ÎCCJ, decizie (scj.ro #83094)

Pretenții. Plata prețului prin virament bancar. Competența teritorială Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor Index alfabetic : competență teritorială - ordin de plată - transfer bancar C. proc . civ ., art . 10 pct . 4, art . 12 Regulamentul B.N.R. nr . 2/2005, art . 34 OG nr . 15/1996, art . 5 alin. (1), alin. (2) lit . c), art . 6 C. com ., art . 59 alin. (1)-(2) Art . 34 din Regulamentul nr . 2/2005 al B.N.R. stabilește că în cazul ordinului de plată utilizat în operațiuni transfer-credit, locul plății este considerat locul unde obligația de plată este stinsă, respectiv banca destinatară, astfel că locul plății nu este cel de la sediul pârâtei, unde aceasta a completat ordinul de plată.

Secția comercială, Decizia nr . 2718 din 14 septembrie 2010 Prin sentința comercială nr . 10405/2009, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis acțiunea astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta SC S.C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.I. SA și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 444.650,01 lei, reprezentând contravaloare factură emisă în data de 05.12.2008, precum și suma de 27.479,37 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente facturii, calculate până la data de 18.05.2009; a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere în continuare în cotă procentuală de 0,06 % aferente sumei de 444.650,01 lei până la data achitării integrale a acestei sume, fără a se depăși cuantumul debitului principal.

În considerentele sentinței, s-a reținut că la data de 29.07.2008 între reclamantă, în calitate de furnizor de produse și pârâtă, în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul cadru de furnizare de produse IT. Conform contractului, reclamanta s-a obligat să livreze produse, iar pârâta s-a obligat să achite contravaloarea acestora în termen de 45 de zile de la data recepției produselor și emiterii facturii fiscale. S-a reținut că reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală, livrând produsele. Instanța a mai reținut că părțile au reglementat, prin clauza 14.3 din contract situația în care între data facturării și cea a plății intervin fluctuații pe piața valutară, stabilind că în cazul în care devalorizarea leului față de Euro depășește sau este egală cu 1 %, se va emite o factură de diferențe de curs valutar de către furnizor ce trebuie achitată de beneficiar în termen de 30 de zile calendaristice.

În acest context a fost emisă factură cu scadența la 05.01.2009, factură neachitată de pârâtă. Judecătorul a reținut, raportat la clauzele contractuale, și la faptul că pârâta nu a dovedit o clauză exoneratoare de răspundere, existența culpei sale contractuale și producerea unui prejudiciu reclamantei, constând în contravaloarea facturii emisă pentru diferențele de curs valutar. A fost înlăturată apărarea pârâtei referitoare la necesitatea semnării procesului-verbal de predare-primire, constatând că factura reprezintă o regularizare a prețului, diferențele de curs valutar fiind datorate în situația îndeplinirii cumulative a două condiții: să existe o diferență de curs valutar între data facturării și cea a scadenței, iar această diferență să fie egală sau mai mare de 1%.

A fost înlăturată și apărarea pârâtei întemeiată pe prevederile art . 139 1 din Codul fiscal, reținându-se că acestea se referă la modul de contare a importurilor și/sau achizițiilor de bunuri, în timp ce factura pe care își întemeiază pretențiile reclamanta nu modifică prețul stabilit în contract în monedă Euro , ci constituie doar echivalentul în lei al acestuia. S-a mai reținut că legislația românească nu permite decontarea în valută străină a tranzacțiilor încheiate de părți, astfel încât decontarea în lei a prețului stabilit în valută nu a determinat modificarea prețului, ci doar calcularea și decontarea acestuia la cursul de schimb convenit de părți la data plății. A fost înlăturată și apărarea pârâtei referitoare la nelegala calculare a TVA, reținându-se că art . 137 C. fisc.

nu prevede expres că diferențele de curs valutar nu sunt supuse acestei impozitări. S-a reținut, în combaterea susținerilor pârâtei că factura emisă de reclamantă a fost acceptată la plată, prin semnare și ștampilare, anterior fiind purtate discuții între reprezentanții celor două societăți cu privire la calculul diferenței de curs valutar. Față de cele reținute, s-a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, pârâta fiind obligată la plata debitului. În ce privește penalitățile de întârziere, s-a reținut că potrivit contractului, în cazul neplății la scadență, partea în culpă datorează penalități în cuantum de 0,06 % pe fiecare zi de întârziere. În raport de stabilirea culpei contractuale, judecătorul a apreciat că se impune și acordarea penalităților de întârziere, până la limita debitului principal.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A.I. SA, solicitând în principal, admiterea apelului, desființarea sentinței de fond cu trimiterea cauzei la instanța competentă, iar în subsidiar, admiterea apelului și rejudecarea cauzei. Pârâta a susținut că litigiul nu a fost soluționat de instanța competentă, în raport de prevederile art . 59 C.com., art . 1104 și art . 1362 C.civ ., apreciind că față de lipsa unei precizări exprese în contract cu privire la locul executării obligațiilor, în cazul executării obligației de plată, competența aparținea instanței de la domiciliul pârâtei. Prin decizia comercială nr . 53/2010, Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă, a desființat sentința de fond și a trimis cauza spre competentă soluționare, în primă instanță, la Tribunalul Prahova.

S-a reținut în considerentele deciziei că Tribunalul București era necompetent să soluționeze cauza în fond, cu următoarele argumente: a reținut că sediul pârâtei este în Ploiești și a apreciat că părțile au încheiat contractul la sediul pârâtei, aspect necontestat de reclamantă; a mai reținut că în contract nu s-a prevăzut locul plății, iar potrivit art . 59 C.com., în lipsă de clauză expresă, contractul trebuie executat în locul unde cel obligat își avea stabilimentul său comercial, sau cel puțin domiciliul ori reședința, la formarea contractului; în raport de aceste rețineri a fost înlăturată apărarea reclamantei cu privire la faptul că locul plății s-ar afla în București, considerând că indicarea conturilor reclamantei nu are relevanță cu privire la locul plății, ci doar cu privire la momentul plății; s-a mai reținut că nu există elemente care să ateste că locul plății s-ar situa pe raza teritorială a Tribunalului București.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC S.C.

SRL, solicitând admiterea recursului și desființarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare . Reclamanta a invocat prevederile art . 309 pct . 4 C. proc . civ ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte: greșita reținere a locului plății ca fiind la sediul pârâtei, în raport de voința exprimată de părți în sensul ca plata să fie făcută în contul reclamantei deschis la Banca Transilvania , sucursala Otopeni ; de asemenea a invocat prevederile art . 34 din Regulamentul B.N.R., potrivit cărora, în cazul ordinului de plată utilizat în operațiuni transfer-credit, locul plății este considerat locul unde obligația de plată este stinsă, adică banca destinatară; a mai precizat că din motivarea completului de apel se poate aprecia că părțile puteau stabili și o altă modalitate de efectuare a plății decât cea prin virament bancar, respectiv plata prin numerar; însă, potrivit art . 5 și 6 din OG nr . 15/1996 operațiunile de încasări și plăți între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar, în limitele plafonului stabilit prin aceleași texte legale, iar suma datorată de pârâtă era superioară acestui plafon.

În consecință, a apreciat incidența în cauză a prevederilor art . 59 alin. 1 C.com., în sensul că locul plății este acela ce rezultă din natura operațiunii, în raport de textele legale menționate și de faptul că plata putea fi efectuată doar prin virament bancar.(…) Analizându-se actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, s-a apreciat că recursul este fondat. S-a reținut greșita apreciere de către completul de apel a incidenței în cauză a prevederilor art . 59 alin. 2 C.com., prevederile legale aplicabile fiind acelea ale art . 59 alin. 1 C.com. În speță, obligația ce trebuia îndeplinită de către pârâtă era aceea de achitare a contravalorii produselor livrate de reclamantă.

Suma de plată pentru care a fost emisă factura fiscală de către reclamantă era superioară limitei valorice prevăzute de art . 5 alin. (2) lit . c) din OG nr . 15/1996, astfel încât pârâta putea realiza plata doar prin virament bancar, fiind exclusă o altă formă de plată (în numerar). În aceste condiții, devin incidente prevederile art . 5 și 6 din OG nr . 15/1996 potrivit cărora operațiunile de încasări și plăți între persoanele juridice, pentru sumele ce depășesc limita plafonului stabilit legal, se efectuează numai prin instrumente de plată fără numerar. De asemenea, s-a reținut că art . 34 din Regulamentul nr . 2/2005 al B.N.R. stabilește că în cazul ordinului de plată utilizat în operațiuni transfer-credit, locul plății este considerat locul unde obligația de plată este stinsă, respectiv banca destinatară.

În consecință, nu se poate reține că nu este stabilit un loc al plății în raport de natura operațiunii. Față de textele legale menționate, și raportat la natura obligației se apreciază că locul plății nu este cel de la sediul pârâtei, unde aceasta a completat ordinul de plată, ci locul unde obligația este stinsă, respectiv banca destinatară. Or, banca destinatară este situată pe raza de competență a Tribunalului București. În consecință, în raport de prevederile art . 12 C.proc.civ ., coroborate cu cele ale art . 10 pct . 4 C.proc.civ ., s-a apreciat că Tribunalul București este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza în fond, În consecință, față de considerentele reținute, în temeiul art . 312 C.proc.civ ., recursul declarat de reclamantă a fost admis, iar decizia pronunțată de completul de apel a fost casată, cauza fiind trimisă la aceeași instanță pentru judecarea pe fond a apelului.