ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2684/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Iași sub nr. 453/45 din 20 mai 2011, reclamanta SC A. SA Iași a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, C.G. - director executiv adjunct la Direcția Generală a Finanțelor Publice Vaslui, M.S. - consilier în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, O.E.V. - consilier în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, T.O. - consilier în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, B.M. - consilier în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, C.D.

- director executiv la Direcția Generale a Finanțelor Publice a Județului Iași și E.D.P.

- șef Birou soluționare contestații din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Iași, pentru a se dispune: - anularea Deciziei de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, Activitatea de inspecție fiscală; - anularea raportului de inspecție fiscală nr. 25 din 24 februarie 2011 ce a stat la baza deciziei sus - menționate; - anularea somației de executare din 23 martie 2011 în baza deciziei de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011; - obligarea în solidar apăraților, conform art. 16 și 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, la plata sumei minime de 24.840 euro, în echivalent lei, reprezentând compensarea cheltuielilor pe care reclamanta le-a suportat ca urmare a controlului fiscal și a refuzului nejustificat de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011, precum și la cheltuieli de judecată.

Arată reclamanta că în perioada 21 iunie 2010 - 24 februarie 2011 a fot supusă unui control dispus de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009, urmare căruia a fost emisă decizia de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale suplimentare de 1.286.682 lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată, impozit pe profit și impozit pe veniturile din dividende, cu majorări de întârziere aferente. Împotriva acestei decizii și a raportului de inspecție fiscală a formulat contestație, conform art. 205 din O.G. nr. 92/2003, înregistrată la D.G.F.P.

Vaslui sub nr. 5643 din 25 martie 2011, însă deși termenul legal de soluționare a expirat la 11 mai 2011, contestația nu a fost soluționată, împrejurare ce echivalează cu nesoluționarea în termen a unei cereri, conform art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 7 din Legea nr. 554/2004, conduită ce poate fi supusă cenzurii instanței de contencios administrativ, conform art. 8 din aceeași lege. Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Iași pentru capătul de acțiune având ca obiect anularea somației nr. x/2011, emisă de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.D.

- director executiv și E.D.P. - șef birou soluționare contestații, în realitate termenul de soluționare a contestației nefiind încă îndeplinit, întrucât acesta a fost prelungit în condițiile art. 70 din Codul de procedură fiscală, fiind necesare informații suplimentare relevante pentru luarea unei decizii privind contestația în cauză, informații ce nu au fost primite încă de la organul competent - Comisia Centrală Fiscală, deși pârâta a revenit telefonic de nenumărate ori pentru obținerea punctului de vedere din partea direcțiilor de specialitate din cadrul A.N.A.F.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a învederat faptul că solicită a se lua act de renunțarea sa la judecarea capătului de cerere privind anularea somației de executare din 23 martie 2011 emisă de Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, solicitând, de asemenea, respingerea ca nefondate a excepțiilor de inadmisibilitate a acțiunii restrânse, respectiv a excepției lipsei calității procesuale pasive a persoanelor fizice enunțate în acțiune. Prin Sentința nr. 245 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului de acțiune având ca obiect anularea somației de executare din 23 martie 2011 emisă de D.G.F.P.

Iași. A admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii. A respins acțiunea reclamantei SC A. SA Iași, formulată în contradictoriu cu pârâții: D.G.F.P. Vaslui, D.G.F.P. a Județului Iași, C.G., M.S., O.E.V., T.O., B.M., C.D. și E.D.P., ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că obiectul acțiunii îl reprezintă decizia de impunere din 28 februarie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Vaslui, Activitatea de inspecție fiscală, act fiscal emis în baza procedurii fiscale speciale prevăzută de Codul de procedură fiscală. A mai reținut prima instanță că reclamanta a optat pentru jurisdicția administrativă specială, conform art. 5 alin. (2) coroborat cu art. 6 din Legea contenciosului administrativ, formulând contestația prevăzută de art. 205 C. proc.

civ., înregistrată la nr. 5643 din 25 martie 2011, situație în care deveneau incidente dispozițiile art. 218 din același cod, ce dau dreptul contestatorului de a sesiza instanța, de contencios administrativ în situația în care este nemulțumit de soluția dată de organul jurisdicțional, ce ar fi trebuit să fie emisă în 45 zile de la înregistrarea contestației. De asemenea, a constatat curtea de apel că termenul de 45 ;de zile prevăzut de legea specială, a expirat, însă la dosarul pauzei organul fiscal a probat incidența dispozițiilor speciale de prelungire a acestui termen, - respectiv art. 70 C. proc. fisc. - ce ,dau dreptul organului fiscal să depășească termenul de soluționare a unei contestații, atunci când „sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informației solicitate”.

Așa fiind, având în vedere clarificările solicitate de organul fiscal, precum și faptul că în speță derularea procedurii se încadrează în noțiunea „termenului rezonabil”, dată fiind valoarea ridicată a sumelor prevăzute în actul de control și particularitățile speței, rezultă că în cauză nu sunt întrunite condițiile de existentă ale unui refuz nejustificat - conform art. 2 lit. i) din Legea contenciosului administrativ - ci din contră, organele fiscale, legal investite cu soluționarea contestației reclamantei se află în derularea procedurii de emitere a deciziei privind contestația formulată conform art. 205 C. proc. fisc. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând generic dispozițiile art. 299 și urm. din Codul de procedură civilă, cu solicitarea de a se casa hotărârea atacată și a se trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă susține, în esență, că acțiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă, atâta vreme cât a făcut dovada că a parcurs procedura prealabilă a contestației administrativ-fiscală prevăzută de art. 205 C. proc. fisc. Mai susține că organul fiscal nu a soluționat contestația în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., iar instanța de fond ar fi trebuit să rețină culpa organului de soluționare și nu să constate incidența dispozițiilor art. 70 alin. (2) din același cod, găsind justificare pentru prelungirea termenului de 45 de zile menționat mai sus. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 din Codul de procedură civilă, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ pentru anularea deciziei de impunere din 28 februarie 2011 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui - Activitatea de inspecție fiscală și a raportului de inspecție fiscală nr. 25 din 24 februarie 2011 ce a stat la baza deciziei sus-menționate, fără a aștepta finalizarea procedurii administrative în fața autorității emitente, contrar dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ decizia emisă de organul fiscal competent în procedura administrativă de contestare a actelor administrative fiscale, cum este și decizia contestată în cauză. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) din C. proc.

fisc., „împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii”. Procedura de soluționare a acestor contestații, reglementată de art. 209 și urm. din Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicție specială administrativă, in sensul celei prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituția României, republicată, și a art. 6 din Legea nr. 554/2004.

- Curtea Constituțională a statuat în mod constant că dispozițiile din Codul de procedură fiscală nu instituie jurisdicții speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituție, ci reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare ale acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Asemenea proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial a litigiilor privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcției administrative.

Mai mult decât atât, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un drept al sau, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, anterior sesizări instanței, chiar și pentru ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională și nu s-a optat pentru aceasta. Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile care, în raport cu natura juridică a actului atacat, se impunea a fi efectuată în condițiile stabilite la art. 205 și urm. din C. proc.

fisc. Or, deși a inițiat procedura administrativă, recurenta-reclamantă nu a așteptat finalizarea acesteia cu emiterea de către autoritatea administrativă a deciziei de soluționare a contestației, conform art. 210 C. proc. fisc., act pe care, apoi, în termenul legal și în condițiile legii, să îl atace la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 218 alin. (2) din același cod. Înalta Curte mai precizează că în cazul actelor administrativ-fiscale partea ce se pretinde vătămată nu poate introduce acțiune înainte de soluționarea prin decizie a contestației, spre deosebire de alte situații reglementate în Legea nr. 554/2004 când termenul de introducere a acțiunii curge de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile (2 alin. (1) lit. c)) din Legea nr. 554/2004).

Pe de altă parte, chiar în situația nesoluționării în termenul de 45 de zile a contestației administrativ-fiscale, demersul judiciar al reclamantei ar fi trebuit să se limiteze la a solicita instanței să constate refuzul nejustificat și să oblige autoritatea să soluționeze contestația, însă reclamanta nu a înțeles să învestească instanța cu o astfel de cerere. Prin urmare, la acest moment, rară a exista o decizie a organului de soluționare a contestație, instanța de judecată nu se putea substitui acestuia și să analizeze în mod direct legalitatea și temeinicia celor două acte administrativ fiscale primare. Întrucât această procedură prealabilă constituie o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 109 alin. (2) C. proc.

civ., iar reclamanta nu a înțeles să o urmeze în integralitate, prima instanță în mod corect a apreciat că acțiunea este inadmisibilă. Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este temeinică și legală, acțiunea fiind inadmisibilă, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A. SA, împotriva Sentinței nr. 245 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.