ÎCCJ, decizie (scj.ro #83094)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83094) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Pretenții. Plata prețului prin virament

bancar. Competența teritorială

Cuprins pe materii : Drept procesual civil.

Competența instanțelor

Index alfabetic : competență teritorială

- ordin de plată

- transfer bancar

C.

proc

.

civ

.,

art

. 10

pct

. 4,

art

. 12

Regulamentul B.N.R.

nr

. 2/2005,

art

. 34

OG

nr

.

15/1996,

art

. 5 alin. (1), alin. (2)

lit

. c),

art

. 6

C.

com

.,

art

. 59 alin. (1)-(2)

Art

. 34 din Regulamentul

nr

. 2/2005 al B.N.R. stabilește că în cazul ordinului de

plată utilizat în operațiuni transfer-credit, locul plății este considerat

locul unde obligația de plată este stinsă, respectiv banca destinatară, astfel

că locul plății nu este cel de la sediul pârâtei, unde aceasta a completat

ordinul de plată.

Secția comercială, Decizia

nr

.

2718 din 14 septembrie 2010

Prin sentința

comercială

nr

. 10405/2009, Tribunalul București,

Secția a VI-a comercială, a admis acțiunea astfel cum a fost modificată,

formulată de reclamanta SC S.C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.I. SA și a

obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 444.650,01 lei, reprezentând

contravaloare factură emisă în data de 05.12.2008, precum și suma de 27.479,37

lei, reprezentând penalități de întârziere aferente facturii, calculate până la

data de 18.05.2009; a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în

continuare în cotă procentuală de 0,06 % aferente sumei de 444.650,01 lei până

la data achitării integrale a acestei sume, fără a se depăși cuantumul

debitului principal.

În considerentele

sentinței, s-a reținut că la data de 29.07.2008 între reclamantă, în calitate de

furnizor de produse și pârâtă, în calitate de beneficiar s-a încheiat

contractul cadru de furnizare de produse IT. Conform contractului, reclamanta

s-a obligat să livreze produse, iar pârâta s-a obligat să achite contravaloarea

acestora în termen de 45 de zile de la data recepției produselor și emiterii

facturii fiscale. S-a reținut că reclamanta și-a îndeplinit obligația

contractuală, livrând produsele. Instanța a mai reținut că părțile au

reglementat, prin clauza 14.3 din contract situația în care între data

facturării și cea a plății intervin fluctuații pe piața valutară, stabilind că

în cazul în care devalorizarea leului față de

Euro

depășește sau este egală cu 1 %, se va emite o factură de diferențe de curs

valutar de către furnizor ce trebuie achitată de beneficiar în termen de 30 de

zile calendaristice. În acest context a fost emisă factură cu scadența la

05.01.2009, factură

neachitată

de pârâtă. Judecătorul

a reținut, raportat la clauzele contractuale, și la faptul că pârâta nu a

dovedit o clauză exoneratoare de răspundere, existența culpei sale contractuale

și producerea unui prejudiciu reclamantei, constând în contravaloarea facturii

emisă pentru diferențele de curs valutar.

A fost înlăturată

apărarea pârâtei referitoare la necesitatea semnării procesului-verbal de

predare-primire, constatând că factura reprezintă o regularizare a prețului,

diferențele de curs valutar fiind datorate în situația îndeplinirii cumulative

a două condiții: să existe o diferență de curs valutar între data facturării și

cea a scadenței, iar această diferență să fie egală sau mai mare de 1%.

A fost înlăturată și

apărarea pârâtei întemeiată pe prevederile

art

. 139

1

din Codul fiscal, reținându-se că acestea se referă la modul de contare a

importurilor și/sau achizițiilor de bunuri, în timp ce factura pe care își

întemeiază pretențiile reclamanta nu modifică prețul stabilit în contract în

monedă

Euro

, ci constituie doar echivalentul în lei

al acestuia. S-a mai reținut că legislația românească nu permite decontarea în

valută străină a tranzacțiilor încheiate de părți, astfel încât decontarea în

lei a prețului stabilit în valută nu a determinat modificarea prețului, ci doar

calcularea și decontarea acestuia la cursul de schimb convenit de părți la data

plății.

A fost înlăturată și

apărarea pârâtei referitoare la nelegala calculare a TVA, reținându-se că

art

. 137 C. fisc. nu prevede expres că diferențele de curs

valutar nu sunt supuse acestei impozitări.

S-a reținut, în

combaterea susținerilor pârâtei că factura emisă de reclamantă a fost acceptată

la plată, prin semnare și ștampilare, anterior fiind purtate discuții între

reprezentanții celor două societăți cu privire la calculul diferenței de curs

valutar.

Față de cele reținute,

s-a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale,

pârâta fiind obligată la plata debitului.

În ce privește

penalitățile de întârziere, s-a reținut că potrivit contractului, în cazul

neplății la scadență, partea în culpă datorează penalități în cuantum de 0,06 %

pe fiecare zi de întârziere. În raport de stabilirea culpei contractuale,

judecătorul a apreciat că se impune și acordarea penalităților de întârziere,

până la limita debitului principal.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta SC A.I. SA, solicitând în principal, admiterea

apelului, desființarea sentinței de fond cu trimiterea cauzei la instanța

competentă, iar în subsidiar, admiterea apelului și

rejudecarea

cauzei.

Pârâta a susținut că

litigiul nu a fost soluționat de instanța competentă, în raport de prevederile

art

. 59 C.com.,

art

. 1104 și

art

. 1362

C.civ

., apreciind că

față de lipsa unei precizări exprese în contract cu privire la locul executării

obligațiilor, în cazul executării obligației de plată, competența aparținea

instanței de la domiciliul pârâtei.

Prin decizia

comercială

nr

. 53/2010, Curtea de Apel București,

Secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă, a desființat

sentința de fond și a trimis cauza spre competentă soluționare, în primă

instanță, la Tribunalul Prahova.

S-a reținut în considerentele

deciziei că Tribunalul București era necompetent să soluționeze cauza în fond,

cu următoarele argumente: a reținut că sediul pârâtei este în Ploiești și a

apreciat că părțile au încheiat contractul la sediul pârâtei, aspect

necontestat de reclamantă; a mai reținut că în contract nu s-a prevăzut locul

plății, iar potrivit

art

. 59 C.com., în lipsă de

clauză expresă, contractul trebuie executat în locul unde cel obligat își avea

stabilimentul său comercial, sau cel puțin domiciliul ori reședința, la

formarea contractului; în raport de aceste rețineri a fost înlăturată apărarea

reclamantei cu privire la faptul că locul plății s-ar afla în București,

considerând că indicarea conturilor reclamantei nu are relevanță cu privire la

locul plății, ci doar cu privire la momentul plății; s-a mai reținut că nu

există elemente care să ateste că locul plății s-ar situa pe raza teritorială a

Tribunalului București.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta SC S.C. SRL, solicitând admiterea

recursului și desființarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre

rejudecare

.

Reclamanta a invocat

prevederile

art

. 309

pct

. 4

C.

proc

.

civ

., criticând

decizia de apel sub următoarele aspecte: greșita reținere a locului plății ca

fiind la sediul pârâtei, în raport de voința exprimată de părți în sensul ca

plata să fie făcută în contul reclamantei deschis la Banca

Transilvania

,

sucursala

Otopeni

; de asemenea a invocat prevederile

art

. 34 din Regulamentul B.N.R., potrivit cărora, în cazul

ordinului de plată utilizat în operațiuni transfer-credit, locul plății este

considerat locul unde obligația de plată este stinsă, adică banca destinatară;

a mai precizat că din motivarea completului de apel se poate aprecia că părțile

puteau stabili și o altă modalitate de efectuare a plății decât cea prin

virament bancar, respectiv plata prin numerar; însă, potrivit

art

. 5 și 6 din OG

nr

. 15/1996

operațiunile de încasări și plăți între persoanele juridice se vor efectua

numai prin instrumente de plată fără numerar, în limitele plafonului stabilit

prin aceleași texte legale, iar suma datorată de pârâtă era superioară acestui

plafon. În consecință, a apreciat incidența în cauză a prevederilor

art

. 59 alin. 1 C.com., în sensul că locul plății este

acela ce rezultă din natura operațiunii, în raport de textele legale menționate

și de faptul că plata putea fi efectuată doar prin virament bancar.(…)

Analizându-se actele

și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, s-a apreciat că

recursul este fondat. S-a reținut greșita apreciere de către completul de apel

a incidenței în cauză a prevederilor

art

. 59 alin. 2

C.com., prevederile legale aplicabile fiind acelea ale

art

.

59 alin. 1 C.com. În speță, obligația ce trebuia îndeplinită de către pârâtă

era aceea de achitare a contravalorii produselor livrate de reclamantă. Suma de

plată pentru care a fost emisă factura fiscală de către reclamantă era

superioară limitei valorice prevăzute de

art

. 5 alin.

(2)

lit

. c) din OG

nr

.

15/1996, astfel încât pârâta putea realiza plata doar prin virament bancar,

fiind exclusă o altă formă de plată (în numerar). În aceste condiții, devin

incidente prevederile

art

. 5 și 6 din OG

nr

. 15/1996 potrivit cărora operațiunile de încasări și

plăți între persoanele juridice, pentru sumele ce depășesc limita plafonului

stabilit legal, se efectuează numai prin instrumente de plată fără numerar.

De asemenea, s-a

reținut că

art

. 34 din Regulamentul

nr

. 2/2005 al B.N.R. stabilește că în cazul ordinului de

plată utilizat în operațiuni transfer-credit, locul plății este considerat

locul unde obligația de plată este stinsă, respectiv banca destinatară.

În consecință, nu se

poate reține că nu este stabilit un loc al plății în raport de natura

operațiunii. Față de textele legale menționate, și raportat la natura obligației

se apreciază că locul plății nu este cel de la sediul pârâtei, unde aceasta a

completat ordinul de plată, ci locul unde obligația este stinsă, respectiv

banca destinatară. Or, banca destinatară este situată pe raza de competență a

Tribunalului București. În consecință, în raport de prevederile

art

. 12

C.proc.civ

., coroborate

cu cele ale

art

. 10

pct

. 4

C.proc.civ

., s-a apreciat că Tribunalul București este

instanța competentă teritorial să soluționeze cauza în fond,

În consecință, față de

considerentele reținute, în temeiul

art

. 312

C.proc.civ

., recursul declarat de reclamantă a fost admis,

iar decizia pronunțată de completul de apel a fost casată, cauza fiind trimisă

la aceeași instanță pentru judecarea pe fond a apelului.