ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1373 din 25 martie 2005

dată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis excepția

prematurității acțiunii și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC B.

SA împotriva pârâtei SC U. SA ca prematur introdusă, față de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

S-a reținut de către

instanță că, raportat la obiectul cererii - obligarea pârâtei la plata sumei de

923.193.929 lei, reprezentând contravaloarea chiriei și penalități de

întârziere, cu rezilierea contractului din 1998 și restituirea utilajelor

consemnate în lista de inventariere din 2003 - reclamanta avea obligația de a

da curs procedurii concilierii directe prealabile formulării cererii în

instanță.

Neefectuându-se

această procedură prealabilă s-a constatat că acțiunea este prematur formulată.

Prin Decizia nr. 794

din 2 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC B. SA, s-a desființat

hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe,

constatându-se că s-a reținut greșit neefectuarea procedurii prealabile, în

situația în care pârâta a fost invitată la conciliere însă nu s-a prezentat,

existând dovezi depuse la dosar în acest sens.

Rejudecând cauza pe

fond, Tribunalul București, secția a V-a comercială, a pronunțat sentința nr. 4124

din 26 martie 2007 prin care a admis în parte acțiunea precizată, în sensul că

a dispus rezilierea contractului de închiriere din 1998 și restituirea a 7

utilaje de construcții individualizate la fila 51 din dosar, obligând pârâta la

plata sumei de 10.893,7 lei debit și 10.893,7 lei penalități aferente.

Instanța de fond a

reținut că reclamanta a făcut dovada faptului că între părți s-a derulat un

contract ce a avut ca obiect prestațiile efectuate de furnizorul SC B. SA,

beneficiarului SC U. SA, cu mijloacele sale de mecanizare, pârâtei

aparținându-i culpa în neexecutarea obligațiilor asumate, fapt de natură a

atrage rezilierea contractului conform pactului comisoriu de gr.II și

dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ.

Din probele

administrate s-a mai constatat că dintr-un număr de 13 utilaje închiriate s-a

restituit un număr de 6 utilaje, urmând a fi restituite două circulare, mac.

fereastră, mac. pionier, malaxor mortar, mas. fasonat ab. și mas. de tăiat ab.

Cu privire la debitul

reprezentând contravaloarea chiriei utilajelor pentru perioada aprilie -

septembrie 2002, coroborându-se concluziile raportului de expertiză cu actele

dosarului s-a considerat ca fiind datorat de pârâtă ca, de altfel și penalitățile

de întârziere în decontare, reținându-se că în raport de dispozițiile art. 7 alin.

(2) din Legea nr. 76/1992 republicată nu pot depăși valoarea debitului

principal, aceea de 10.893,7 lei.

Apelul reclamantei

declarat împotriva sentinței a fost admis prin Decizia nr. 457 din 18 octombrie

2007 dată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, care a admis

în tot acțiunea precizată cu obligarea pârâtei la plata sumei de 146.835 lei

către reclamantă, reprezentând penalități contractuale de întârziere calculate

de la scadența obligației de plată și până la 13 martie 2006.

În considerente,

instanța apelului a reținut și motivat următoarele:

- Prin clauza penală

de la art. 6 din contract s-a convenit ca partea în întârziere pentru neplata

facturii să suporte penalități de întârziere de 1% prin raportare la dobânda

aferentă creditului bancar echivalentul sumei neplătite, iar dată fiind forța

convențiilor, conform art. 969 C. civ., această clauză produce efecte și

angajează părțile cu putere de lege.

- Pentru facturile

restante la plata așa cum au fost identificate sub aspectul lichidării și

scadenței în raport de expertiză, pârâta datorează cumulat cu debitul

principal, și penalitatea contractuală de întârziere calculată de la scadență

și până la 13 martie 2006, contravaloarea acestuia ridicându-se la 146.836 lei.

- S-a constatat că

prima instanță a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din

Legea nr. 72/1992 abrogată prin art. 11 lit. c) din O.U.G. nr. 10/1997,

depășind principiul „tempus regit actum”, în situația în care - la data

contractului - aceste prevederi nu puteau fi aplicate, fiind abrogate, motiv

pentru care deveneau aplicabile dispozițiile generale conținute de art. 1096 alin.

(2) C. proc. civ.

- Instanța de apel a

mai reținut că părțile au determinat câtimea penalității prin raportare la

criteriul dobânzii bancare la credite situație ce dovedește intenția lor și

faptul că determinarea acestei cote a fost luată în dezbaterea comună din

perioada negocierilor.

- Împotriva deciziei

a declarat recurs pârâta SC U. SA care a invocat nelegalitatea acesteia prin

raportare la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând și susținând

următoarele:

- Instanța apelului a

omis să analizeze apărarea sa în legătură cu aplicarea, în cauză, a

prevederilor Legii nr. 469/2002 adoptată în timpul executării contractului și

de imediată aplicare.

Recurenta susține că,

prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 conform cu care, cuantumul

penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei

asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a

stipulat altfel, sunt aplicabile în cazul contractului din 1998 dedus

judecății.

- În mod greșit au

fost aplicate prevederile art. 6 cap. III din contract care condiționează

perceperea penalităților de angajarea unui credit bancar care să fi avut drept

scop acoperirea prejudiciului ce s-ar fi produs prin neexecutarea la termen a

obligației de plată a prețului contractului.

Se consideră că perceperea penalităților

în cuantumul solicitat de reclamantă ar fi devenit admisibilă numai în

condițiile în care reclamanta dovedea că ar fi contractat un asemenea credit

care să fie egal cu valoarea neîncasată.

nelegalitatea clauzei cuprinsă în art. 9 din contract conform cu care - în

situația neachitării sumelor datorate de beneficiarul prestațiilor, în termen

de 30 de zile de la facturarea și comunicarea lor de către proprietarul

prestator, beneficiarul este de drept în întârziere conform art. 1079 C. civ.,

datorând penalități de întârziere de 1% pe zi la aceste sume.

Susține că această

clauză este contrară ordinii publice și bunelor moravuri întrucât echivalează

cu o dobândă enormă de 365% pe an, astfel că penalitățile trebuie să fie

calculate conform Legii nr. 469/2002.

- Instanța nu a avut

în vedere că există neconcordanță între cererea introductivă și cererea

precizatoare cu privire la numărul de utilaje ce au făcut obiectul

contractului, faptul că reclamanta și-a retras 6 din cele 13 utilaje, iar facturile

au fost emise pentru 13 utilaje, facturi pentru care nu s-a făcut dovada că au

fost primite sub semnătură autorizată.

Recursul este

nefondat.

- Este adevărat că,

în principiu, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele

măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, totalul penalităților de

întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt

calculate numai că, aceste prevederi nu-și găsesc aplicarea în cauza de față.

Actul normativ

invocat a intrat în vigoare în august 2002, iar contractul părților a fost

încheiat în anul 1998 situație ce face ca prevederile actului invocat să nu

aibă aplicabilitate la convenția părților pentru că s-ar înfrânge principiul

neretroactivității efectelor legii, respectiv, acela al aplicării acesteia în

viitor și nu pentru raporturile ce au luat naștere anterior intrării sale în

vigoare.

- Nu poate fi primită

nici critica ce vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din contract,

reținându-se corect că prin această clauză părțile au determinat câtimea

penalităților prin raportare la criteriul dobânzii bancare la credite ceea ce

dovedește intenția acestora în acest sens.

- Pentru prima dată,

pârâta invocă în această cale de atac, în apărare, nelegalitatea clauzei

cuprinsă în art. 9 din contract, considerând că este contrară ordinii publice

și bunurilor moravuri însă argumentele folosite în susținerea acesteia se reduc

la situații de fapt ce vizează cuantumul penalităților motiv pentru care nu

poate face obiectul analizei instanței de recurs.

- Cu privire la

ultima critică, Înalta Curte constată că vizează aspecte de netemeinicie ce nu

pot face obiectul controlului judiciar în fața instanței de recurs, în raport

de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, se constată că decizia atacată este la adăpost de orice critici motiv

pentru care urmează a fi menținută ca legală prin respingerea recursului ca

nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat,

recursul

declarat de pârâta SC U. SA București împotriva Deciziei nr. 457 din 18

octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2008.