului documentelor cadastrale, că SC E. SA București ocupă o suprafață

mai mare decât cea atribuită prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate

din 19 februarie 1993.

Astfel, se arată, pârâta

ocupă din proprietatea reclamanților, suprafața totală de 4368 m.p. din care suprafața

de 4201 m.p. aparținând parcelei funciare nr. 41/1 din CF nr. AA și 167 m.p. aparținând

parcelei 45/2 fânaț, înscrisă în CF nr. BB a comunei cadastrale D. pe Giumălău,

tot proprietatea reclamanților.

Au fost înlăturate apărările

pârâtei, vizând lipsa titlului reclamanților, instanța arătând că invocarea înscrisurilor

depuse cu ocazia dezbaterilor în fond, nu este de natură a afecta valabilitatea

acestora.

Tot astfel, se arată,

faptul că pârâta are edificate construcții pe terenul revendicat de reclamanți nu

justifică, în sine, respingerea acțiunii formulată de aceștia, câtă vreme pârâtele

nu au făcut dovada proprietății pentru suprafețele în litigiu, înscrisurile

din C.F. nefiind relevante în acest sens.

Nu au fost primite nici

apărările vizând existența unei prezumții legale de nulitate a titlurilor reclamanților

întrucât, se arată, pe de o parte, pârâta face o interpretare eronată a dispozițiilor

art. 1200 și art. 1202 C. civ. de la 1864, neaplicabile în cauză iar, pe de altă

parte, se reține, în legislația noastră nu există „nulități de drept” acestea urmând

a fi constatate de instanță.

Or, se conchide, atâta

timp cât titlul de proprietate al reclamanților nu a fost anulat, ca act emanând

de la o autoritate publică, el beneficiază de prezumția de legalitate și autenticitate.

Apelul declarat împotriva

acestei hotărâri de pârâta SC E. SA, a fost admis de Curtea de Apel Suceava, secția

a II-a civilă, care, prin decizia nr. 56 din 17 februarie 2015, a schimbat în parte

sentința și rejudecând, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, suprafața de 3472 m.p.

teren, care se suprapune din punct de vedere cadastral peste parte din parcela 41/1

din CF nr. xx Vatra Dornei, astfel cum a fost delimitată prin punctele 1-33 din

raportul de expertiză efectuat în cauză.

A respins capătul de cerere

vizând ridicarea construcțiilor edificate pe terenul anterior menționat.

Pentru a decide astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că nu pot fi reținute motivele

de nulitate invocate de pârâtă privind nerespectarea de către prima instanță

a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sau cele vizând încălcarea normelor

de procedură prin omisiunea de a fi puse în discuția părților anumite probe ce s-a

solicitat a fi administrate și nulitatea raportului de expertiză.

Tot astfel, nu a fost

primită nici excepția autorității de lucru judecat - înscrisă în dispozițiile

art. 1201 C. civ. de la 1864 - în condițiile în care părțile, obiectul și cauza

sunt diferite de cele din prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 140/2001, invocată,

fiind soluționată o acțiune de ieșire din indiviziune în care pârâta, nu avea calitatea

de parte.

Mai reține instanța de

apel că

suprafața de teren revendicată

de reclamanții O.M.V., O.M., O.T., P.E., T.I.A., T.O.C. „este justificată” prin

contractul de vânzare - cumpărare din 02 aprilie 1930 prin care I.O.P.I. a dobândit

suprafața de 1 falcie teren, identică cu parcelele 39 (fânaț), 40 (arabil), 41/1

(fânaț) toate înscrise în CF nr. AA a comunei cadastrale D. pe Giumalău, actual

UAT Vatra Dornei și cu parcela 45/2 (fânaț) din CF nr. BB a comunei cadastrale D.

pe Giumalău, actual UAT Vatra Dornei.

Din concluziile raportului

de expertiză tehnică judiciară efectuat cu ocazia judecării apelului a reieșit că

suprafața de teren în litigiu este reprezentată de terenul de 3472 m.p. (culoare

roșie în anexa grafică) care se suprapune din punct de vedere cadastral peste parte

din parcela 41/1 din CF nr. xx Vatra Dornei (prin conversia pe hârtie a CF nr.

AA Dorna pe Giumalău).

Această suprafață de teren

apare și în certificatul de atestare a dreptului de proprietate  din 19

februarie 1993, neînscrisă însă în CF.

În aceste circumstanțe,

conchide instanța de control judiciar, apare cu îndestulătoare evidență preferabilitatea

titlurilor invocate de reclamanți - contractul de vânzare - cumpărare din 02

aprilie 1930 precum și înscrierile în CF efectuate în baza acestuia, dar și certificatele

de moștenitor prezentate în cauză.

Cum, se reține, asupra

terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate anterior

menționat, pârâtul nu poate justifica o preluare justă a Statului Român pentru a

stabili dreptul de proprietate în favoarea pârâtei SC E. SA, în mod temeinic instanța

de fond a admis acțiunea reclamanților privind revendicarea imobiliară.

Suprafața în litigiu însă,

reține instanța, (suprapunere prin raportare la titlurile invocate de părți) este

de 3472 m.p. teren, iar nu de 4368 m.p. cum greșit a reținut instanța de fond.

S-a reamintit, în considerarea

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

faptul că reclamanții nu erau ținuți a justifica o reconstituire a dreptului de

proprietate în favoarea acestora în temeiul Legii nr. 18/1991, în condițiile în

care nu s-au depus la dosar înscrisuri sau nu s-a invocat vreun act normativ de

trecere a acestei suprafețe în proprietatea Statului Român.

Reclamanții au învestit

instanța și cu o acțiune de ridicare a construcțiilor edificate de către pârâtă,

pe suprafața de teren în litigiu.

Curtea de apel, văzând

dispozițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a din vechiul C. civ. (aplicabil speței

- rationae temporis), a respins această cerere, apreciind că nu s-a probat în concret

reaua credință a pârâtei la edificarea acestora având în vedere circumstanțele în

care au fost ridicate (atât anterior anului 1990, cât și ulterior, prin dobândirea

unui certificat de atestare a dreptului de proprietate).

Or, se conchide, față

de sancțiunea prevăzută de dispozițiile C. civ., reaua credință trebuie să fie manifestă

- în sensul construirii în cunoștința împrejurării lipsei oricărui drept de a o

face sau a reprezentării unei eventuale pierderi a dreptului de proprietate în viitor

- ceea ce în speță, nu s-a probat.

Împotriva acestei ultime

hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanții cât și pârâta SC

E. SA București.

În recursul lor, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față

- în vigoare la data inițierii demersului judiciar - reclamanții critică hotărârea

dată în apel, pe considerentul respingerii greșite a capătului de cerere vizând

obligarea pârâtei de a-și ridica edificatele existente pe terenul în litigiu.

Susțin reclamanții că

însăși pârâta, pe tot parcursul procesului, a arătat că a ridicat construcțiile

la nivelul anilor 1970, mențiunea instanței de apel că s-ar fi edificat și după

anii 1990, nefiind confirmată de niciunul din actele existente la dosar.

De altfel, se arată, pârâta

nu a obținut niciodată autorizație de construire pe str. C. unde se află terenul

în litigiu, reaua-credință rezultând cu precădere, din tot probatoriul administrat.

Greșit, se arată, nu s-au

acordat cheltuieli de judecată în condițiile în care, chiar dacă a fost admis apelul

și a fost modificată sentința, acțiunea a fost totuși parțial admisă cu privire

la teren.

Invocând temeiurile prevăzute

de art. 304 pct. 6, 8 și 9 din același Cod, pârâta SC E. SA București, critică decizia

dată în apel, după cum urmează:

- nu s-a ținut seama de

principiul securității juridice, ce impune a se avea în vedere situațiile de drept

și de fapt consfințite în mod irevocabil prin hotărâri judecătorești anterioare.

Astfel, se arată, anterior

au existat „două judecăți”, purtate în contradictoriu cu autorii reclamanților,

prin care s-a reținut lipsa unui titlu de proprietate al acestora și existența -

urmare a exproprierilor efectuate de către Statul român - unei situații juridice

favorabilă pârâtei care, este multă vreme în posesia imobilului.

Or, se arată, deși instanța

face vorbire de aceste hotărâri, este avut în vedere doar obiectul acestor litigii

iar nu și situațiile de drept și de fapt, consfințite în mod irevocabil.

- reclamanții au formulat

o acțiune având ca obiect „obligația de a face” iar nu revendicarea, acțiune ce

trebuia respinsă de către instanță în condițiile în care SC E. SA opune un titlu

de proprietate valabil recunoscut și aflat în circuitul civil.

Cum, se arată, nu există

o hotărâre judecătorească care să fi desființat acest titlu, nu se poate discuta

de o rea-credință în ceea ce privește ocuparea terenului.

De altfel, mai susține

recurenta, obiectul cererii introductive a fost precizat de reclamanți care, au

arătat fără echivoc că au învestit instanța cu o acțiune vizând obligația de a face,

solicitând ca urmare și intabularea dreptului de proprietate.

În consecință, se conchide,

calificarea ca acțiune în revendicare a fost făcută de instanța de judecată, în

mod greșit, iar nu de către reclamanți, fiind încălcat astfel principiul disponibilității

părților care, au înțeles să investească instanțele judecătorești cu o altă acțiune

decât aceea în revendicare.

Or, pentru a putea face

o asemenea calificare temeiul juridic indicat de părți ar fi trebuit să fie

art. 480 C. civ., cadru juridic în care instanța ar fi trebuit să procedeze la o

compensare a titlurilor invocate de părți, ceea ce nu s-a făcut.

Contrar specificului acțiunii

în revendicare (definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul neposesor cere

posesorului neproprietar, restituirea lucrului) prin prezenta acțiune se tinde la

„stabilirea directă” a existenței dreptului de proprietate al reclamanților, deși

redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al

acestei acțiuni.

- raportul de expertiză

trebuia trimis spre verificare către O.C.P.I., aviz obligatoriu, mai ales în considerarea

faptului că aliniamentul reținut de către instanță se suprapune peste o altă parcelă

de teren, intabulată și cu carte funciară deschisă, existând o „contradicție între

planuri” și o altă delimitare a suprafețelor făcută de expertiza B.G., pe concluziile

căreia instanța de apel și-a fundamentat soluția.

- în mod greșit a fost

respinsă și excepția uzucapiunii deoarece, se arată, dacă există o suprapunere a

parcelei 1200 cu parcela 41/1, trebuia să fie avută în calcul prescripția achizitivă

tabulară.

Instanța a considerat

că posesia avută înainte de anul 1990, nu este utilă, fără a prezenta și motivarea

care a condus la această statuare și ignorându-se faptul că societatea se află în

posesia terenului, încă din anii 1950-1966, nefiind dovedită violența sau vreo altă

constrângere a proprietarului care, expropriat fiind de către Statul român, a rămas

în pasivitate timp de 56 de ani.

- sentința penală nr.

777/1950 și procesul verbal nr. 22/1952, întăresc concluzia că terenul a fost confiscat

de către Statul român și nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamanților

la data pronunțării celor două hotărâri civile, în anul 1886, de către Judecătoria

Câmpulung Moldovenesc.

- instanța a acordat preferabilitate

titlului reclamanților, deși nu a fost învestită cu o acțiune în revendicare ci,

cu una având ca obiect „obligație de a face”.

Ambele recursuri se privesc

ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.

Cu referire la recursul

declarat de reclamanți, se constată că nu sunt pertinente criticile formulate de

aceștia în legătură cu poziția avută de pârâtă (constructor de bună sau de rea-credință)

la data realizării edificatelor aflate pe terenul în litigiu.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ. de la 1864, aplicabil cauzei de față - aflat

în vigoare la data inițierii demersului judiciar - dacă plantațiile, clădirile și

lucrările au fost făcute de către o a treia persoană, de bună-credință, proprietarul

pământului nu va putea cere ridicarea acestora, dar va avea dreptul, sau de a înapoia

valoarea materialelor și prețul muncii sau de a plăti o sumă de bani, egală cu aceea

a creșterii valorii fondului.

Ca atare - văzând și teza

1, a aceluiași text aplicabil în cazul accesiunii imobiliare artificiale, atunci

când o terță persoană realizează construcții, plantații sau alte lucrări pe terenul

altcuiva - raporturile juridice dintre părțile implicate în această operațiune sunt

diferite, după cum constructorul este sau nu, de rea-credință.

În definirea acestei sintagme

atât doctrina cât și practica judiciară s-au pronunțat tranșant în sensul că este

constructor de rea-credință cel care ridică o construcție sau face o plantație pe

un teren despre care știe că nu este proprietatea sa, situație în care se găsește

detentorul precar al terenului, ori cel care pur și simplu îl uzurpează sau care

îl deține în baza unui titlu ale cărui vicii îi sunt cunoscute.

Per a contrario, prin

constructor de bună-credință se înțelege persoana care ridică o construcție,

face o plantație sau o altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă (dar, eronată)

că acel teren se află în proprietatea sa.

Oricum, în ambele ipoteze

reglementate de textul mai sus redat, proprietarul terenului beneficiază de o prezumție

legală relativă de a fi și proprietarul construcțiilor ori plantațiilor, în temeiul

dispozițiilor art. 492 din același Cod, potrivit căreia accesiunea imobiliară artificială

se realizează întotdeauna în folosul proprietarului terenului, ca bun principal

(superficies solo cedit), oricare ar fi valoarea plantațiilor sau construcțiilor

edificate.

În speță, în considerarea

istoricului nemișcătorului, nu se poate reține reaua-credință a pârâtei, cu ocazia

ridicării construcțiilor, dovedit, în adevăr, a fi fost edificate, atât anterior

anului 1990, cât și ulterior.

Astfel, probele administrate

atestă că urmare condamnării autorului reclamanților O.I.V., prin sentința penală

nr. 777/1950, la 8 ani muncă silnică și confiscarea parțială a averii și ulterior

schimbului operat între fostul Sfat Popular Vatra-Dornei și R.O. (a se vedea sentința

civilă nr. 2681 din 6 noiembrie 1986 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc  - Dosar

nr. 415/86/2008 al Tribunalului Suceava) terenul în litigiu, a fost preluat efectiv

de către Stat care, ulterior, și-a intabulat dreptul de proprietate asupra nemișcătorului,

o parte din construcțiile în discuție regăsindu-se pe teren la data pronunțării

susmenționatei sentințe.

Ulterior anului 1990,

suprafața apare evidențiată și în certificatul de atestare a dreptului de proprietate

din 19 februarie 1993, emis în favoarea pârâtei care, în considerarea acestui act

a înălțat și restul construcțiilor.

Or, buna-credință în materie

de accesiune rezultă din convingerea avută de constructor în momentul efectuării

lucrărilor, că fondul pe care construiește este al său, prin faptul că îl posedă

în virtutea unui act de proprietate, ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute.

Este cazul în speță, construcțiile

fiind ridicate anterior inițierii de către reclamanți a demersurilor judiciare în

vederea recuperării terenurilor ce au aparținut autorilor lor.

În consecință, în mod

corect a apreciat instanța de control judiciar asupra neprobării, în concret, a

relei-credințe manifestată de pârâtă la momentul facerii lucrărilor.

Se constată, de asemenea,

că în mod corect instanța de control judiciar a făcut aplicațiunea dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. de la 1865 în condițiile în care, față de soluția adoptată

la fond, apelanta-pârâtă nu a căzut în pretenții cu ocazia rejudecării apelului.

Și recursul declarat de

către pârâtă, apare ca nefondat în considerarea următoarelor argumente:

Pentru început, se impune

a se preciza că, a fost formulată omisso medio și ca atare nu va fi analizată, critica

vizând greșita calificare a acțiunii care, în opinia recurentei-pârâte ar avea ca

obiect „obligație de a face”, iar nu revendicare, precizare făcută chiar de către

reclamanți, conform principiului disponibilității.

Cauza recursului, constă

în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale care, în reglementarea C.

proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, trebuie să îmbrace una din formele

prevăzute de art. 304 din acest Cod.

Ca atare, recursul poate

fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care,

implicit, au fost cuprinse în motivele de apel în situația în care atât apelul cât

și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe (în speță,

sub aspectul restituirii terenului) a fost menținută în apel.

Este una din aplicațiile

principiului legalității căilor de atac (consfințite și de art. 129 din Constituție)

și este motivat prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea

ce a fost apelat, în recurs nu pot fi invocate decât critici care au fost aduse

și în apel.

Cât privește excepția

autorității de lucru judecat invocată (și respectiv „ignorarea” principiului securității

juridice) se constată că instanța de apel în mod corect a respins-o reținând că

în cele două „judecăți” la care face trimitere pârâta, nu există niciun element

de identitate sub aspectul părților, obiectului și cauzei, față de cele din prezentul

litigiu și nici că anumite considerente ale respectivelor hotărâri ar fi putut cădea

în puterea lucrului judecat.

Astfel, prin sentința

nr. 2681 din 6 noiembrie 1986, dată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, a fost

respinsă, în adevăr, acțiunea formulată de O.M., în calitate de moștenitor al R.O.

- în contradictoriu cu pârâții O.G., P.E. și D.A., moștenitori ai defunctului P.O.

- acțiune ce a avut ca obiect ieșirea din indiviziune cu privire la terenul înscris

în CF nr. AA Dorna pe Giumalău.

S-a reținut în esență

că cei doi autori și-au împărțit nemișcătorul încă din anul 1930, iar terenul

ce a revenit urmare partajului voluntar R.O. este folosit de Statul român, pe acesta

fiind amplasate „mai multe unități de stat” construite urmare confiscării imobilului.

Ulterior pronunțării acestei

hotărâri însă, prin efectul Legii nr. 18/1991, preluarea a fost catalogată ca fiind

una abuzivă, Comisia Județeană de Stabilire a dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor Suceava - prin hotărârea nr. 16524 din 19 martie 1992 - reconstituind

în favoarea lui M.V.O., dreptul de proprietate asupra suprafeței de 3,74 ha teren.

Nici cu privire la sentința

nr. 140 din 30 ianuarie 2001 a Judecătoriei Vatra Dornei, nu este întrunită cerința

triplei identități de părți, obiect și cauză, exigență înscrisă în art. 1201 C.

civ. de la 1864, aplicabil cauzei.

De altfel, cu privire

la acțiunea formulată de M.O., având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra unor

parcele înscrise în CF nr. BB și AA, ale comunei cadastrale D. pe Giumălău, s-a

reținut puterea de lucru judecat, în raport de sentința nr. 2681 din 6

noiembrie 1986 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc.

În consecință, în mod

corect, instanța de control judiciar a respins excepțiile mai sus analizate, neputându-se

reține că hotărârile invocate, contrazic prin vreuna din dispozițiile sau considerentele

lor, ceea ce s-a reținut de instanța fondului, sub aspectul îndreptățirii

reclamanților la recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra terenului.

Nu poate fi primită nici

critica referitoare la expertiza efectuată în cauză care, în opinia recurentei-pârâte

ar fi „neconformă” și ar crea o „contradicție între planuri” și o altă delimitare

a suprafețelor față de expertiza topografică B.G.

Este de subliniat că instanța

de control judiciar și-a fundamentat soluția pe concluziile expertizei topo-cadastru-geodezie

C.G., efectuată în apel, ale cărei obiective au fost stabilite prin încheierea din

22 octombrie 2014, în concluziile sale expertul făcând trimiteri riguroase la registrul

suprafețelor aparținând O.C.P.I. Câmpulung Moldovenesc, cu indicarea exactă a terenurilor

măsurate precum și a dimensiunilor și vecinătăților vechi și actuale, ale construcțiilor

existente.

De altfel, susținerile

se constituie într-o critică de fond, ce nu poate fi circumscrisă niciunuia din

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Corect a soluționat instanța

de control judiciar și excepția prescripției achizitive, în raport de prevederile

art. 27 și 28 ale Decretului nr. 115/1938.

Astfel, recurenta nu poate

invoca, în beneficiul său nici uzucapiunea tabulară, în condițiile în care înscrierea

sa în cartea funciară s-a făcut în anul 1993, în legătură cu alte suprafețe decât

cele evidențiate în CF nr. AA și BB ale comunei cadastrale D. pe Giumălău și nici

uzucapiunea extratabulară, dat fiind că, așa cum corect s-a reținut, față de caracterul

abuziv al preluării, posesia sa nu poate fi caracterizată ca fiind una „utilă”.

Așa fiind, față de cele

ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanții O.M.V., O.M., O.T., P.E., T.A., T.O. și de

pârâta SC E. SA București împotriva deciziei nr. 56 din 17 februarie 2015 a Curții

de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2015.