ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1674/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1674/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin Sentința civilă

nr. 1687 din 25 septembrie 2012, Tribunalul București, secția V-a civilă, a

respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsa

calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea reclamantului.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

06 octombrie 2010 sub nr. 47903/3/2010, reclamantul S.L., a chemat în judecată

pe pârâtul Municipiul București, solicitând să se constate că imobilul situat

în București, sect. 3, str. D.P. nr. 112 a fost preluat fără titlu valabil, de către

stat, să se dispună obligarea pârâtului să lase, reclamantului, în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu.

Prin cererea

precizatoare din data de 31 octombrie 2011, reclamantul a solicitat: 1. să se

constate că imobilul în cauză a fost preluat fără titlul valabil de către stat;

a chemat-o în judecată și pe pârâta M.A., solicitând, prin comparare de titluri

de proprietate, să se constate că titlul de proprietate al autorilor săi este

mai bine caracterizat și provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de

titlul de proprietate al pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr.

7934/2008, provine de la un neproprietar, care a preluat imobilul revendicat

prin violență și abuz - Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 1898 - contrar

Constituției în vigoare la momentul naționalizării.

Reclamantul a invocat

totodată, pe cale incidentală, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.

7934 din 23 ianuarie 2008 prin care pârâta M.A. a dobândit imobilul în litigiu

și implicit, nulitatea actului de adjudecare nr. 1163 din 16 septembrie 2011,

prin care dreptul de proprietate privind imobilul s-a transferat către

adjudecatarul S.M., considerând că prin aceste acte juridice de executare, s-a

înfrânt voința legiuitorului de a nu se înstrăina timp de 10 ani de la

cumpărare, apartamentele dobândite în baza Legii nr. 112/1995.

În drept, au fost

invocate, ca temei de drept principal, ansamblul Legii nr. 10/2001, respectiv, principiul

restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, dispozițiile art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, art. 480, 1073 și urm. C. civ., art. 6 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 10/2001, care

consacră că preluarea abuzivă trebuie reparată prin restituirea în natură.

Excepția lipsei

calității procesuale active a fost respinsă, ca neîntemeiată, instanța

constatând că reclamantul are atât dreptul, cât și interesul să formuleze, atât

cereri în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și cereri în baza dreptului comun,

având calitatea procesuală activă cerută de lege.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a reținut că pârâta

M.A. nu mai deține calitatea de proprietar al imobilului, întrucât, conform

actului de adjudecare, dreptul de proprietate s-a transferat către

adjudecatarul S.M. Întrucât pârâta continuă să folosească imobilul, nefiind

deposedată în fapt, reclamantul a înțeles să o cheme în judecată pentru a-i

respecta dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului. Prin urmare, și

excepția lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În ce-l privește pe adjudecatarul S.M., tribunalul a reținut că acesta are atât

calitatea de pârât, dar și de intervenient în interes propriu.

Reclamantul a

susținut că Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra

imobilului, că nu putea să înstrăineze către pârâtă și, pe cale subsecventă,

adjudecatarul S.M. nu putea dobândi prin executare silită ceea ce nu putea fi

dobândit valabil de către pretinsa debitoare a acestuia.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că, trecând peste

faptul că reclamantul a invocat ca temei de drept, toată Legea nr. 10/2001,

Primăria Municipiului București a indicat că pentru imobilul în litigiu nu a

fost depusă în termen legal nici o notificare. Notificarea transmisă de

reclamant în noiembrie 2009, fiind tardivă, aceasta nu poate produce efecte

juridice. Având în vedere principiul rolului activ al judecătorului, dar și

principiul disponibilității părților în procesul civil, tribunalul nu a putut

respinge, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantului.

A fost invocată

inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că intervenientul are

calitatea de proprietar în temeiul actului de adjudecare. Aspectul invocat nu

atrage inadmisibilitatea acțiunii reclamantului, care a sesizat instanța cu o

acțiune în revendicare imobiliară, în condițiile în care, reclamantul nu a

înțeles să conteste modul de soluționare a notificării nr. 206 din 5 noiembrie

2009, potrivit procedurii speciale deschisă de art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001. Excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului a fost respinsă astfel,

ca neîntemeiată.

Tribunalul a

constatat că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, chiar dacă reclamantul a invocat

principiul general al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, ce

rezultă cu precădere din actele normative cu caracter reparator, Legea nr.

213/1998, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Referitor la fondul

cauzei, tribunalul a apreciat că imobilul, preluat în temeiul Decretului nr.

92/1950, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, putea să facă

obiectul acestei legi cu caracter reparator.

Potrivit art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, de dispozițiile legii speciale putea să beneficieze

moștenitoarea C.F.. La dosar, nu s-a depus nicio probă din care să rezulte

modul în care aceasta a înțeles să culeagă moștenirea celor doi autori ai săi,

D.V. și D.S.. Nu s-a depus nicio dovadă că s-ar fi formulat vreo notificare de

restituire a imobilelor preluate abuziv, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, "bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație".

Prin Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul

recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, s-a stabilit că, "concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială". De asemenea, s-a stabilit că, "în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

Termenul de 6 luni

prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a fost prelungit succesiv

până la data de 15 februarie 2002, dată până la care autoarea C.F. nu a

înregistrat nicio cerere de restituire în natură. Fiind vorba despre un termen

de decădere, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

"nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent", înseamnă că însăși autoarea reclamantului, decedată

la 6 iunie 2008, nu mai avea dreptul de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent, sancțiunea fiind aplicabilă inclusiv

acțiunilor de drept comun intentate după adoptarea Legii nr. 10/2001. În

concluzie, reclamantul, care a cules moștenirea autoarei sale, nu a găsit în

patrimoniul acesteia dreptul pretins prin prezenta cerere, acțiunea în

revendicare a acestuia fiind astfel neîntemeiată.

Referitor la

nulitatea invocată pe cale incidentală, tribunalul a apreciat că reclamantul nu

o poate invoca, întrucât acesta nu are un drept personal și actual asupra

imobilului revendicat, nici măcar o speranță legitimă privind realizarea

vreunui drept legat de imobilul în cauză. Interesul nu este legitim, atâta timp

cât, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul autoarei sale

s-a pierdut prin nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea

notificării.

Potrivit art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 112/1995, "chiriașii titulari de contract ai

apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art.

14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a

prețului".

La data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nr. 7934 din 23 ianuarie 2008, în timpul

vieții autoarei C.F., prin care pârâta M.A. a dobândit imobilul revendicat,

acest imobil nu era solicitat potrivit Legii nr. 10/2001 sau Legii nr.

112/1995, astfel că nu s-a putut reține nulitatea actului juridic pe cale

incidentală.

Articolul 9 alin. (8)

din Legea nr. 112/1995, prevede că "apartamentele dobândite în condițiile

alin. (1) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării", însă,

reclamantul care nu are niciun drept asupra imobilului revendicat, nu poate

invoca această nulitate, astfel că nu se poate reține pe cale incidentală,

nulitatea actului de adjudecare nr. 1163 din 16 septembrie 2011, prin care

dreptul de proprietate s-a transferat către adjudecatarul S.M.

Prin Decizia civilă

nr. 561A din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile

lipsei de interes și a inadmisibilității cererii de aderare la apel, a respins,

ca nefondate, apelurile reclamantului și pârâtului.

S-a reținut că, așa

cum rezultă din analiza dispozitivului și a considerentelor sentinței,

tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale

active și a inadmisibilității acțiunii, excepții pe care intervenientul le-a

invocat prin cererea sa de intervenție în interes propriu formulată la data de

28 februarie 2012.

Prin urmare, în

condițiile în care apărările acestei părți pe calea excepțiilor au fost

respinse, precum și față de dispozițiile art. 292 C. proc. civ., pârâtul are un

interes legitim și actual în a critica această soluție. Curtea a apreciat

astfel că apelul aderent este admisibil, însă susținerile acestui pârât sunt

nefondate.

În mod corect, prima

instanță a rezolvat excepția lipsei calității procesuale active, arătând că,

potrivit certificatului de moștenitor nr. 3/2009, reclamantul este unicul

moștenitor al autoarei sale, C.F., aceasta din urmă fiind fiica autorilor D.V.

și D.S., de la care a fost preluat imobilul în condițiile Decretului nr.

92/1950.

Excepția

inadmisibilității acțiunii a fost corect rezolvată de prima instanță, prin

raportare atât la cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă, cât și

la puterea obligatorie a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În mod corect,

instanța de fond a reținut netemeinicia acțiunii în revendicare, prin

compararea titlurilor reclamantului cu titlurile pârâților persoane fizice și

persoane juridice, critica reclamantului relativă la lipsa analizei primului

petit al cererii de chemare în judecată, neputând fi primită.

Cu referire la

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a

apreciat că apelantul-reclamant nu a demonstrat împrejurările ce au

împiedicat-o pe autoarea sa să-și valorifice dreptul de proprietate în baza

legii speciale, astfel că pornind la compararea titlurilor exhibate, tribunalul

a concluzionat corect că, la data introducerii acțiunii în revendicare,

reclamantul nu mai avea un bun în accepțiunea Convenției.

Art. 1 din Protocol

garantează, în substanță, dreptul de proprietate, dar nu recunoaște dreptul de

a deveni proprietarul unui bun în temeiul dispoziției menționate. Cu alte

cuvinte, așa cum Curtea Europeană a statuat în Cauza Atanasiu și alții contra

România, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile "actuale" ale

reclamanților, ei neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate

câtă vreme nu demonstrează existența dreptului. Pentru ca apelantul să aibă un

bun în sensul art. 1 din Convenție ar fi trebuit ca dreptul de proprietate să

fi fost constatat sau stabilit într-una dintre modalitățile prevăzute de lege,

în prezent, prin dispoziția sau decizia motivată de restituire în natură, emisă

conform Legii nr. 10/2001, sau printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului judecat. Cum reclamantul nu a efectuat niciun demers, în condițiile

legii sus-menționate, pentru recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranță

legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

"Simpla speranță

de restituire", în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale

pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul

politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru

promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o "speranță

legitimă", privită ca "valoare patrimonială", și, în consecință,

ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât

de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de

restituire.

În consecință,

reclamantul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în

condițiile documentului european, atâta timp cât nu demonstrează existența lui

actuală.

Pe de altă parte,

conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru

contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație

specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a se

fi ratificat Convenția.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în

perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre

condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se

consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare

conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de la data intrării sale în

vigoare.

Apelantul nu a fost

în măsură să arate de ce nu a respectat această procedură impusă de actul

normativ arătat și de ce termenul de notificare și condițiile legii nu s-ar

încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea nu are niciun

temei să considere că legea internă adoptată în scop reparator sau

jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența

rezonabilă la care se referă jurisprudența Curții Europene.

Neprocedând în sensul

celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare

din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamantului, de a ocoli

actul normativ menționat pentru recuperarea bunului, ei au pierdut dreptul de

a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Spre deosebire de

apelant, care nu a fost în măsură să probeze existența unui bun în sensul

explicat în cele ce preced, pârâtul a dovedit, prin actul de adjudecare depus

la dosarul cauzei, dreptul său de proprietate asupra bunului imobil în discuție

dobândit în urma adjudecării de la pârâta M.A., titlul său de proprietate fiind

deci mai bine caracterizat.

Ca atare, soluția

instanței anterioare este în deplină concordanță și cu principiul stabilității

raporturilor juridice, aspect fundamental al preeminenței dreptului, ca element

de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în Preambulul

Convenției. Aceasta înseamnă, printre altele, că situația juridică a unui bun

trebuie cunoscută cu certitudine în raport de ansamblul normelor legale în

vigoare, astfel încât, în situații asemănătoare celei din speță, după epuizarea

căilor de obținere a bunului respectiv de către fostul proprietar sau

moștenitorii lui, terțul interesat să dobândească proprietatea bunului să poată

încheia în deplină siguranță acte juridice cu privire la imobil, fără să fie

expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câștigat.

Instituirea unui

termen pentru acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite, în

cazul imobilelor preluate abuziv de către stat, reprezintă tocmai un element de

natură să înlăture producerea unui astfel de risc și, în final, să asigure

respectarea principiului stabilității raporturilor juridice, în egală măsură

recunoscut de Convenție, ca și principiul garantării protecției proprietății.

Împotriva Deciziei

civile nr. 561A din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat cerere de

recurs reclamantul S.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Primul motiv de

recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - instanța de apel a preluat în

întregime motivarea instanței de fond, fără a face o analiză a sentinței în

raport de motivele de apel.

Instanțele anterioare

au refuzat să constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către

Statul Român, acestea ocolind să se pronunțe. Or, stabilirea de către instanțe

a nevalabilității titlului statului ar fi avut drept consecință, stabilirea cu

efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului care face

obiectul acțiunii nu s-a stins niciodată, corelativ cu faptul că bunul nu a

ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantului.

Recurentul-reclamant

a solicitat restituirea imobilului în baza art. 480 C. civ., pentru că statul

nu a avut niciodată un titlu care să legitimeze preluarea, iar prevederile art.

481 C. civ., prescriu faptul că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa

fără o justă și prealabilă despăgubire.

Al doilea motiv de

recurs - prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - revendicarea este o

acțiune perfect admisibilă, având aplicabilitate și compararea de titluri

dintre titlurile celor două părți. Acțiunea în revendicare nu are legătură cu

procedura notificării.

Decizia nr. 33/2008 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conține prevederi

care să interzică promovarea unei acțiuni în revendicare în scopul redobândirii

unui imobil preluat abuziv de stat, astfel că, instanțele anterioare au

pronunțat hotărâri contrare legii. Titlul invocat recurentul-reclamant este mai

bine caracterizat și mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul

pârâtelor și justiția trebuia să-i confere eficiență, nu să valideze o

executare silită făcută prin fraudă la lege.

Recurentul-reclamant

a invocat și efectele Deciziei nr. 5 din 20 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, Secțiile Unite, în recursul în interesul legii, privind

admisibilitatea acțiunilor în revendicare a imobilelor trecute în proprietatea

statului.

Instanțele investite

cu o acțiune în revendicare, nu au verificat titlul statului, cu toate că

recurentul-reclamant a solicitat aceasta în mod expres.

Al treilea motiv de

recurs - art. 304, pct. 9 C. proc. civ. - instanțele au pronunțat hotărâri

lipsite de fundament juridic, făcând motivări contrare legii și în discordanță

cu ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată. Motivările nu

răspund în nici un fel capetelor de cerere formulate și nici motivelor de apel,

fiind contrare jurisprudenței naționale și europene. Nicio lege nu consacră

prescriptibilitatea dreptului de proprietate, ci din contră acțiunea în

revendicare imobiliară este imprescriptibilă.

Al patrulea motiv de

recurs - art. 304, pct. 9 C. proc. civ. - în ce privește aplicarea Deciziei nr.

33/2008, instanța de apel trebuia să observe că numai camerele vândute către

M.A. au fost dobândite prin Legea nr. 112/1995. Celelalte camere, împreună cu

terenul din curte nu au fost vândute, astfel că acestea puteau face obiectul

restituirii.

Al cincilea motiv de

recurs - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - instanța de apel reia motivarea

instanței de fond, în mod necritic și nici nu analizează motivele de apel,

printre altele, ca temei al respingerii revendicării se face referire la

Decizia nr. 33 din 9 Iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție.

Instanțele nu au lecturat însă cu suficientă atenție această decizie, altfel ar

fi constatat că dreptul de a revendica bunul abuziv pe dreptul comun, este

posibil și legal, nefiind supus niciunei opreliști sau condiționări, limitări

sau preferințe. Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă într-o lume

civilizată, împrejurare uitată de instanțele anterioare.

În dispozitivul

Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 se arată expresis verbis că, în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În drept, reclamantul

a invocat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 480 C. civ. Din data de 1

ianuarie 2007, dreptul european se aplică cu prioritate, deoarece dreptul

european face parte din dreptul intern al României. Practica instanțelor din

România este constantă, în sensul că acțiunea în revendicare pe dreptul comun,

este imprescriptibilă și poate fi exercitată.

A susține că, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoana care nu a formulat

notificarea în termenul prescris de lege, în nicio ipoteză nu mai poate utiliza

acțiunea în revendicare, înseamnă să se interzică acesteia, accesul la

justiție, contrar dispozițiilor art. 6 din aceeași Convenție.

Al șaselea motiv de

recurs - art. 304, pct. 7 și 9 C. proc. civ. - în apel, ca și la fond, analiza

s-a făcut exclusiv prin prisma legii speciale, în condițiile în care

recurentul-reclamant a formulat o revendicare pe dreptul comun. Legea specială,

cât și întreaga legislație a restituirilor, au un numitor comun, pe care se

sprijină toate acțiunile în revendicare, restituirea în natură.

Al șaptelea motiv de

recurs - art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. - motivarea hotărârii din apel nu

are legătură cu capetele de cerere ale pricinii. Recurentul-reclamant invocă

astfel denegarea de dreptate, dar și dispozițiilor art. 6 din Convenție,

fiindcă nu a avut un proces echitabil.

Al optulea motiv de

recurs - art. 309 pct. 9 C. proc. civ. - instanța de apel ar fi trebuit să

respingă cererea de aderare la apelul reclamantului. Cererea de aderare la apel

este lipsită de fundament juridic, iar instanța trebuia să o respingă, admițând

excepția lipsei de interes a aderării la apel a intimatului-pârât S.M.,

interesul acestuia nefiind unul legal și direct.

Interesul unei părți

pentru a formula o cerere trebuie să fie actual și legal. În prezenta cauză,

față de soluția pronunțată, soluție în întregime favorabilă intimatului S.M.,

acesta nu era legitimat procesual să formuleze o cerere de aderare la apel. Pe

de altă parte, în cadrul apelului, se discută întregul imobil în litigiu, nu

numai camera intimatului. Interesul acestuia este unul contrar legii.

Instanța de apel

trebuia să admită excepția de inadmisibilitate a aderării la apel, din prisma

împrejurării că acesta nu-i poate opune un drept de proprietate legal dobândit

pentru întregul imobil.

Intimatul S.M. nu a

avut la instanța de fond o cerere cu pretenții proprii, ci simple apărări prin

care sa-și mențină dreptul de proprietate, obținut prin mijloace discutabile.

Recursul este

nefondat.

Primul motivul de

recurs nu este întemeiat, întrucât instanța de apel, chiar dacă a preluat mare

parte din argumentele primei instanțe, a făcut-o din considerente de pertinență

și convergență a opiniilor, nicidecum pentru a se sustrage propriei obligații

de motivare a hotărârii pronunțate.

Instanțele anterioare

au constatat astfel corect că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, chiar dacă reclamantul

a invocat principiul general al restituirii în natură a imobilelor preluate

abuziv, ce rezultă cu precădere din actele normative cu caracter reparator,

Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin considerentele

ce urmează, Înalta Curte va răspunde criticilor de nelegalitate inserate la

pct. 1-7 din cuprinsul cererii de recurs, dat fiind faptul că acestea s-au

suprapus în mare parte, neavând așadar o identitate strict precizată.

Instanțele anterioare

nu puteau ignora decizia în interesul legi nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii

- cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - care a

analizat atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și

Codul Civil, ca lege generală, cât și problema raportului dintre legea internă

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a statuat astfel că

atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu

se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în concurs cu acesta, respectiv faptul că numai persoanele exceptate de

la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale

au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

S-a susținut de către

recurentul-reclamant că revendicarea este o acțiune perfect admisibilă, ce nu

are legătură cu procedura notificării. Asta înseamnă că expunerea de motive a

cererii de recurs nesocotește considerentele de fapt și de drept pentru care

instanța anterioară a respins apelul reclamantului. Instanța de apel a reținut,

în circumstanțierea situației de fapt a cauzei pendinte, faptul că autoarea

reclamantului nu a urmat procedura legii speciale în vederea redobândirii

bunului preluat în mod abuziv de către stat. Reclamantul nu a demonstrat nici

împrejurările ce au împiedicat-o pe autoarea sa să-și valorifice dreptul de

proprietate în baza legii speciale.

Chiar dacă prin

decizia dată în interesul legii s-a statuat că, în ipoteza în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritatea putând fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, reclamantul nu

îndeplinește condiția de a fi deținătorul unui bun actual în propriul

patrimoniu.

În cauza Atanasiu și

alții împotriva României, pronunțată la data de 12 octombrie 2010, instanța de

contencios european a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele

naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le

incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții.

Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără

nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile

au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul

hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

Reclamantul nu se

poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, acesta nefăcând dovada că

a acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii și că a obținut o

hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fi fost recunoscută

calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, să se fi inserat obligația de

restituire a imobilului în litigiu.

Mai mult, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în mod consecvent că transformarea

într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul I la Convenție, a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a

cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și

epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Instanțele

anterioare, prin urmare, nu au refuzat să constate că imobilul a fost preluat

fără titlu valabil de către stat, ci au fost consecvente principiului

legalității ce trebuie să călăuzească acțiunile fiecărei persoane atunci când

se hotărăște să acționeze în justiție.

S-a apreciat astfel

corect că soluția de respingere a acțiunii în revendicare formulată pe calea

dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001, este corectă și nu aduce

atingere art. 1 din Protocolul I la Convenție. În aceeași cauză Atanasiu și

alții contra României, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din

Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în

vigoare a Legii nr. 1/2001, a Legii nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr.

247/2005, dreptul intern prevede un mecanism pentru a se ajunge, fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Transformarea într-o

valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a

cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și

epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat și că "întocmai cum art. 1 din Protocolul nr.

1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor

contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de

aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de

a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de

proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile

naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru

a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să

facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului".

În aceste

circumstanțe, reclamantul nu are nici bun actual și nici o valoare patrimonială

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, singura speranță

legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în

care statul are dreptul să reglementeze situația unor bunuri trecute în

proprietatea statului anterior semnării Convenției l-a constituit Legea nr.

10/2001, act normativ pe care însă autoarea reclamantului nu a înțeles să-l

valorifice.

Critica referitoare

la încălcarea dreptului de acces la justiție nu poate fi primită, întrucât prin

reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate

- o limitare stabilită de însuși legiuitorul național - s-a urmărit asigurarea

stabilității circuitului civil al imobilelor și rezolvarea definitivă a

situației juridice a acestor imobile.

Statul Român a adoptat

Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta consecințele negative ale abuzurilor

comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice,

obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor

forme de despăgubiri. Existând două categorii de norme juridice care

reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu

dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter

general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Concluzia ce se

impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale ce se

aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ.

Aceasta soluție a

fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod

expres ca: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație".

În contextul acestor

reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația

juridică a recurentului-reclamant a fost corect stabilită, la această concluzie

conducând circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului,

valorizate din perspectiva efectelor create prin aplicarea normelor speciale,

raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter

obligatoriu prin decizia în interesul legii incidentă în cauză.

Criticile

recurentului-reclamant întemeiate pe existența unui conflict între Legea nr.

10/2001 și Convenție, nu pot fi primite întrucât ignoră considerentele deciziei

date în interesul legii. Faptul că autoarea reclamantului nu a înțeles să

formuleze notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 nu reprezintă un argument

pertinent pentru promovarea și susținerea unei acțiuni în revendicare de drept

comun, cu ignorarea totală a legii speciale și a procedurii impuse de aceasta.

În cauză, nu s-a

dovedit că ar exista motive independente de voința părții care să o fi

împiedicat-o pe autoarea reclamantului să urmeze procedura prevăzută de legea

specială, în sensul formulării în termen legal a notificării, motivele la care

se referă decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție vizând împrejurări obiective, insurmontabile, asimilabile forței

majore și independente de conduita părții.

Toate referirile

recurentului-reclamant la regimul juridic al acțiunii în revendicare de drept

comun nu au relevanță în cauză, cât timp acestea exced analizei impuse de

instanța supremă prin prima decizie pronunțată în cauză, întemeiată pe efectele

unui recurs în interesul legii.

Împrejurarea că, în

cauză, nu există o altă persoană care să revendice același bun, situație în

care s-ar fi putut pune problema respectării principiului securității

raporturilor juridice, nu schimbă situația cauzei pendinte, întrucât concursul

între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut de legea specială - dezlegare cuprinsă în chiar dispozitivul deciziei

date în interesul legii.

Al optulea motiv de

recurs nu este întemeiat, instanța de apel reținând corect că, atâta timp cât

tribunalul a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și

inadmisibilității acțiunii, excepții pe care intervenientul le-a invocat prin

cererea sa de intervenție în interes propriu formulată la data de 28 februarie

2012, pe temeiul dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., pârâtul avea interesul

legitim și actual de a critica soluția.

Așa fiind, pentru

considerentele de fapt și de drept arătate, pe temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

reclamantului.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L. împotriva Deciziei nr. 561 A

din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2015.

Procesat

de GGC - GV