ÎCCJ, decizie (scj.ro #81868)

Contravaloarea lipsei de folosință a unui imobil preluat abuziv de stat solicitată pentru perioada cuprinsă între momentul preluării și momentul restituirii în natură. Aplicarea dreptului comun. Acțiune suspusă timbrajului. Contestarea modului de stabilire a taxei de timbru prin intermediul căii de atac. Obligația respectării dispozițiilor legale speciale. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Dezbateri. Taxa de timbru. Index alfabetic : taxă de timbru - contravaloarea lipsei de folosință - imobil Legea nr. 146/1997, art. 3, art. 18 O.U.G.

nr. 51/2008 Cod civil, art. 998, art. 999 (Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței) 1. Acțiunea având ca obiect obligarea Statului român la plata unei sume reprezentând contravaloarea lipsirii de folosință în perioada 1950 – 2001, a unui imobil preluat de stat abuziv, este supusă dispozițiilor art. 3 din Legea nr.146/1997 și nu dispozițiilor art.50 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată nefiind sesizată cu soluționarea unei cauze întemeiate pe dispozițiile legii speciale de reparație, ci cu o acțiune de drept comun întemeiată pe dispozițiile art.998-999 C.civ. cu referire și la art.1 al Protocolului nr. 1 adițional la CEDO.

2. Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru părțile au la îndemână procedura stabilită prin art.18 alin.2 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, respectiv formularea unei cereri de reexaminare și nu un drept de opțiune între calea de atac specială stabilită de legiuitor și calea de atac de drept comun. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 8091 din 15 noiembrie 2011 Prin sentința civilă nr.667 din 06.05.2010, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis excepția netimbrării și în consecință, a anulat acțiunea formulată de reclamanții C.M.C., M.Ș.G. P.N., în contradictoriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca netimbrată. Tribunalul a reținut că potrivit art.20 alin. l și alin.3 din Legea nr. 146/1997 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar neîndeplinirea obligației până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii.

De asemenea, potrivit art.9 din O.G. nr.32/1995, cererile pentru care se datorează timbru judiciar nu vor fi primite și înregistrate dacă nu sunt timbrate corespunzător, iar în cazul nerespectării dispozițiilor ordonanței, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru. În speță, reclamanții deși au fost citați cu mențiunea timbrării acțiunii cu taxa de timbru în cuantum de 207.521 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei, aceștia nu au făcut dovada plății la termenul de judecată stabilit și nici nu au formulat cerere de ajutor public judiciar prin care sa solicite scutirea de plata taxei de timbru, sau reducerea acesteia, motivate de faptul ca starea materială pe care o au nu le permite aceasta plata potrivit O.U.G.

nr.51/2008 și nici nu au formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru potrivit art.18 din Legea nr. 146/1997. Tribunalul a constatat că nu se poate reține scutirea de plata taxei de timbru potrivit art.15 lit.r din Legea nr. 146/1997 având în vedere că obiectul prezentei cauze nu este o cerere de restituire a unui imobil trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar cererea formulată pe cale accesorie sau incidentală trebuie să aibă tot acest obiect, ori acțiunea de față are ca obiect obligarea pârâtului la lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 1950 și până la restituirea în natură.

Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, prin decizia nr.38 din 19.01.2011, a admis calea de atac, a anulat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând că : Prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 5.000.000 euro, reprezentând lipsă de folosință pentru imobilul situat în București, ce a fost preluat fără titlu valabil, în mod abuziv, de către stat de la autorul reclamanților. Potrivit dispozițiilor art.50 din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia sunt scutite de plata taxei de timbru.

Acest text de lege reprezintă un text de lege special derogatoriu de la prevederile generale ale Legii nr. 146/1997. Obiectul prezentei cauze îl reprezintă lipsa de folosință a unui imobil ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și ca atare acțiunea este scutită de plata taxei de timbru. Dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001 nu disting între tipurile de acțiuni ce se pot formula având ca obiect imobile ce cad sub incidența legii, astfel încât orice fel de acțiune ce vizează un astfel de imobil nu se timbrează.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ ., susținând că reclamanții nu beneficiază de scutirea de plată a taxei de timbru față de dispozițiile art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 față de obiectul cauzei care nu reprezintă o cerere de restituire a unui imobil trecut în proprietatea statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989. Înalta Curte, analizând decizia recurată a constatat caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed : Reclamanții, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat obligarea Statului român la plata sumei de 5.000.000 euro reprezentând contravaloarea lipsirii de folosință a imobilului proprietatea lor în perioada 1950 - 2001. Prin rezoluția de primire, instanța a impus reclamanților plata unei taxe judiciare de timbru de 207.521 lei și a unui timbru judiciar de 5 lei.

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru reclamanții aveau la îndemână procedura stabilită prin art.18 alin.(2) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, respectiv formularea unei cereri de reexaminare. Reclamanții nu au un drept de opțiune între calea de atac specială stabilită de legiuitor și calea de atac de drept comun. Osebit de aceasta, cuantumul taxei judiciare de timbru a fost legal stabilit deoarece corespunde valorii obiectului cererii de chemare în judecată, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art.3 din Legea nr.146/1997 și nu dispozițiile art.50 din Legea nr. 10/2001, cum a statuat instanța de apel. Astfel, instanța de judecată nu a fost sesizată cu soluționarea unei cauze întemeiate pe dispozițiile legii speciale de reparație, ci cu o acțiune de drept comun întemeiată pe dispozițiile art.998-999 C.civ.

cu referire și la art. 1 al Protocolului nr. 1 CEDO. Cauza Weissman împotriva României din 2006 prin care s-a constatat că suma impusă cu titlu de taxă de timbru pentru suma solicitată de reclamanți pentru lipsa de folosință a fost excesivă, blocându-se astfel accesul reclamanților la instanță, ceea ce a atras o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu are relevanță în cauză întrucât legiuitorul, prin adoptarea OUG nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar, a instituit un mecanism coerent pentru că accesul la justiție să nu fie obstrucționat de plata unei taxe de timbru. Reclamanții aveau posibilitatea să formuleze o cerere de ajutor public judiciar în temeiul art.2 din ordonanță sub forma scutirii de plată a taxei judiciare de timbru ori a reducerii acesteia determinată de cuantumul prea mare ori de starea financiară a părților, procedură la care aceștia nu au apelat.

Cum legea internă, OUG nr.51/2008, acordă justițiabililor mijloacele eficiente pentru ca accesul la justiție să fie liber în vederea realizării drepturilor pretinse, Înalta Curte constată că nu se impune aplicarea directă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, reținând incidența dispozițiilor art.304 pct.9 C.proc.civ., a admis recursul în temeiul dispozițiilor art.312 alin.(l), alin.(2) și alin.(3) C.proc.civ. și a modificat decizia în sensul că a respins apelul reclamanților, ca nefondat.