ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2684/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2684/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Curtea de Apel Iași sub nr. 453/45 din 20 mai 2011, reclamanta SC

A. SA Iași a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui,

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, C.G. - director

executiv adjunct la Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui, M.S. -

consilier în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, O.E.V. -

consilier în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, T.O. - consilier

în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, B.M. - consilier în

cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, C.D. - director executiv

la Direcția Generale a Finanțelor Publice a Județului Iași și E.D.P. - șef

Birou soluționare contestații din cadrul Direcției Generale a Finanțelor

Publice a Județului Iași, pentru a se dispune:

- anularea

Deciziei de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011 a Direcției Generale a

Finanțelor Publice Vaslui, Activitatea de inspecție fiscală;

- anularea

raportului de inspecție fiscală nr. 25 din 24 februarie 2011 ce a stat la baza

deciziei sus - menționate;

- anularea

somației de executare din 23 martie 2011 în baza deciziei de impunere nr. 3 din

28 februarie 2011;

- obligarea

în solidar apăraților, conform art. 16 și 18 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, la plata sumei minime de 24.840 euro, în echivalent

lei, reprezentând compensarea cheltuielilor pe care reclamanta le-a suportat ca

urmare a controlului fiscal și a refuzului nejustificat de soluționare a contestației

formulate împotriva deciziei de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011, precum și

la cheltuieli de judecată.

Arată

reclamanta că în perioada 21 iunie 2010 - 24 februarie 2011 a fot supusă unui

control dispus de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași

pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009, urmare căruia a fost

emisă decizia de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011, prin care s-au stabilit

în sarcina sa obligații fiscale suplimentare de 1.286.682 lei, reprezentând

taxa pe valoare adăugată, impozit pe profit și impozit pe veniturile din

dividende, cu majorări de întârziere aferente.

Împotriva

acestei decizii și a raportului de inspecție fiscală a formulat contestație,

conform art. 205 din O.G. nr. 92/2003, înregistrată

la

D.G.F.P. Vaslui sub nr. 5643 din 25 martie 2011, însă deși termenul legal de

soluționare a expirat la 11 mai 2011, contestația nu a fost soluționată,

împrejurare ce echivalează cu nesoluționarea în termen a unei cereri, conform

art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 7 din Legea nr. 554/2004, conduită ce poate fi

supusă cenzurii instanței de contencios administrativ, conform art. 8 din

aceeași lege.

Pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, prin întâmpinare, a

invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Iași pentru capătul

de acțiune având ca obiect anularea somației nr. x/2011, emisă de Administrația

Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii și excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților C.D. - director executiv și E.D.P. - șef birou

soluționare contestații, în realitate termenul de soluționare a contestației

nefiind încă îndeplinit, întrucât acesta a fost prelungit în condițiile art. 70

din Codul de procedură fiscală, fiind necesare informații suplimentare relevante

pentru luarea unei decizii privind contestația în cauză, informații ce nu au

fost primite încă de la organul competent - Comisia Centrală Fiscală, deși

pârâta a revenit telefonic de nenumărate ori pentru obținerea punctului de

vedere din partea direcțiilor de specialitate din cadrul A.N.A.F.

Prin

răspunsul la întâmpinare, reclamanta a învederat faptul că solicită a se lua

act de renunțarea sa la judecarea capătului de cerere privind anularea somației

de executare din 23 martie 2011 emisă de Finanțelor Publice pentru

Contribuabili Mijlocii, solicitând, de asemenea, respingerea ca nefondate a

excepțiilor de inadmisibilitate a acțiunii restrânse, respectiv a excepției

lipsei calității procesuale pasive a persoanelor fizice enunțate în acțiune.

Prin

Sentința nr. 245 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal,

a

luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului de acțiune având ca

obiect anularea somației de executare din 23 martie 2011 emisă de D.G.F.P. Iași.

A admis

excepția de inadmisibilitate a acțiunii. A respins acțiunea reclamantei SC A.

SA Iași, formulată în contradictoriu cu pârâții: D.G.F.P. Vaslui, D.G.F.P. a

Județului Iași, C.G., M.S., O.E.V., T.O., B.M., C.D. și E.D.P., ca

inadmisibilă.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că obiectul acțiunii îl

reprezintă decizia de impunere din 28 februarie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Vaslui,

Activitatea de inspecție fiscală, act fiscal emis în baza procedurii fiscale

speciale prevăzută de Codul de procedură fiscală.

A mai

reținut prima instanță că reclamanta a optat pentru jurisdicția administrativă

specială, conform art. 5 alin. (2) coroborat cu art. 6 din Legea contenciosului

administrativ, formulând contestația prevăzută de art. 205 C. proc. civ., înregistrată

la nr. 5643 din 25 martie 2011, situație în care deveneau incidente

dispozițiile art. 218 din același cod, ce dau dreptul contestatorului de a

sesiza instanța, de contencios administrativ în situația în care este

nemulțumit de soluția dată de organul jurisdicțional, ce ar fi trebuit să fie

emisă în 45 zile de la înregistrarea contestației.

De

asemenea, a constatat curtea de apel că termenul de 45 ;de zile prevăzut de

legea specială, a expirat, însă la dosarul pauzei organul fiscal a probat

incidența dispozițiilor speciale de prelungire a acestui termen, - respectiv

art. 70 C. proc. fisc. - ce ,dau dreptul organului fiscal să depășească

termenul de soluționare a unei contestații, atunci când „sunt necesare

informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, cu perioada cuprinsă

între data solicitării și data primirii informației solicitate”.

Așa

fiind, având în vedere clarificările solicitate de organul fiscal, precum și

faptul că în speță derularea procedurii se încadrează în noțiunea „termenului

rezonabil”, dată fiind valoarea ridicată a sumelor prevăzute în actul de

control și particularitățile speței, rezultă că în cauză nu sunt întrunite

condițiile de existentă ale unui refuz nejustificat - conform art. 2 lit. i)

din Legea contenciosului administrativ - ci din contră, organele fiscale, legal

investite cu soluționarea contestației reclamantei se află în derularea

procedurii de emitere a deciziei privind contestația formulată conform art. 205

C. proc. fisc.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie invocând generic dispozițiile art. 299 și urm. din Codul de

procedură civilă, cu solicitarea de a se casa hotărârea atacată și a se trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin

criticile formulate, recurenta-reclamantă susține, în esență, că acțiunea nu

trebuia respinsă ca inadmisibilă, atâta vreme cât a făcut

dovada

că a parcurs procedura prealabilă a contestației administrativ-fiscală

prevăzută de art. 205 C. proc. fisc.

Mai

susține că organul fiscal nu a soluționat contestația în termenul de 45 de zile

prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., iar instanța de fond ar fi

trebuit să rețină culpa organului de soluționare și nu să constate incidența

dispozițiilor art. 70 alin. (2) din același cod, găsind justificare pentru

prelungirea termenului de 45 de zile menționat mai sus.

Examinând

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și

criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

din Codul de procedură civilă,

înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în

continuare.

Reclamanta

s-a adresat direct instanței de contencios administrativ pentru anularea deciziei

de impunere din 28 februarie 2011 a Direcției Generale a Finanțelor Publice

Vaslui - Activitatea de inspecție fiscală și a raportului de inspecție fiscală

nr. 25 din 24 februarie 2011 ce a stat la baza deciziei sus-menționate, fără a

aștepta finalizarea procedurii administrative în fața autorității emitente,

contrar dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora poate

forma obiectul acțiunii în contencios administrativ decizia emisă de organul

fiscal competent în procedura administrativă de contestare a actelor

administrative fiscale, cum este și decizia contestată în cauză.

Într-adevăr,

potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) din C. proc. fisc., „împotriva

titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se

poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale

administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se

consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin

lipsa acestuia, în condițiile legii”.

Procedura

de soluționare a acestor contestații, reglementată de art. 209 și urm. din

Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o

jurisdicție specială administrativă, in sensul celei prevăzute de art. 21 alin.

(4) din Constituția României, republicată, și a art. 6 din Legea nr. 554/2004.

- Curtea

Constituțională a statuat în mod constant că dispozițiile din Codul de

procedură fiscală nu instituie jurisdicții speciale administrative, în sensul

art. 21 alin. (4) din Constituție, ci reglementează proceduri de recurs

administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele

administrative atacate sau organelor superioare ale acestora de a reveni asupra

măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.

Asemenea proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activității de

jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și

imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea

drepturilor subiective, ele fiind specifice funcției administrative.

Mai mult

decât atât, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul

comun în materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea

parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată

într-un drept al sau, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ

unilateral, anterior sesizări instanței, chiar și pentru ipoteza în care legea

specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională și nu s-a optat

pentru aceasta.

Din

coroborarea acestor prevederi legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea

procedurii administrative prealabile care, în raport cu natura juridică a

actului atacat, se impunea a fi efectuată în condițiile stabilite la art. 205

și urm. din C. proc. fisc.

Or, deși

a inițiat procedura administrativă, recurenta-reclamantă nu a așteptat

finalizarea acesteia cu emiterea de către autoritatea administrativă a deciziei

de soluționare a contestației, conform art. 210 C. proc. fisc., act pe care,

apoi, în termenul legal și în condițiile legii, să îl atace la instanța

judecătorească de contencios administrativ competentă, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 218 alin. (2) din același cod.

Înalta Curte

mai precizează că în cazul actelor administrativ-fiscale partea ce se pretinde

vătămată nu poate introduce acțiune înainte de soluționarea prin decizie a

contestației, spre deosebire de alte situații reglementate în Legea nr. 554/2004

când termenul de introducere a acțiunii curge de la data expirării termenului

de soluționare a plângerii prealabile (2 alin. (1) lit. c))

din Legea nr. 554/2004).

Pe de

altă parte, chiar în situația nesoluționării în termenul de 45 de zile a

contestației administrativ-fiscale, demersul judiciar al reclamantei ar fi

trebuit să se limiteze la a solicita instanței să constate refuzul nejustificat

și să oblige autoritatea să soluționeze contestația, însă reclamanta nu a

înțeles să învestească instanța cu o astfel de cerere.

Prin

urmare, la acest moment, rară a exista o decizie a organului de soluționare a

contestație, instanța de judecată nu se putea substitui acestuia și să

analizeze în mod direct legalitatea și temeinicia celor două acte administrativ

fiscale primare.

Întrucât

această procedură prealabilă constituie o condiție specială de exercițiu a

dreptului la acțiune, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 109 alin. (2)

C. proc. civ., iar reclamanta nu a înțeles să o urmeze în integralitate, prima

instanță în mod corect a apreciat că acțiunea este inadmisibilă.

Având în

vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că soluția primei

instanțe este temeinică și legală, acțiunea fiind inadmisibilă, astfel că în

baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC A. SA, împotriva Sentinței nr. 245 din 12 septembrie

2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.