ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 222/2015

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: La data de 25 septembrie 2013, pe rolul Judecătoriei Sibiu a fost înregistrată sub nr. 14584/306/2013 acțiunea formulată de reclamanta B.O.M., în contradictoriu cu pârâtul L.B., având ca obiect exercitarea autorității părintești privitor la minorii B.A. și B.C. În cadrul aceluiași dosar, pârâtul B.L. a formulat o cerere reconventională, având ca obiect stabilirea iocumței celor 2 minori la tată. Față de împrejurarea că reclamanta B.O. a renunțat la acțiune și apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 210 alin. (2) C. proc. civ. (anume că „dacă numai cererea reconventională este în stare de judecată, instanța poate dispune judecarea separată a cererii reconvenționale"), Judecătoria Sibiu a dispus disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală și înregistrarea separată a acesteia sub nr. 20447/306/2013.

Prin sentința nr. 3295 din 3 iunie 2014, Judecătoria Sibiu a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei ce formează Dosarul nr. 20447/306/2013 în favoarea Judecătoriei Brașov. Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria Sibiu a reținut că întrucât obiectul acțiunii îl constituie restabilire domiciliu minori care face parte dintre cererile date de noul C. civ. în competența instanței de tutelă și familie, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 114 C. proc. civ., potrivit cărora cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ. în competența instanței de tutelă și de familie se soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită.

S~a mai reținut că deși art. 123 C. proc. civ. prevede că cererile accesorii, adiționale precum și cele incidentale, se judecă de către instanța competentă pentru cererea principala, în cauză nu suntem în prezența unei astfel de cereri, întrucât prin disjungerea cererii reconvenționale din Dosarul nr. 14584/306/2013 și formarea unui nou dosar, cererea reconvențională a devenit cerere principală. În plus, Judecătoria Sibiu a reținut că în Dosarul nr. 14584/306/2013 instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cauzei și a dispus disjungerea cererii reconvenționale fără a atinge etapa de verificare a competenței, conform art. 131 C. proc. civ. Judecătoria Brașov, prin sentința nr. 12219 din 7 noiembrie 2014, a admis la, rândul sâu, excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Constatând ivit conflict negativ de competență între cele două judecătorii sus-menționate, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. În motivarea soluției, Judecătoria Brașov a reținut că cererea reconvenționaîă constituie, potrivit definiției date de art. 30 alin. (6) din N.C.P.C.., o cerere incidentală care, potrivit art. 123 alîn.l din același cod, cade în competența de soluționare a instanței învestite cu soluționarea cererii principale, respectiv a Judecătoriei Sibiu, în condițiile în care obiectul acesteia (stabilire domiciliu minori) nu se încadrează în excepțiile expres și limitativ prevăzute de acest articol, nefiind o cerere privitoare la insolvență sau concordatul preventiv.

S-a mai reținut că întrucât competența instanței se determină la momentul sesizării acesteia, instanța competentă să soluționeze cererea principală rămâne învestită să soluționeze și cererea reconvențională, după disjungerea în vederea soluționării separate, în condițiile art. 210 din N.C.P.C., chiar dacă aceste cereri s-ar fi supus, formulate fiind pe cale principală, altor cereri de competență (contrar susținerilor pârâtei).

De altfel, prin precizarea expresă, din cuprinsul art. 123 alin. (1) N.C.P.C., a împrejurării că instanța care soluționează cererea principală este competentă a soluționa și celelalte cereri formulate în cursul judecății, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe, legiuitorul nu face decât să tranșeze o controversă de drept procesual, legată de viabilitatea prorogării competenței în condițiile nerespectării normelor imperative de competență materială sau teritorială, dispută atrasă de aplicabilitatea dispozițiilor art. 17 C. proc. civ. 1865, neconstîtuind, în sine, o noutate legislativă. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 din același cod (cereri în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediu! debitorul). Art. 123 C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile accesorii, adiționale și incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea cererii principale, sunt imperative și se aplică prin derogare de la normele generale de competență materială sau teritorială exclusivă. În speță, cererea reconvențională prin care pârâtul a solicitat stabilirea domiciliului celor doi minori la tată, a fost disjunsă de cerere principală, prin încheierea de ședință din 17 decembrie 2013, formându-se un nou dosar a cărui competența de soluționare a fost declinată în favoarea Judecătoriei Brașov, în considerarea art. 114 alin. (1) C. proc. civ., ce consacră competența teritorială exclusivă a instanței de Ia domiciliul sau reședința persoanei ocrotite, pentru soluționarea cererilor privind ocrotirea persoanei fizice date de C. civ.

în competența instanței de tutelă și familie. Cerere reconvențională reprezintă, potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ., o cerere incidentală. Caracterul său de cerere incidentală atrage aplicabilitatea art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că se judecă de către instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă cererea reconvențională ar fi fost de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, în ipoteza în care ar fi fost promovată pe calea unui proces separat ca cerere principală. Prorogarea legală de competență produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent dacă cererea principală și cererea reconvențională se soluționează concomitent ori se procedează la disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui nou dosar, ca urmare a faptului că cererea principală este în stare de judecată, în aplicarea art. 230 alin. (2) din cod, precum în speță.

Art. 123 alin. (1) nu distinge între diferitele situații de soluționare a cererii reconvenționale în raport cu cererea principală și nici nu este prevăzută în mod expres o normă derogatorie de la această regulă pentru ipoteza disjungerii cererii reconvenționale, astfel încât, în acest ultim caz, art. 123 alin. (1) este aplicabil. De asemenea, prin judecarea sa separată, cererea reconvențională păstrează caracterul incidental în raport cu cererea principală, dobândit prin formularea cererii în condițiile art. 209 C. proc. civ., neputând fi considerată o cerere introductivă de instanță, în sensul art. 30 alin. (3) C. proc. civ. O derogare de la această regulă ar fi trebuit prevăzută în mod expres de către legiuitor, ceea ce nu s~a întâmplat.

Din această perspectivă, verificarea competenței instanței sesizate de către reclamant, în aplicarea art. 131 C. proc. civ., poate viza doar cererea principală, nu și cererile accesorii și incidentale, în privința cărora este aplicabil art. 123 alin. (1) din cod. Astfel, din moment ce Judecătoria Sibiu a constatat, la primul termen de judecată fixat după încheierea etapei regularizării, că este competentă a soluționa cererea principală și a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea acesteia, a rămas învestită și cu soluționarea cererii reconvenționale, înregistrate separat, fără a fi posibilă, în noul dosar format, verificarea distinctă a competenței de soluționare a acestei cereri incidentale.

Aprecierea instanței astfel învestite în sensul că era necesară parcurgerea etapei regularizării în privința cererii reconvenționale după înregistrarea sa separată nu poate fi cenzurată în cadrul procesual de față, însă, nu poate justifica o verificare distinctă a competenței de soluționare a acestei cereri, cât timp se conservă caracterul incidental al cererii reconvenționale chiar și după judecarea cererii principale și disjungerea cererii reconvenționale. Prin urmare, în cauză, judecarea cererii reconvenționale este de competența instanței competente să soluționeze cererea principală, respectiv Judecătoria Sibiu, întrucât operează prorogarea legală de competență, indiferent dacă, avându-se în vedere obiectul cererii reconvenționale, aceasta ar fi fost, eventual, de competența teritorială a Judecătoriei Brașov, dacă s-ar fi formulat pe cale principală, în aplicarea art. 114 alin. (1) C. proc.

civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2015.