CASE OF BABES v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 11.601/03) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetățeni ai acestui stat, doamnele Simona Rucsanda Babeș și Anca Babeș (

Guvernul român (

La data de 6 februarie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenție, ea a decis să se analizeze împreună admisibilitatea și fondul cauzei.

Reclamantele, doamnele Simona Rucsanda Babeș și Anca Babeș, s-au născut în anul 1932, respectiv 1957 și locuiesc în București. Reclamantele sunt mamă și fiică.

Printr-un contract încheiat la data de 1 martie 1940, V.B. a cumpărat un bun imobil situat în București, str. Tunari nr. 71, sectorul 2. Bunul era compus dintr-un teren în suprafață de 265,17 m

În luna aprilie 1950, bunul a fost naționalizat.

În anul 1970, V.B. a decedat și a lăsat ca moștenitor pe fiul său, I.B., decedat în anul 1993. Reclamantele, soția și fiica lui I.B., sunt moștenitoarele sale.

Prin Sentința definitivă din data de 21 decembrie 1993 Judecătoria Sector 2 București (

La data de 26 ianuarie 2000, primăria a solicitat revizuirea sentinței menționate mai sus, constatând că ea fusese obligată să restituie întregul imobil reclamantelor, deși apartamentul nr. 6 fusese vândut de V.B. în anul 1946.

Prin Întâmpinarea din 24 februarie 2000, reclamantele au solicitat respingerea cererii de revizuire, precizând că o astfel de cerere era lipsită de interes, în măsura în care ele nu înțelegeau să solicite nici restituirea apartamentului nr. 3, nici restituirea apartamentului nr. 6 al imobilului.

Prin Sentința din data de 19 aprilie 2000, Judecătoria a respins cererea de revizuire, reținând că, în ceea ce privește condițiile revizuirii, acestea nu erau îndeplinite în speță.

Această sentință a fost menținută prin Decizia din data de 11 decembrie 2000 a Tribunalului București (

Prin Sentința definitivă din data de 6 iunie 1997, Judecătoria a admis acțiunea introdusă de reclamante împotriva primăriei și le-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului și caracterul ilegal al naționalizării sale. La cererea reclamantelor, sentința a fost învestită cu formulă executorie.

Prin Decizia din data de 27 septembrie 1999, primăria a dispus, la cererea reclamantelor, restituirea bunului.

În perioada 1996-1999, primăria a vândut 6 apartamente din imobil, precum și terenurile aferente către terți ce locuiau în aceste apartamente în calitate de chiriași (cumpărătorii), în baza următoarelor contracte:

La data de 19 august 1999, reclamantele au sesizat Tribunalul cu o acțiune împotriva primăriei și a cumpărătorilor pentru a obține restituirea celor 6 apartamente și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare privind aceste apartamente.

Prin Adresa din data de 20 ianuarie 2000, societatea A, la cererea reclamantelor, le-a transmis, ca documente atașate, cele 6 contracte menționate mai sus.

Dezbaterile în fața Tribunalului au avut loc la data de 4 decembrie 2000. Reclamantele au depus la dosar concluzii scrise, reiterându-și cererile de constatare a nulității absolute a acestor contracte și de restituire a apartamentelor în cauză.

Prin Decizia din data de 11 decembrie 2000, Tribunalul a reținut că reclamantele erau proprietarele imobilului, dar că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cumpărătorii au fost de bună-credință.

Prin urmare, acesta a admis parțial acțiunea, a obligat primăria și cumpărătorii să restituie apartamentele în cauză reclamantelor, însă a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Reclamantele au declarat apel în fața Curții de Apel, susținând reaua-credință a părților contractante în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia din data de 25 iunie 2001, Curtea de Apel a respins apelul.

Această decizie a fost menținută prin Decizia din data de 26 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, care a respins recursul reclamantelor.

Prin Adresa din data de 26 aprilie 2007, primăria a informat Guvernul că cererea reclamantelor privind imobilul în cauză nu fusese încă analizată din cauză că reclamantele nu depuseseră anumite documente în sprijinul cererii lor.

Prevederile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârea

Prevederile legale și jurisprudența internă relevante descrise în Hotărârea

Prevederile relevante din

Modalitățile de stabilire și de plată a despăgubirilor prevăzute de

Funcționarea societății pe acțiuni „Proprietatea“ este descrisă în Cauza

Guvernul arată că obiectul cererii nu poate consta decât în apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 8 și 11 din imobil.

Reclamantele nu au prezentat observații asupra acestui aspect.

Curtea observă că în formularul lor de cerere și în scrisorile ulterioare reclamantele au solicitat „restituirea bunului“, fără a preciza dacă este vorba de întregul bun situat în București, str. Tunari nr. 71, sectorul 2, sau doar de cele 6 apartamente vândute chiriașilor. Totuși, ele au subliniat că vânzarea apartamentelor în cauză, validată prin hotărârile instanțelor naționale, le-a împiedicat să execute hotărârile definitive din 21 decembrie 1993 și 6 iunie 1997.

În plus, Curtea constată că, în procedurile din fața instanțelor naționale, reclamantele au precizat că ele nu înțeleg să ceară restituirea apartamentelor nr. 3 și 6 ale bunului (a se vedea paragraful 10 de mai sus).

În orice caz, Curtea arată că nici în formularul lor de cerere și nici în scrisorile lor ulterioare reclamantele nu au făcut referire la alte apartamente din imobil. Dimpotrivă, prin scrisoarea din data de 13 februarie 2007, ele au subliniat că ingerința statului în dreptul lor la respectarea bunurilor decurgea din vânzarea celor 6 apartamente menționate mai sus.

Curtea constată, prin urmare, că este chemată să se pronunțe doar asupra pretinselor încălcări în ceea ce privește apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 8 și 11 din imobil.

În observațiile și cererile lor de reparație echitabilă din data de 3 iulie 2007, reclamantele au solicitat pentru prima dată restituirea terenului ce formează curtea imobilului, în suprafață totală de 266 m

Ca răspuns, Guvernul a arătat că obiectul cererii nu poate consta decât în cele 6 apartamente menționate mai sus și că suprafața totală a terenului aferent acestor apartamente este de 95,17 m

Curtea arată că, în conformitate cu Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 martie 1940, suprafața totală a terenului este de 265,17 m

Așadar, ea apreciază că numai suprafața respectivă totalizând 95,17 m

În ceea ce privește restul de teren, Curtea observă că această parte a terenului nu a făcut obiectul vânzărilor menționate mai sus și că, prin urmare, reclamantele sunt proprietarele lui în baza sentinței din 21 decembrie 1993 și a celei din 6 iunie 1997 ale Judecătoriei Sector 2 București. În orice caz, ele nu au formulat niciun capăt de cerere în ceea ce privește acest teren.

Reclamantele se plâng de faptul că au suferit o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor din cauza refuzului instanțelor naționale de a anula contractele de vânzare-cumpărare referitoare la apartamentele în cauză, deși ele reținuseră ilegalitatea naționalizării. Ele invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, ea constată că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

Guvernul insistă asupra reformei instituite prin

Acesta arată că o cerere depusă de reclamante în temeiul

Guvernul constată că reparația prevăzută de legislația română răspunde cerințelor jurisprudenței Curții și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii reclamantelor nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele de față.

Reclamantele contestă argumentele Guvernului.

Curtea a soluționat în repetate rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale prezentei cauze și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea în special

După ce a analizat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față.

Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce reglementează acțiunile în revendicare imobiliare și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de proprietate (a se vedea

Curtea observă că în prezent Fondul „Proprietatea“ nu funcționează într-un mod susceptibil a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.

Prin urmare, privarea de proprietate, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea în special

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra apartamentelor lor și asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire de aproximativ 14 ani, le-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, în speță a avut loc încălcarea acestei prevederi.

Reclamantele se plâng de faptul că vânzările apartamentelor din imobilul lor, menținute prin hotărâri judecătorești, au făcut imposibilă executarea hotărârilor definitive din 21 decembrie 1993 și 6 iunie 1997 ale Judecătoriei Sector 2 București. Ele invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, ea constată că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

Guvernul consideră că, în speță, nu este vorba de un refuz nejustificat al autorităților și nici de o amânare nejustificată a executării, ci de o imposibilitate obiectivă de executare, având în vedere faptul că apartamentele în cauză sunt deținute de terți. În opinia Guvernului, în măsura în care contractele de vânzare-cumpărare nu au fost anulate, nu există nicio posibilitate de a le pune pe reclamante în posesie asupra apartamentelor respective.

În orice caz, Guvernul consideră că nu este cazul să se statueze asupra fondului acestui capăt de cerere. În acest sens, el face trimitere la cauza

Reclamantele reiterează că cele două sentințe definitive menționate mai sus nu au fost executate în măsura în care statul a vândut apartamentele din imobil.

Curtea consideră, ținând cont de concluziile de la paragrafele 51 și 52 de mai sus, că nu este cazul să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (a se vedea, printre altele,

Reclamantele invocă art. 3, 8, 9, 10, 13 și 17 din Convenție.

Ținând cont de toate elementele aflate la dispoziția sa și în măsura în care este competentă să analizeze afirmațiile formulate, Curtea nu a constatat niciun element de încălcare a drepturilor garantate de prevederile menționate mai sus.

Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse ca vădit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Conform art. 41 din Convenție,

În formularul de cerere oficial, reclamantele au solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare și restituirea în natură a bunului. Ele au mai solicitat: valoarea de piață a bunului, adică 600.000 euro (EUR); despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului timp de mai mult de 50 de ani, adică 1.500.000 EUR; despăgubiri pentru degradarea bunului, adică 300.000 EUR; daune morale în cuantum de 10.000.000 EUR pentru abuzurile comise împotriva lor și hărțuirile pe care le-au suferit în timpul procedurilor judiciare.

Prin Scrisoarea din data de 3 iulie 2007, ce cuprindea observațiile lor ca răspuns la cele ale Guvernului, precum și cererile lor în temeiul art. 41 din Convenție, ele au precizat că înțeleg să își mențină pretențiile expuse în formularul de cerere și în scrisorile ulterioare. În aceeași scrisoare ele au menționat:

Prin aceeași scrisoare reclamantele au solicitat, în plus, cu același titlu, anularea contractelor de vânzare-cumpărare și evacuarea cumpărătorilor din imobil în cel mult 7 zile.

Ele nu au prezentat niciun raport de expertiză imobiliară.

Guvernul reiterează faptul că această cauză nu se referă decât la apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 8 și 11 din imobil și că suprafața totală a terenului aferent acestor apartamente, așa cum reiese din contractele de vânzare-cumpărare, este de 95,17 m

Având în vedere cele de mai sus, Guvernul consideră că valoarea totală a apartamentelor este de 517.068 EUR și că valoarea totală a terenului este de 73.536 EUR. El prezintă în acest sens un raport de expertiză imobiliară.

În ceea ce privește suma solicitată pentru degradarea imobilului, Guvernul consideră că o astfel de sumă nu a fost deloc dovedită și că nu prezintă nicio legătură de cauzalitate cu capetele de cerere ale reclamantelor.

În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa de folosință a bunului, Guvernul arată că există două categorii de cauze: cele în care părților interesate li s-a restituit imobilul înainte de hotărârea Curții și cele în care cererea principală se referă la restituirea imobilului, iar cererea secundară, la lipsa de folosință.

În opinia Guvernului, în prima categorie de cauze Curtea a hotărât să acorde în echitate părților interesate, cărora li se restituise bunul, o sumă pentru privarea de proprietate suferită, și nu pentru lipsa de folosință pe care au suferit-o. În acest sens, el citează cauzele

Dimpotrivă, Guvernul arată că, în cea de-a doua categorie de cauze, în care reclamanților nu li s-a restituit imobilul, Curtea a hotărât că nu poate să acorde nicio sumă pentru lipsa de folosință, ținând cont de faptul că ea dispusese restituirea bunului în temeiul art. 41 din Convenție. În acest sens, Guvernul citează Cauza

Guvernul mai adaugă că în Cauza

Guvernul arată că jurisprudența Curții nu este favorabilă acordării unor sume pentru lipsa de folosință în situații similare cu cele din cauza de față. În acest sens, el face trimitere la Cauza

În ceea ce privește suma solicitată pentru prejudiciul moral, Guvernul constată că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între încălcarea pretinsă și prejudiciul moral pretins. Mai mult, el consideră că suma solicitată este excesivă și că, în orice caz, o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamante.

Curtea reamintește că ea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza vânzării de către stat a apartamentelor și terenului aferent către terți, în speță 95,17 m

În circumstanțele speței, Curtea apreciază că restituirea apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 8 și 11 din imobilul situat în București, str. Tunari nr. 71, sectorul 2, și a terenului aferent în suprafață de 95,17 m

Dacă statul pârât nu procedează la această restituire întrun termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăște ca Guvernul să le plătească părților interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a apartamentului.

În speță, pentru a stabili valoarea acestei sume, Curtea observă că Guvernul a prezentat un raport de expertiză care permite stabilirea valorii apartamentelor și a terenului aferent. În conformitate cu acest raport, valoarea totală a celor 6 apartamente este de 517.068 EUR, iar valoarea terenului respectiv este de 73.536 EUR. Ținând cont de faptul că reclamantele nu au prezentat niciun raport de expertiză, Curtea estimează în echitate valoarea de piață actuală a apartamentelor și a terenului aferent la suma de 591.000 EUR.

În ceea ce privește restul de teren, Curtea nu poate dispune restituirea lui (a se vedea paragraful 41 de mai sus).

În ceea ce privește despăgubirile pentru lipsa de folosință a imobilului, Curtea nu va aloca nicio sumă în acest sens, ținând cont de faptul că ea a dispus, ca reparație, în temeiul art. 41 din Convenție, restituirea bunurilor respective. Curtea va ține totuși cont de privarea de proprietate suferită de reclamante cu ocazia stabilirii reparației pentru prejudiciul moral.

Referitor la despăgubirile pentru degradarea imobilului, Curtea constată că reclamantele nu au dovedit această cerere. Prin urmare, nicio sumă cu acest titlu nu va fi acordată.

Referitor la daunele morale, Curtea consideră că evenimentele în cauză le-au cauzat reclamantelor neplăceri și

În ceea ce privește cererea reclamantelor de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și de evacuare a cumpărătorilor, Curtea arată faptul că prevederile Convenției nu îi oferă competența necesară pentru a dispune ca statul să procedeze la aceste măsuri (vezi,

În formularul de cerere oficial reclamantele au solicitat suma de 4.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, cerere pe care ele au menținut-o prin scrisoarea din data de 3 iulie 2007, menționată mai sus.

Guvernul observă că reclamantele nu au prezentat niciun document justificativ pentru suma solicitată cu acest titlu și că, prin urmare, ele nu pot obține rambursarea ei.

Cu toate acestea, Guvernul precizează că nu se opune acordării de către Curte reclamantelor a unei sume care să corespundă cu cheltuielile reale, dovedite, necesare și în cuantum rezonabil.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță, în lipsa oricărui document justificativ, Curtea hotărăște să nu aloce reclamantelor nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și pe art. 6 § 1 din Convenție, referitoare la imposibilitatea de obținere a executării sentințelor din 21 decembrie 1993 și din 6 iunie 1997 ale Judecătoriei Sector 2 București, și inadmisibilă pentru rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;

hotărăște că nu se impune analiza capătului de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă pentru rest.