ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 222/2015

Asupra conflictului negativ de

competență, constată următoarele:

La data de 25 septembrie 2013, pe

rolul Judecătoriei Sibiu a fost înregistrată sub nr. 14584/306/2013 acțiunea

formulată de reclamanta B.O.M., în contradictoriu cu pârâtul L.B., având ca

obiect exercitarea autorității părintești privitor la minorii B.A. și B.C.

În cadrul aceluiași

dosar, pârâtul B.L. a formulat o cerere reconventională, având ca obiect

stabilirea iocumței celor 2 minori la tată.

Față de

împrejurarea că reclamanta B.O. a renunțat la acțiune și apreciind că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 210 alin. (2) C. proc. civ. (anume că „dacă

numai cererea reconventională este în stare de judecată, instanța poate dispune

judecarea separată a cererii reconvenționale"), Judecătoria Sibiu a dispus

disjungerea cererii

reconvenționale

de cererea principală și înregistrarea separată a acesteia sub nr. 20447/306/2013.

Prin

sentința nr. 3295 din 3 iunie 2014, Judecătoria Sibiu a admis excepția

necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de

soluționare a cauzei ce formează Dosarul nr. 20447/306/2013 în favoarea

Judecătoriei Brașov.

Pentru a

pronunța această sentință, Judecătoria Sibiu a reținut că întrucât obiectul

acțiunii îl constituie restabilire domiciliu minori care face parte dintre

cererile date de noul C. civ. în competența instanței de tutelă și familie, în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 114 C. proc. civ., potrivit cărora

cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în competența

instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei

circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.

S~a mai

reținut că deși art. 123 C. proc. civ. prevede că cererile accesorii,

adiționale precum și cele incidentale, se judecă de către instanța competentă

pentru cererea principala, în cauză nu suntem în prezența unei astfel de

cereri, întrucât prin disjungerea cererii reconvenționale din Dosarul nr. 14584/306/2013

și formarea unui nou dosar, cererea reconvențională a devenit cerere

principală.

În plus,

Judecătoria Sibiu a reținut că în Dosarul nr. 14584/306/2013 instanța a luat

act de renunțarea reclamantei la judecarea cauzei și a dispus disjungerea

cererii reconvenționale fără a atinge etapa de verificare a competenței,

conform art. 131 C. proc. civ.

Judecătoria

Brașov, prin sentința nr. 12219 din 7 noiembrie 2014, a admis la, rândul sâu,

excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Constatând

ivit conflict negativ de competență între cele două judecătorii sus-menționate,

a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea

acestuia.

În motivarea

soluției, Judecătoria Brașov a reținut că cererea reconvenționaîă constituie,

potrivit definiției date de art. 30 alin. (6) din N.C.P.C.., o cerere

incidentală care, potrivit art. 123 alîn.l din același cod, cade în competența

de soluționare a instanței învestite cu soluționarea cererii principale,

respectiv a Judecătoriei Sibiu, în condițiile în care obiectul acesteia

(stabilire domiciliu minori) nu se încadrează în excepțiile expres și limitativ

prevăzute de acest articol, nefiind o cerere privitoare la insolvență sau

concordatul preventiv.

S-a mai

reținut că întrucât competența instanței se determină la momentul sesizării

acesteia, instanța competentă să soluționeze cererea principală rămâne

învestită să soluționeze și cererea reconvențională, după disjungerea în

vederea soluționării separate, în condițiile art. 210 din N.C.P.C., chiar dacă

aceste cereri s-ar fi supus, formulate fiind pe cale principală, altor cereri

de competență (contrar susținerilor pârâtei).

De altfel,

prin precizarea expresă, din cuprinsul art. 123 alin. (1) N.C.P.C., a

împrejurării că instanța care soluționează cererea principală este competentă a

soluționa și celelalte cereri formulate în cursul judecății, chiar dacă ar fi

de competența materială sau teritorială a altei instanțe, legiuitorul nu face

decât să tranșeze o controversă de drept procesual, legată de viabilitatea

prorogării competenței în condițiile nerespectării normelor imperative de

competență materială sau teritorială, dispută atrasă de aplicabilitatea

dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. 1865, neconstîtuind, în sine, o noutate

legislativă.

Înalta Curte,

competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art

135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Sibiu, pentru următoarele considerente:

Potrivit

art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și

cele incidentale, se judecă de instanța competentă pentru cererea principală,

chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe

judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 din același cod

(cereri în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de

competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediu!

debitorul).

Art. 123

C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul

că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a

soluționa și cererile accesorii, adiționale și incidentale formulate în aceeași

cauză, chiar dacă în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa

materială ori teritorială.

Aceste

prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competență în ceea

ce privește judecata cererilor accesorii și incidentale în favoarea instanței

învestite cu soluționarea cererii principale, sunt imperative și se aplică prin

derogare de la normele generale de competență materială sau teritorială

exclusivă.

În speță,

cererea reconvențională prin care pârâtul a solicitat stabilirea domiciliului

celor doi minori la tată, a fost disjunsă de cerere principală, prin încheierea

de ședință din 17 decembrie 2013, formându-se un nou dosar a cărui competența

de soluționare a fost declinată în favoarea Judecătoriei Brașov, în

considerarea art. 114 alin. (1) C.

proc. civ., ce consacră competența teritorială exclusivă a instanței de Ia

domiciliul sau reședința persoanei ocrotite, pentru soluționarea cererilor

privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în competența instanței de

tutelă și familie.

Cerere

reconvențională reprezintă, potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ., o cerere

incidentală.

Caracterul

său de cerere incidentală atrage aplicabilitatea art. 123 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că se judecă de către instanța competentă pentru cererea

principală, chiar dacă cererea reconvențională ar fi fost de competența

materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, în ipoteza în care ar

fi fost promovată pe calea unui proces separat ca cerere principală.

Prorogarea

legală de competență produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent

dacă cererea principală și cererea reconvențională se soluționează concomitent

ori se procedează la disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui nou

dosar, ca urmare a faptului că cererea principală este în stare de judecată, în

aplicarea art. 230 alin. (2) din cod, precum în speță. Art. 123 alin. (1) nu

distinge între diferitele situații de soluționare a cererii reconvenționale în

raport cu cererea principală și nici nu este prevăzută în mod expres o normă

derogatorie de la această regulă pentru ipoteza disjungerii cererii

reconvenționale, astfel încât, în acest ultim caz, art. 123 alin. (1) este

aplicabil.

De

asemenea, prin judecarea sa separată, cererea reconvențională păstrează

caracterul incidental în raport cu cererea principală, dobândit prin formularea

cererii în condițiile art. 209 C. proc. civ., neputând fi considerată o cerere

introductivă de instanță, în sensul art. 30 alin. (3) C. proc. civ. O derogare

de la această regulă ar fi trebuit prevăzută în mod expres de către legiuitor,

ceea ce nu s~a întâmplat.

Din

această perspectivă, verificarea competenței instanței sesizate de către

reclamant, în aplicarea art. 131 C. proc. civ., poate viza doar cererea

principală, nu și cererile accesorii și incidentale, în privința cărora este

aplicabil art. 123 alin. (1) din cod.

Astfel,

din moment ce Judecătoria Sibiu a constatat, la primul termen de judecată fixat

după încheierea etapei regularizării, că este competentă a soluționa cererea

principală și a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acesteia, a

rămas învestită și cu soluționarea cererii reconvenționale, înregistrate

separat, fără a fi posibilă, în noul dosar format, verificarea distinctă a

competenței de soluționare a acestei cereri incidentale.

Aprecierea

instanței astfel învestite în sensul că era necesară parcurgerea etapei

regularizării în privința cererii reconvenționale după înregistrarea sa

separată nu poate fi cenzurată în cadrul procesual de față, însă, nu poate

justifica o verificare distinctă a competenței de soluționare a acestei cereri,

cât timp se conservă caracterul incidental al cererii reconvenționale chiar și

după judecarea cererii principale și disjungerea cererii reconvenționale.

Prin

urmare, în cauză, judecarea cererii reconvenționale este de competența

instanței competente să soluționeze cererea principală, respectiv Judecătoria

Sibiu, întrucât operează prorogarea legală de competență, indiferent dacă,

avându-se în vedere obiectul cererii reconvenționale, aceasta ar fi fost,

eventual, de competența teritorială a Judecătoriei Brașov, dacă s-ar fi

formulat pe cale principală, în aplicarea art. 114 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va

stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2015.