ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2317/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2317/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

cererii de recurs de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin decizia nr. 269 din 13

decembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins

acțiunea reclamantei SC S. SA Sărmășag împotriva pârâtei SC U.E. SA. Prin

aceeași decizie reclamanta a fost obligată la 3561,2 lei cheltuieli de

judecată.

Instanța

a reținut, în principal, că acțiunea reclamantei apare ca fiind prescrisă,

motivat de faptul că în cauză nu au operat dispozițiile art. 16 lit. b) din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă în sensul că în privința

capătului de cerere accesoriu privind plata penalităților de întârziere,

întreruperea prescripției nu a operat, deoarece potrivit dispozițiilor art. 16 alin.

ultim „Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului,

dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau

dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea” și că în

consecință nici cererea de chemare în judecată pentru realizarea dreptului

principal și nici actul începător de executare reprezentat de somația în

dosarul execuțional pentru stingerea debitului principal nu a avut puterea de a

întrerupe cursul prescripției dreptului la acțiune pentru accesorii.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta. Aceasta a invocat dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 și a susținut, în esență, următoarele:

Potrivit

art. 1073 C. civ.: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a

obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare”. Potrivit art. 969 C.

civ.: „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

Prin contractul nr. 4 din 25 ianuarie 2000 părțile au convenit la art. 4.6. că:

„Neachitarea contravalorii facturilor în termen de 10 (zece) zile calendaristice

de la data primirii acestora de către beneficiar, atrage după sine perceperea

de penalități de 0,2 % pe fiecare zi de întârziere începând cu a 11

(unsprezecea) zi calendaristică până la achitarea facturii, dar nu mai mult

decât contravaloarea facturii”, fiind îndeplinite dispozițiile art. 1066 C.

civ., privind clauza penală și acordul de voință valabil exprimat al părților.

Recurenta

a susținut că, prin acțiunea introdusă la data de 05 februarie 2004, a

solicitat instanței (Judecătoria Zalău) obligarea pârâtei la plata debitului

principal reprezentând contravaloarea a șase facturi totalizând un rest de

plată de 726.864.095 ROL, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2

% pe zi de întârziere fără să precizeze cuantumul acestora. Ulterior, printr-o

precizare de acțiune, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la

plata debitului principal, urmând ca pentru penalitățile de întârziere să se

îndrepte împotriva pârâtei pe calea unei acțiuni separate. Instanța s-a

pronunțat prin sentința civilă nr. 1263 din 05 aprilie 2004 în sensul obligării

pârâtei la plata debitului principal, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă

prin decizia civilă nr. 2112 din 25 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Pârâta a

stins obligația pe cale de executare silită la data de 31 iulie 2006.

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Sălaj, la data de 20 martie 2007, recurenta

a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata penalităților de

întârziere calculate asupra facturilor ce au făcut obiectul cererii soluționate

prin sentința civilă nr. 1263 din 05 aprilie 2004 a Judecătoriei Zalău. Prin

hotărârea atacată instanța constată faptul că dreptul la acțiune atât pentru

debitul principal, cât și pentru accesorii s-a născut la data scadenței plății

facturilor și că, în speță, termenul de prescripție a fost întrerupt prin

anumite plăți și recunoașteri ale pârâtei și că acest drept a fost exercitat în

termen prin promovarea acțiunii inițiale. Totodată, mai constată instanța

faptul că atât pentru debitul principal cât și pentru accesorii cursul

prescripției extinctive a fost întrerupt prin introducerea cererii de chemare

în judecată la data de 06 februarie 2004. Recurenta consideră că, ceea ce omite

instanța să precizeze este faptul că un nou termen de prescripție a început să

curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii pronunțate și

prin care s-a admis cererea, respectiv 25 martie 2005 (data pronunțării

deciziei civile nr. 2112 din 25 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție) termen ce ar urma să se împlinească la data de 25 martie 2008. De

asemenea, instanța nu a avut în vedere dispozițiile art. 17 din Decretul nr. 167/1958

potrivit căruia principalul efect al întreruperii termenului de prescripție

este acela de a șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit

împrejurarea care a întrerupt-o și că după întrerupere începe să curgă o nouă

prescripție.

Recurenta

mai consideră că, interpretarea dată de instanța de apel potrivit căreia, în

speță, întreruperea nu ar fi operat în cazul accesoriului pentru motivul că

pentru acesta s-a renunțat la judecată este vădit netemeinică și nelegală

deoarece, în dosarul nr. 728/2004, soluționat prin sentința civilă nr. 1263 din

05 aprilie 2004 a Judecătoriei Zalău, a fost soluționată de către instanță

cererea privind obligarea pârâtei intimate la plata debitului principal și că

la acest capăt de cerere nu s-a făcut nici o cerere de renunțare, cum de altfel

nu s-a făcut o astfel de cerere de renunțare nici cu privire la capătul de

cerere accesoriu, în speță având loc doar o precizare de acțiune privind

obligarea la plata debitului principal și că nu a avut loc nici o renunțare la

însuși dreptul pretins nefiind îndeplinit nici un act juridic cu încadrare în

dispozițiile art. 246 și 247 C. proc. civ.

În

opinia recurentei, o altă interpretare nelegală este aceea pe care o dă

instanța de apel actului începător de executare reprezentat de somația din

dosarul execuțional pentru stingerea dreptului principal, care, arată instanța,

nu a avut puterea de a întrerupe cursul prescripției dreptului la acțiune

pentru accesorii, deoarece la data emiterii ei termenul de prescripție era deja

împlinit raportat la data emiterii facturilor în cauză. Este real faptul că

orice act întreruptiv de prescripție așa cum sunt acestea enumerate de lege, nu

își produce efectul decât dacă este efectuat în interiorul termenului de

prescripție de 3 ani, dar în speța de față făcând aplicarea principiului

accesoriul urmează principalul, se observă că actul întreruptiv de prescripție

în realizarea dreptului principal a fost realizat în termen, producând efectul

acordat de lege, ceea ce înseamnă că acest termen de prescripție a fost

întrerupt și față de accesoriu, așa încât și față de acest aspect acțiunea

reclamantei a fost introdusă în termen.

Recurenta

mai învederează că, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra celui de-al

doilea capăt de cerere care viza situația în care instanța va respinge cererea

privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de la scadență

pe motiv de prescripție și anume obligarea acesteia la plata penalităților de

la data pronunțării sentinței nr. 1263 din 05 aprilie 2004 și până la data

executării 31. 07.2006 în suma de 123.130,78 lei aferent unui număr de 847 zile

de întârziere.

Analizând

decizia atacată prin prisma tuturor criticilor formulate, Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Pretențiile

reclamantei

- recurente SC S. SA Sărmășag adresate instanței de fond au fost următoarele:

1.

în petitul cererii

introductive, reclamanta solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de

193.260,13 lei, reprezentând penalități de întârziere contractuale, iar

finalul răspunsului la întâmpinare, la judecarea pe fond a cauzei în primă

instanță la Tribunalul Sălaj, recurenta SC S. SA Sărmășag și-a precizat cererea,

solicitând în subsidiar ca, în ipoteza în care instanța constată că

penalitățile de întârziere nu sunt datorate pe motiv de prescripție extinctivă,

să dispună obligarea pârâtei la plata unor așa-zise penalități contractuale de

întârziere de la data pronunțării sentinței nr. 1263 din 05 aprilie 2004 până

la data executării 31 iulie 2006, fără a preciza cuantumul acestora și nici

motivele de fapt și de drept care stau la baza acestora.

Pretențiile

reclamantei au fost corect apreciate de către instanțe ca fiind prescrise

deoarece f

acturile

au fost emise în executarea contractului nr. A din 25 ianuarie 2000 în cursul

anului 2000, iar penalitățile trebuiau solicitate în interiorul termenului de

prescripție.

Pe de

altă parte, pe parcursul derulării contractului nr. A din 25 ianuarie 2000,

între părți au apărut anumite diferende rezolvate, în ceea ce privește

contravaloarea facturilor emise de către SC S. SA Sărmășag în anul 2000, prin

sentința civilă nr. 263 din 05 aprilie 2004 (dos. nr. 728/2004 Judecătoria

ZaIău), nu și în privința penalităților pretinse în dosar, la care a renunțat

expres în fața instanței, după cum se poate constata cu ușurință din cuprinsul

sentinței. În mod evident, în dispozitivul sentinței civile nr. 1263 din 05

aprilie 2004 nu se face nici o referire la calcularea de penalități de

întârziere conform art. A, pct. 6 din contractul nr. A din 25 ianuarie 2000.

Din

cuprinsul sentinței civile nr. 1263 din 05 aprilie 2004 nu rezultă vreo

obligație suplimentară în sarcina societății intimate, hotărârea neputând să

constituie temeiul legal pentru obligarea la plata pretențiilor recurentei

formulate în prezentul dosar și cu atât mai puțin dosarul de executare silită.

Dosarul nr.

728/2004 al Judecătoriei Zalău, a reprezentat mijlocul procedural prin care

recurenta a înțeles să-și valorifice un drept de creanță pretins și

nerecunoscut de către intimată, limitându-se la pretențiile formulate, și fără

a se putea forța stabilirea unor raporturi de cauzalitate cu alte obligații

corelative asumate prin contract, chiar dacă acestea sunt accesorii.

Sentința

civilă nr. 1263 din 05 aprilie 2004 generează un nou termen de prescripție

pentru executarea obligațiilor stabilite prin dispozitivul acesteia și nu poate

fi reținută ca motiv de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției

extinctive pentru pretențiile formulate în prezenta cauză.

Mai

mult, în cererea introductivă din dos. nr. 728/2004, recurenta a solicitat la

al doilea capăt de cerere obligarea intimatei la „plata de penalități de

întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere de la scadență până la executare”. Pe

de altă parte, din cuprinsul sentinței civile nr. 1263 din 05 aprilie 2004

rezultă fără echivoc:

„În

ședința publică din 8 martie 2004 instanța a pus în vedere reprezentantului

reclamantei să indice cuantumul penalităților solicitate în vederea timbrării

și în vederea verificării competenței Judecătoriei în soluționarea cauzei.

Reprezentantul

reclamantei a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de

726.864.095 lei c/val. produselor livrate și neachitate, fără penalități.”

Conduita

recurentei a fost cât se poate de clară, în privința penalităților, nefiind

determinată nici de către instanță, nici de intimată, fiind manifestarea

propriei voințe. Este vorba despre aceleași penalități pe care le solicită și

în prezenta cauză. Nu se afirmă că recurenta ar fi renunțat la penalități, și

nici instanța de apel, ci doar că a renunțat la dreptul de a le pretinde în

dosarul nr. 728/2004, cu consecințele de rigoare. Având în vedere prevederile art.

16,

alin.

ultim din Decretul nr.

167/1958

, prescripția nu este

întreruptă, iar pe cale de consecință, cererea recurentei este inadmisibilă.

Desigur

că nașterea obligației principale determină nașterea obligației accesorii, care

îndeplinește rolul de garanție a executării celei dintâi. Soarta juridică a

obligației principale determină soarta juridică a obligației accesorii în

temeiul raportului de dependență în care aceasta se află față de cea

principală: validitatea obligației accesorii se apreciază în primul rând în

funcție de elementele proprii ale acesteia dar și în funcție de validitatea

obligației principale.

Pe cale

de consecință, Înalta Curte reține că recurenta (așa cum a procedat inițial)

trebuia și putea să-și dovedească dreptul său de creanță în termenul în care

putea să solicite obligația principală.

Nici

actul începător de executare reprezentat de somația în dosarul execuțional

pentru stingerea debitului principal nu poate întrerupe cursul prescripției

dreptului la acțiune pentru accesorii, întrucât la data emiterii somației

termenul de prescripție era deja împlinit raportat la data emiterii facturilor

în cauză.

Cu

privire la critica recurentei privitor la faptul că nu s-a pronunțat instanța

de apel, privind prescripția extinctivă, legată de inadmisibilitatea cererii

recurentei care a solicitat în subsidiar ca, în ipoteza în care instanța

constată că penalitățile de întârziere nu sunt datorate pe motiv de prescripție

extinctivă, să dispună obligarea intimatei la plata unor așa-zise penalități

contractuale de întârziere de la data pronunțării sentinței nr. 1263 din 05

aprilie 2004 până la data executării 31 iulie 2006, fără a preciza în cererea

introductivă cuantumul acestora și nici motivele de fapt și de drept care stau

la baza lor, Înalta Curte reține că reprezentantul recurentei a depus în apel,

înainte de a se da cuvântul în dezbateri, înscrisul denumit „Situație de calcul

penalități datorate de SC U.E.Z. SA la suma de 72.686,41 lei”, nedatată,

neînregistrată la recurentă și nesemnată de către reprezentanții legali ai

acesteia.

În

conformitate cu prevederile art. 1, alin. (2) din Decretul nr. 167/1958,

dreptul la dobânzi este un drept accesoriu creanței principale, iar stingerea

dreptului la acțiune privind creanța principală determină, în consecință,

stingerea dreptului la acțiune privind dobânzile, potrivit adagiului „accesorium

sequitur principale”; această prevedere are ca obiect prescripția dreptului la

acțiune în sens material și precede totdeauna ipoteza reglementată la art. 6

din Decretul nr. 167/1958, care are ca obiect prescripția dreptului de a cere

executarea silită; altfel spus, mai întâi se pune problema prescripției dreptului

la acțiune în sens material, iar apoi problema prescripției dreptului de a cere

executarea silită, care îi succede. Numai că recurenta nu a sesizat instanța de

executare competentă să facă analiza cursului prescripției dreptului de a cere

executarea silită și să pună în discuție admisibilitatea cererii de acordare a

dobânzilor în raport de prevederile art. 371

2

C. proc. civ., ci

instanța de drept comun în prezenta cauză, solicitând valorificarea dreptului

la dobânzi, ca drept accesoriu la creanța recunoscută prin hotărârea

judecătorească definitivă. Dobânzile solicitate nu pot fi aferente decât

creanței ce a format obiectul litigiului finalizat prin hotărâre

judecătorească, care i-a determinat și câtimea și nu titlului executor în care

aceasta se constituie, prin aptitudinea ce i-a fost dată de lege în acest sens.

Așadar, în aplicarea principiului instituit de art. 1 din Decretul 167/1958, se

poate constata că la data introducerii cererii de chemare în judecată în

prezenta cauză, dreptul la acțiune privind dobânzile ca drept accesoriu este

stins, având în vedere că dreptul la acțiune pentru dreptul principal era

stins.

Pentru

toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S. SA Sărmășag împotriva

deciziei nr. 269 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S. SA Sărmășag împotriva

deciziei nr. 269 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 25 iunie 2008.