ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1373 din 25 martie 2005 dată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis excepția prematurității acțiunii și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B. SA împotriva pârâtei SC U. SA ca prematur introdusă, față de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. S-a reținut de către instanță că, raportat la obiectul cererii - obligarea pârâtei la plata sumei de 923.193.929 lei, reprezentând contravaloarea chiriei și penalități de întârziere, cu rezilierea contractului din 1998 și restituirea utilajelor consemnate în lista de inventariere din 2003 - reclamanta avea obligația de a da curs procedurii concilierii directe prealabile formulării cererii în instanță.

Neefectuându-se această procedură prealabilă s-a constatat că acțiunea este prematur formulată. Prin Decizia nr. 794 din 2 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC B. SA, s-a desființat hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, constatându-se că s-a reținut greșit neefectuarea procedurii prealabile, în situația în care pârâta a fost invitată la conciliere însă nu s-a prezentat, existând dovezi depuse la dosar în acest sens. Rejudecând cauza pe fond, Tribunalul București, secția a V-a comercială, a pronunțat sentința nr. 4124 din 26 martie 2007 prin care a admis în parte acțiunea precizată, în sensul că a dispus rezilierea contractului de închiriere din 1998 și restituirea a 7 utilaje de construcții individualizate la fila 51 din dosar, obligând pârâta la plata sumei de 10.893,7 lei debit și 10.893,7 lei penalități aferente.

Instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada faptului că între părți s-a derulat un contract ce a avut ca obiect prestațiile efectuate de furnizorul SC B. SA, beneficiarului SC U. SA, cu mijloacele sale de mecanizare, pârâtei aparținându-i culpa în neexecutarea obligațiilor asumate, fapt de natură a atrage rezilierea contractului conform pactului comisoriu de gr.II și dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ. Din probele administrate s-a mai constatat că dintr-un număr de 13 utilaje închiriate s-a restituit un număr de 6 utilaje, urmând a fi restituite două circulare, mac. fereastră, mac. pionier, malaxor mortar, mas. fasonat ab. și mas. de tăiat ab.

Cu privire la debitul reprezentând contravaloarea chiriei utilajelor pentru perioada aprilie - septembrie 2002, coroborându-se concluziile raportului de expertiză cu actele dosarului s-a considerat ca fiind datorat de pârâtă ca, de altfel și penalitățile de întârziere în decontare, reținându-se că în raport de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/1992 republicată nu pot depăși valoarea debitului principal, aceea de 10.893,7 lei.

Apelul reclamantei declarat împotriva sentinței a fost admis prin Decizia nr. 457 din 18 octombrie 2007 dată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, care a admis în tot acțiunea precizată cu obligarea pârâtei la plata sumei de 146.835 lei către reclamantă, reprezentând penalități contractuale de întârziere calculate de la scadența obligației de plată și până la 13 martie 2006. În considerente, instanța apelului a reținut și motivat următoarele: - Prin clauza penală de la art. 6 din contract s-a convenit ca partea în întârziere pentru neplata facturii să suporte penalități de întârziere de 1% prin raportare la dobânda aferentă creditului bancar echivalentul sumei neplătite, iar dată fiind forța convențiilor, conform art. 969 C. civ., această clauză produce efecte și angajează părțile cu putere de lege.

- Pentru facturile restante la plata așa cum au fost identificate sub aspectul lichidării și scadenței în raport de expertiză, pârâta datorează cumulat cu debitul principal, și penalitatea contractuală de întârziere calculată de la scadență și până la 13 martie 2006, contravaloarea acestuia ridicându-se la 146.836 lei. - S-a constatat că prima instanță a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 72/1992 abrogată prin art. 11 lit. c) din O.U.G. nr. 10/1997, depășind principiul „tempus regit actum”, în situația în care - la data contractului - aceste prevederi nu puteau fi aplicate, fiind abrogate, motiv pentru care deveneau aplicabile dispozițiile generale conținute de art. 1096 alin. (2) C. proc.

civ. - Instanța de apel a mai reținut că părțile au determinat câtimea penalității prin raportare la criteriul dobânzii bancare la credite situație ce dovedește intenția lor și faptul că determinarea acestei cote a fost luată în dezbaterea comună din perioada negocierilor. - Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC U. SA care a invocat nelegalitatea acesteia prin raportare la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând și susținând următoarele: - Instanța apelului a omis să analizeze apărarea sa în legătură cu aplicarea, în cauză, a prevederilor Legii nr. 469/2002 adoptată în timpul executării contractului și de imediată aplicare.

Recurenta susține că, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 conform cu care, cuantumul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat altfel, sunt aplicabile în cazul contractului din 1998 dedus judecății. - În mod greșit au fost aplicate prevederile art. 6 cap. III din contract care condiționează perceperea penalităților de angajarea unui credit bancar care să fi avut drept scop acoperirea prejudiciului ce s-ar fi produs prin neexecutarea la termen a obligației de plată a prețului contractului. Se consideră că perceperea penalităților în cuantumul solicitat de reclamantă ar fi devenit admisibilă numai în condițiile în care reclamanta dovedea că ar fi contractat un asemenea credit care să fie egal cu valoarea neîncasată.

3. Recurenta invocă nelegalitatea clauzei cuprinsă în art. 9 din contract conform cu care - în situația neachitării sumelor datorate de beneficiarul prestațiilor, în termen de 30 de zile de la facturarea și comunicarea lor de către proprietarul prestator, beneficiarul este de drept în întârziere conform art. 1079 C. civ., datorând penalități de întârziere de 1% pe zi la aceste sume. Susține că această clauză este contrară ordinii publice și bunelor moravuri întrucât echivalează cu o dobândă enormă de 365% pe an, astfel că penalitățile trebuie să fie calculate conform Legii nr. 469/2002. - Instanța nu a avut în vedere că există neconcordanță între cererea introductivă și cererea precizatoare cu privire la numărul de utilaje ce au făcut obiectul contractului, faptul că reclamanta și-a retras 6 din cele 13 utilaje, iar facturile au fost emise pentru 13 utilaje, facturi pentru care nu s-a făcut dovada că au fost primite sub semnătură autorizată.

Recursul este nefondat. - Este adevărat că, în principiu, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, totalul penalităților de întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate numai că, aceste prevederi nu-și găsesc aplicarea în cauza de față. Actul normativ invocat a intrat în vigoare în august 2002, iar contractul părților a fost încheiat în anul 1998 situație ce face ca prevederile actului invocat să nu aibă aplicabilitate la convenția părților pentru că s-ar înfrânge principiul neretroactivității efectelor legii, respectiv, acela al aplicării acesteia în viitor și nu pentru raporturile ce au luat naștere anterior intrării sale în vigoare.

- Nu poate fi primită nici critica ce vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din contract, reținându-se corect că prin această clauză părțile au determinat câtimea penalităților prin raportare la criteriul dobânzii bancare la credite ceea ce dovedește intenția acestora în acest sens. - Pentru prima dată, pârâta invocă în această cale de atac, în apărare, nelegalitatea clauzei cuprinsă în art. 9 din contract, considerând că este contrară ordinii publice și bunurilor moravuri însă argumentele folosite în susținerea acesteia se reduc la situații de fapt ce vizează cuantumul penalităților motiv pentru care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs. - Cu privire la ultima critică, Înalta Curte constată că vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot face obiectul controlului judiciar în fața instanței de recurs, în raport de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Pentru considerentele expuse, se constată că decizia atacată este la adăpost de orice critici motiv pentru care urmează a fi menținută ca legală prin respingerea recursului ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC U. SA București împotriva Deciziei nr. 457 din 18 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2008.