ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1674/2015

Prin Sentința civilă nr. 1687 din 25 septembrie 2012, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsa calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 06 octombrie 2010 sub nr. 47903/3/2010, reclamantul S.L., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând să se constate că imobilul situat în București, sect. 3, str. D.P. nr. 112 a fost preluat fără titlu valabil, de către stat, să se dispună obligarea pârâtului să lase, reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu.

Prin cererea precizatoare din data de 31 octombrie 2011, reclamantul a solicitat: 1. să se constate că imobilul în cauză a fost preluat fără titlul valabil de către stat; 2. pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul; a chemat-o în judecată și pe pârâta M.A., solicitând, prin comparare de titluri de proprietate, să se constate că titlul de proprietate al autorilor săi este mai bine caracterizat și provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul de proprietate al pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 7934/2008, provine de la un neproprietar, care a preluat imobilul revendicat prin violență și abuz - Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 1898 - contrar Constituției în vigoare la momentul naționalizării.

Reclamantul a invocat totodată, pe cale incidentală, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 7934 din 23 ianuarie 2008 prin care pârâta M.A. a dobândit imobilul în litigiu și implicit, nulitatea actului de adjudecare nr. 1163 din 16 septembrie 2011, prin care dreptul de proprietate privind imobilul s-a transferat către adjudecatarul S.M., considerând că prin aceste acte juridice de executare, s-a înfrânt voința legiuitorului de a nu se înstrăina timp de 10 ani de la cumpărare, apartamentele dobândite în baza Legii nr. 112/1995.

În drept, au fost invocate, ca temei de drept principal, ansamblul Legii nr. 10/2001, respectiv, principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 480, 1073 și urm. C. civ., art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 10/2001, care consacră că preluarea abuzivă trebuie reparată prin restituirea în natură. Excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă, ca neîntemeiată, instanța constatând că reclamantul are atât dreptul, cât și interesul să formuleze, atât cereri în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și cereri în baza dreptului comun, având calitatea procesuală activă cerută de lege.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a reținut că pârâta M.A. nu mai deține calitatea de proprietar al imobilului, întrucât, conform actului de adjudecare, dreptul de proprietate s-a transferat către adjudecatarul S.M. Întrucât pârâta continuă să folosească imobilul, nefiind deposedată în fapt, reclamantul a înțeles să o cheme în judecată pentru a-i respecta dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului. Prin urmare, și excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă, ca neîntemeiată. În ce-l privește pe adjudecatarul S.M., tribunalul a reținut că acesta are atât calitatea de pârât, dar și de intervenient în interes propriu. Reclamantul a susținut că Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului, că nu putea să înstrăineze către pârâtă și, pe cale subsecventă, adjudecatarul S.M.

nu putea dobândi prin executare silită ceea ce nu putea fi dobândit valabil de către pretinsa debitoare a acestuia. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că, trecând peste faptul că reclamantul a invocat ca temei de drept, toată Legea nr. 10/2001, Primăria Municipiului București a indicat că pentru imobilul în litigiu nu a fost depusă în termen legal nici o notificare. Notificarea transmisă de reclamant în noiembrie 2009, fiind tardivă, aceasta nu poate produce efecte juridice. Având în vedere principiul rolului activ al judecătorului, dar și principiul disponibilității părților în procesul civil, tribunalul nu a putut respinge, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantului.

A fost invocată inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că intervenientul are calitatea de proprietar în temeiul actului de adjudecare. Aspectul invocat nu atrage inadmisibilitatea acțiunii reclamantului, care a sesizat instanța cu o acțiune în revendicare imobiliară, în condițiile în care, reclamantul nu a înțeles să conteste modul de soluționare a notificării nr. 206 din 5 noiembrie 2009, potrivit procedurii speciale deschisă de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului a fost respinsă astfel, ca neîntemeiată. Tribunalul a constatat că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, chiar dacă reclamantul a invocat principiul general al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, ce rezultă cu precădere din actele normative cu caracter reparator, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Referitor la fondul cauzei, tribunalul a apreciat că imobilul, preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, putea să facă obiectul acestei legi cu caracter reparator. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de dispozițiile legii speciale putea să beneficieze moștenitoarea C.F.. La dosar, nu s-a depus nicio probă din care să rezulte modul în care aceasta a înțeles să culeagă moștenirea celor doi autori ai săi, D.V. și D.S.. Nu s-a depus nicio dovadă că s-ar fi formulat vreo notificare de restituire a imobilelor preluate abuziv, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, s-a stabilit că, "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială". De asemenea, s-a stabilit că, "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a fost prelungit succesiv până la data de 15 februarie 2002, dată până la care autoarea C.F. nu a înregistrat nicio cerere de restituire în natură.

Fiind vorba despre un termen de decădere, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, "nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", înseamnă că însăși autoarea reclamantului, decedată la 6 iunie 2008, nu mai avea dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, sancțiunea fiind aplicabilă inclusiv acțiunilor de drept comun intentate după adoptarea Legii nr. 10/2001. În concluzie, reclamantul, care a cules moștenirea autoarei sale, nu a găsit în patrimoniul acesteia dreptul pretins prin prezenta cerere, acțiunea în revendicare a acestuia fiind astfel neîntemeiată.

Referitor la nulitatea invocată pe cale incidentală, tribunalul a apreciat că reclamantul nu o poate invoca, întrucât acesta nu are un drept personal și actual asupra imobilului revendicat, nici măcar o speranță legitimă privind realizarea vreunui drept legat de imobilul în cauză. Interesul nu este legitim, atâta timp cât, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul autoarei sale s-a pierdut prin nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului". La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 7934 din 23 ianuarie 2008, în timpul vieții autoarei C.F., prin care pârâta M.A.

a dobândit imobilul revendicat, acest imobil nu era solicitat potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 112/1995, astfel că nu s-a putut reține nulitatea actului juridic pe cale incidentală. Articolul 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, prevede că "apartamentele dobândite în condițiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării", însă, reclamantul care nu are niciun drept asupra imobilului revendicat, nu poate invoca această nulitate, astfel că nu se poate reține pe cale incidentală, nulitatea actului de adjudecare nr. 1163 din 16 septembrie 2011, prin care dreptul de proprietate s-a transferat către adjudecatarul S.M. Prin Decizia civilă nr. 561A din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei de interes și a inadmisibilității cererii de aderare la apel, a respins, ca nefondate, apelurile reclamantului și pârâtului.

S-a reținut că, așa cum rezultă din analiza dispozitivului și a considerentelor sentinței, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii, excepții pe care intervenientul le-a invocat prin cererea sa de intervenție în interes propriu formulată la data de 28 februarie 2012. Prin urmare, în condițiile în care apărările acestei părți pe calea excepțiilor au fost respinse, precum și față de dispozițiile art. 292 C. proc. civ., pârâtul are un interes legitim și actual în a critica această soluție. Curtea a apreciat astfel că apelul aderent este admisibil, însă susținerile acestui pârât sunt nefondate. În mod corect, prima instanță a rezolvat excepția lipsei calității procesuale active, arătând că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 3/2009, reclamantul este unicul moștenitor al autoarei sale, C.F., aceasta din urmă fiind fiica autorilor D.V.

și D.S., de la care a fost preluat imobilul în condițiile Decretului nr. 92/1950. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost corect rezolvată de prima instanță, prin raportare atât la cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă, cât și la puterea obligatorie a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În mod corect, instanța de fond a reținut netemeinicia acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor reclamantului cu titlurile pârâților persoane fizice și persoane juridice, critica reclamantului relativă la lipsa analizei primului petit al cererii de chemare în judecată, neputând fi primită.

Cu referire la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a apreciat că apelantul-reclamant nu a demonstrat împrejurările ce au împiedicat-o pe autoarea sa să-și valorifice dreptul de proprietate în baza legii speciale, astfel că pornind la compararea titlurilor exhibate, tribunalul a concluzionat corect că, la data introducerii acțiunii în revendicare, reclamantul nu mai avea un bun în accepțiunea Convenției. Art. 1 din Protocol garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun în temeiul dispoziției menționate. Cu alte cuvinte, așa cum Curtea Europeană a statuat în Cauza Atanasiu și alții contra România, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile "actuale" ale reclamanților, ei neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu demonstrează existența dreptului.

Pentru ca apelantul să aibă un bun în sensul art. 1 din Convenție ar fi trebuit ca dreptul de proprietate să fi fost constatat sau stabilit într-una dintre modalitățile prevăzute de lege, în prezent, prin dispoziția sau decizia motivată de restituire în natură, emisă conform Legii nr. 10/2001, sau printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat. Cum reclamantul nu a efectuat niciun demers, în condițiile legii sus-menționate, pentru recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

"Simpla speranță de restituire", în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială", și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire. În consecință, reclamantul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atâta timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a se fi ratificat Convenția. Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în vigoare.

Apelantul nu a fost în măsură să arate de ce nu a respectat această procedură impusă de actul normativ arătat și de ce termenul de notificare și condițiile legii nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea nu are niciun temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența Curții Europene. Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamantului, de a ocoli actul normativ menționat pentru recuperarea bunului, ei au pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Spre deosebire de apelant, care nu a fost în măsură să probeze existența unui bun în sensul explicat în cele ce preced, pârâtul a dovedit, prin actul de adjudecare depus la dosarul cauzei, dreptul său de proprietate asupra bunului imobil în discuție dobândit în urma adjudecării de la pârâta M.A., titlul său de proprietate fiind deci mai bine caracterizat. Ca atare, soluția instanței anterioare este în deplină concordanță și cu principiul stabilității raporturilor juridice, aspect fundamental al preeminenței dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în Preambulul Convenției.

Aceasta înseamnă, printre altele, că situația juridică a unui bun trebuie cunoscută cu certitudine în raport de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în situații asemănătoare celei din speță, după epuizarea căilor de obținere a bunului respectiv de către fostul proprietar sau moștenitorii lui, terțul interesat să dobândească proprietatea bunului să poată încheia în deplină siguranță acte juridice cu privire la imobil, fără să fie expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câștigat. Instituirea unui termen pentru acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat, reprezintă tocmai un element de natură să înlăture producerea unui astfel de risc și, în final, să asigure respectarea principiului stabilității raporturilor juridice, în egală măsură recunoscut de Convenție, ca și principiul garantării protecției proprietății.

Împotriva Deciziei civile nr. 561A din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat cerere de recurs reclamantul S.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Primul motiv de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - instanța de apel a preluat în întregime motivarea instanței de fond, fără a face o analiză a sentinței în raport de motivele de apel. Instanțele anterioare au refuzat să constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, acestea ocolind să se pronunțe. Or, stabilirea de către instanțe a nevalabilității titlului statului ar fi avut drept consecință, stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului care face obiectul acțiunii nu s-a stins niciodată, corelativ cu faptul că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantului.

Recurentul-reclamant a solicitat restituirea imobilului în baza art. 480 C. civ., pentru că statul nu a avut niciodată un titlu care să legitimeze preluarea, iar prevederile art. 481 C. civ., prescriu faptul că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă și prealabilă despăgubire. Al doilea motiv de recurs - prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - revendicarea este o acțiune perfect admisibilă, având aplicabilitate și compararea de titluri dintre titlurile celor două părți. Acțiunea în revendicare nu are legătură cu procedura notificării. Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conține prevederi care să interzică promovarea unei acțiuni în revendicare în scopul redobândirii unui imobil preluat abuziv de stat, astfel că, instanțele anterioare au pronunțat hotărâri contrare legii.

Titlul invocat recurentul-reclamant este mai bine caracterizat și mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul pârâtelor și justiția trebuia să-i confere eficiență, nu să valideze o executare silită făcută prin fraudă la lege. Recurentul-reclamant a invocat și efectele Deciziei nr. 5 din 20 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, în recursul în interesul legii, privind admisibilitatea acțiunilor în revendicare a imobilelor trecute în proprietatea statului. Instanțele investite cu o acțiune în revendicare, nu au verificat titlul statului, cu toate că recurentul-reclamant a solicitat aceasta în mod expres. Al treilea motiv de recurs - art. 304, pct. 9 C. proc.

civ. - instanțele au pronunțat hotărâri lipsite de fundament juridic, făcând motivări contrare legii și în discordanță cu ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată. Motivările nu răspund în nici un fel capetelor de cerere formulate și nici motivelor de apel, fiind contrare jurisprudenței naționale și europene. Nicio lege nu consacră prescriptibilitatea dreptului de proprietate, ci din contră acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă. Al patrulea motiv de recurs - art. 304, pct. 9 C. proc. civ. - în ce privește aplicarea Deciziei nr. 33/2008, instanța de apel trebuia să observe că numai camerele vândute către M.A. au fost dobândite prin Legea nr. 112/1995. Celelalte camere, împreună cu terenul din curte nu au fost vândute, astfel că acestea puteau face obiectul restituirii.

Al cincilea motiv de recurs - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - instanța de apel reia motivarea instanței de fond, în mod necritic și nici nu analizează motivele de apel, printre altele, ca temei al respingerii revendicării se face referire la Decizia nr. 33 din 9 Iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție. Instanțele nu au lecturat însă cu suficientă atenție această decizie, altfel ar fi constatat că dreptul de a revendica bunul abuziv pe dreptul comun, este posibil și legal, nefiind supus niciunei opreliști sau condiționări, limitări sau preferințe. Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă într-o lume civilizată, împrejurare uitată de instanțele anterioare. În dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 se arată expresis verbis că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În drept, reclamantul a invocat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 480 C. civ. Din data de 1 ianuarie 2007, dreptul european se aplică cu prioritate, deoarece dreptul european face parte din dreptul intern al României. Practica instanțelor din România este constantă, în sensul că acțiunea în revendicare pe dreptul comun, este imprescriptibilă și poate fi exercitată. A susține că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat notificarea în termenul prescris de lege, în nicio ipoteză nu mai poate utiliza acțiunea în revendicare, înseamnă să se interzică acesteia, accesul la justiție, contrar dispozițiilor art. 6 din aceeași Convenție.

Al șaselea motiv de recurs - art. 304, pct. 7 și 9 C. proc. civ. - în apel, ca și la fond, analiza s-a făcut exclusiv prin prisma legii speciale, în condițiile în care recurentul-reclamant a formulat o revendicare pe dreptul comun. Legea specială, cât și întreaga legislație a restituirilor, au un numitor comun, pe care se sprijină toate acțiunile în revendicare, restituirea în natură. Al șaptelea motiv de recurs - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - motivarea hotărârii din apel nu are legătură cu capetele de cerere ale pricinii. Recurentul-reclamant invocă astfel denegarea de dreptate, dar și dispozițiilor art. 6 din Convenție, fiindcă nu a avut un proces echitabil. Al optulea motiv de recurs - art. 309 pct. 9 C. proc.

civ. - instanța de apel ar fi trebuit să respingă cererea de aderare la apelul reclamantului. Cererea de aderare la apel este lipsită de fundament juridic, iar instanța trebuia să o respingă, admițând excepția lipsei de interes a aderării la apel a intimatului-pârât S.M., interesul acestuia nefiind unul legal și direct. Interesul unei părți pentru a formula o cerere trebuie să fie actual și legal. În prezenta cauză, față de soluția pronunțată, soluție în întregime favorabilă intimatului S.M., acesta nu era legitimat procesual să formuleze o cerere de aderare la apel. Pe de altă parte, în cadrul apelului, se discută întregul imobil în litigiu, nu numai camera intimatului. Interesul acestuia este unul contrar legii.

Instanța de apel trebuia să admită excepția de inadmisibilitate a aderării la apel, din prisma împrejurării că acesta nu-i poate opune un drept de proprietate legal dobândit pentru întregul imobil. Intimatul S.M. nu a avut la instanța de fond o cerere cu pretenții proprii, ci simple apărări prin care sa-și mențină dreptul de proprietate, obținut prin mijloace discutabile. Recursul este nefondat. Primul motivul de recurs nu este întemeiat, întrucât instanța de apel, chiar dacă a preluat mare parte din argumentele primei instanțe, a făcut-o din considerente de pertinență și convergență a opiniilor, nicidecum pentru a se sustrage propriei obligații de motivare a hotărârii pronunțate.

Instanțele anterioare au constatat astfel corect că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, chiar dacă reclamantul a invocat principiul general al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, ce rezultă cu precădere din actele normative cu caracter reparator, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Prin considerentele ce urmează, Înalta Curte va răspunde criticilor de nelegalitate inserate la pct. 1-7 din cuprinsul cererii de recurs, dat fiind faptul că acestea s-au suprapus în mare parte, neavând așadar o identitate strict precizată.

Instanțele anterioare nu puteau ignora decizia în interesul legi nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii - cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - care a analizat atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul Civil, ca lege generală, cât și problema raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a statuat astfel că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, respectiv faptul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios. S-a susținut de către recurentul-reclamant că revendicarea este o acțiune perfect admisibilă, ce nu are legătură cu procedura notificării.

Asta înseamnă că expunerea de motive a cererii de recurs nesocotește considerentele de fapt și de drept pentru care instanța anterioară a respins apelul reclamantului. Instanța de apel a reținut, în circumstanțierea situației de fapt a cauzei pendinte, faptul că autoarea reclamantului nu a urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii bunului preluat în mod abuziv de către stat. Reclamantul nu a demonstrat nici împrejurările ce au împiedicat-o pe autoarea sa să-și valorifice dreptul de proprietate în baza legii speciale. Chiar dacă prin decizia dată în interesul legii s-a statuat că, în ipoteza în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, reclamantul nu îndeplinește condiția de a fi deținătorul unui bun actual în propriul patrimoniu.

În cauza Atanasiu și alții împotriva României, pronunțată la data de 12 octombrie 2010, instanța de contencios european a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

Reclamantul nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, acesta nefăcând dovada că a acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii și că a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, să se fi inserat obligația de restituire a imobilului în litigiu. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în mod consecvent că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Instanțele anterioare, prin urmare, nu au refuzat să constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, ci au fost consecvente principiului legalității ce trebuie să călăuzească acțiunile fiecărei persoane atunci când se hotărăște să acționeze în justiție. S-a apreciat astfel corect că soluția de respingere a acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001, este corectă și nu aduce atingere art. 1 din Protocolul I la Convenție. În aceeași cauză Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2001, a Legii nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat și că "întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.

În asemenea circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului". În aceste circumstanțe, reclamantul nu are nici bun actual și nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, singura speranță legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării Convenției l-a constituit Legea nr. 10/2001, act normativ pe care însă autoarea reclamantului nu a înțeles să-l valorifice.

Critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate - o limitare stabilită de însuși legiuitorul național - s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil al imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile. Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ.

Aceasta soluție a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a recurentului-reclamant a fost corect stabilită, la această concluzie conducând circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului, valorizate din perspectiva efectelor create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii incidentă în cauză.

Criticile recurentului-reclamant întemeiate pe existența unui conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenție, nu pot fi primite întrucât ignoră considerentele deciziei date în interesul legii. Faptul că autoarea reclamantului nu a înțeles să formuleze notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 nu reprezintă un argument pertinent pentru promovarea și susținerea unei acțiuni în revendicare de drept comun, cu ignorarea totală a legii speciale și a procedurii impuse de aceasta. În cauză, nu s-a dovedit că ar exista motive independente de voința părții care să o fi împiedicat-o pe autoarea reclamantului să urmeze procedura prevăzută de legea specială, în sensul formulării în termen legal a notificării, motivele la care se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forței majore și independente de conduita părții.

Toate referirile recurentului-reclamant la regimul juridic al acțiunii în revendicare de drept comun nu au relevanță în cauză, cât timp acestea exced analizei impuse de instanța supremă prin prima decizie pronunțată în cauză, întemeiată pe efectele unui recurs în interesul legii. Împrejurarea că, în cauză, nu există o altă persoană care să revendice același bun, situație în care s-ar fi putut pune problema respectării principiului securității raporturilor juridice, nu schimbă situația cauzei pendinte, întrucât concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială - dezlegare cuprinsă în chiar dispozitivul deciziei date în interesul legii.

Al optulea motiv de recurs nu este întemeiat, instanța de apel reținând corect că, atâta timp cât tribunalul a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii, excepții pe care intervenientul le-a invocat prin cererea sa de intervenție în interes propriu formulată la data de 28 februarie 2012, pe temeiul dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., pârâtul avea interesul legitim și actual de a critica soluția. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L. împotriva Deciziei nr. 561 A din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2015. Procesat de GGC - GV