CASE OF PAPPSZASZ v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25.920/05) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, doamna Ana Clara Ileana Pappszasz (

Guvernul român (

La data de 27 februarie 2006, Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3

Reclamanta s-a născut în anul 1925 și locuiește la Târgu Mureș.

În anul 1960, bunul imobil situat în Cluj-Napoca, Str. Bisericii Ortodoxe nr. 18, compus din două corpuri de clădire și din terenul aferent în suprafață de 2.027 m

La data de 28 aprilie 2000, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o hotărâre definitivă ce constata lipsa unui titlu al statului asupra bunului respectiv și dispunea ca autoritățile să i-l restituie în calitate de moștenitoare. Instanțele au dispus și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară a imobilului.

În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamanta s-a văzut în imposibilitatea de a recupera întregul său bun, deoarece, în temeiul

În anul 2002, reclamanta a solicitat instanțelor să constate nulitatea vânzării apartamentelor respective. Ea arăta că confiscarea imobilului era ilegală și că, în momentul vânzării, cumpărătorii fuseseră de rea-credință.

La finalul procedurii, prin decizia din data de 8 decembrie 2004, Curtea de Apel Cluj, confirmând lipsa titlului statului în momentul vânzării, a respins acțiunea reclamantei pe motivul că, în momentul vânzării, cumpărătorii fuseseră de bunăcredință și a obligat reclamanta să le plătească pârâților cheltuieli de judecată. Curtea de apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantei.

Prevederile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile

Reclamanta susține că imposibilitatea de a recupera proprietatea celor două apartamente vândute de stat i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, aceasta observă că el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate și de aceea îl declară admisibil.

Guvernul își reiterează argumentele prezentate în cauze similare anterioare.

Reclamanta consideră că a fost lipsită

Curtea a hotărât deja că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat terților care le ocupau în calitate de chiriași, combinată cu absența unei despăgubiri corespunzătoare valorii bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (

În speță, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la cauzele menționate mai sus. Vânzarea de către stat a bunului reclamantei continuă și astăzi să o împiedice pe aceasta să își exercite dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situație echivalează cu o lipsire de proprietate de facto și observă că această situație persistă de mai mult de 7 ani, în lipsa oricărei despăgubiri.

Curtea reamintește că, la data evenimentelor, în dreptul intern nu exista un remediu eficient care i-ar fi putut oferi reclamantei o despăgubire pentru această privare (

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Conform art. 41 din Convenție:

În ceea ce privește prejudiciul material, reclamanta solicită în principal restituirea celor două apartamente vândute de stat unor terți și a terenului aferent acestor apartamente. În cazul în care statul nu ar putea să le restituie, reclamanta solicită o sumă echivalentă cu valoarea de piață a bunului, pe care ea o evaluează la 183.000 euro (EUR). Reclamanta își sprijină evaluarea pe opinia unei societăți imobiliare.

Guvernul contestă evaluarea imobilului efectuată de reclamantă, subliniind că reclamanta nu a depus o expertiză pentru a-și susține estimarea prețului bunurilor în litigiu. Conform raportului de expertiză transmis de Guvern, valoarea de piață a celor două apartamente și a terenului aferent se ridică la 137.752 EUR.

Curtea reamintește că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza vânzării de către stat a bunurilor reclamantei către terți de bună-credință anterior confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al reclamantei, combinată cu absența totală a despăgubirii.

Curtea apreciază, în circumstanțele speței, că restituirea bunurilor litigioase, astfel cum a fost dispusă prin hotărârea definitivă din data de 28 aprilie 2000, ar repune-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Dacă statul pârât nu procedează la o astfel de restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăște că acesta va trebui să îi plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunurilor.

Ținând cont de expertiza transmisă de Guvern, precum și de informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la suma de 150.000 EUR.

Prin urmare, statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă reclamantei suma de 150.000 EUR.

Reclamanta solicită și repararea prejudiciului moral pentru suferința îndurată din cauza nerestituirii bunurilor sale și lasă la aprecierea Curții stabilirea cuantumului despăgubirilor. Arătând că, în temeiul deciziei din data de 8 decembrie 2004, ea a fost obligată să le plătească cumpărătorilor apartamentelor în litigiu sume cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamanta susține că faptul că i s-a impus o astfel de obligație, în timp ce încerca să obțină executarea unei hotărâri care îi recunoștea dreptul de proprietate asupra apartamentelor în discuție, i-a produs un „șoc teribil“.

Guvernul contestă existența unei legături de cauzalitate între încălcarea pretinsă și prejudiciul moral pe care îl pretinde reclamanta.

Curtea consideră că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în litigiu vândute de stat unor terți, combinată cu lipsa totală de despăgubire, pentru mai mult de 7 ani, a condus la o încălcare gravă a dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, încălcare pentru care suma de 2.000 EUR ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

În ceea ce privește sumele pe care reclamanta le-a achitat cumpărătorilor celor două apartamente cu titlu de cheltuieli de judecată, Curtea observă că reclamanta le-a inclus în suma pe care o solicită cu titlu de costuri și cheltuieli. Prin urmare, această cerere va fi analizată în rubrica de mai jos.

Reclamanta solicită, prezentând documente justificative, suma de 1.783 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în fața instanțelor interne, și anume 783 EUR pentru onorariile de avocat și 1.000 EUR reprezentând suma pe care a fost obligată să le-o plătească cumpărătorilor apartamentelor în litigiu cu titlu de cheltuieli de judecată.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiția să fie justificate, necesare și rezonabile.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.600 EUR pentru acoperirea costurilor și cheltuielilor referitoare la procedura națională și i-o acordă reclamantei.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.