ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1956/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 3 mai 2011, completată ulterior la 12 iunie 2012, reclamanta SC I. SA Oradea a chemat în judecată D.G.A.M.C. și A.N.A.F., solicitând anularea parțială a deciziei de impunere nr. 214 din 20 august 2010, precum și de deciziei nr. 133 din 23 martie 2012 privind soluționarea contestației. În motivarea cererii, reclamanta a învederat, în esență că, în urma controlului efectuat de organele fiscale în luna iulie 2009 și în intervalul februarie - august 2010, privind activitatea desfășurată în perioada 2004 - 2008, s-au stabilit în mod nejustificat obligații financiare suplimentare în valoare de 27.484.665 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA, majorări de întârziere aferente celor două categorii de taxe, precum și contribuții de asigurări sociale cu majorările de întârziere aferente.

Prin sentința civilă nr. 663 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea și a anulat parțial decizia de soluționare a contestației nr. 133 din 23 martie 2012 cu privire la respingerea, ca nefondată, a contestației pentru obligațiile suplimentare de plată reprezentând impozit pe profit și accesorii aferente, calculate ca urmare a stabilirii unor venituri impozabile suplimentare de 21.935.872,50 lei, venituri estimate pentru facturile constatate lipsă, 2.869.222,79 lei, discount 3 % target și 345.311,81 lei, discount suplimentar, precum și TVA stabilit suplimentar la plată în sumă de 4.323.910 lei și accesorii aferente.

A fost respinsă ca lipsită de interes cererea de anulare a pct. 3. din decizia de soluționare a contestației. De asemenea, instanța a dispus anularea în parte a deciziei de impunere nr. 214 din 20 august 2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. 35961 din 20 august 2010 cu privire la obligațiile suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei, reprezentând impozit pe profit și accesorii aferente, calculate ca urmare a stabilirii unor venituri impozabile suplimentare de 25.150.407,10 lei, precum și TVA stabilit suplimentar de plată în sumă de 4.323.910 lei și accesoriile aferente.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de anulare a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală referitor la obligațiile suplimentare de plată în sumă de 2.483.148 lei, pentru care s-a desființat decizia de impunere prin decizia de soluționare a contestației, precum și în ceea ce privește obligațiile suplimentare de plată în sumă de 604.989 lei, pentru care s-a admis contestația și s-a anulat decizia de impunere. Au fost menținute celelalte dispoziții ale actelor administrativ-fiscale contestate. Instanța a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată și a dispus obligarea A.N.A.F. la plata către reclamantă a sumei de 141.872,71 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în mod nelegal au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii aferente, prin estimarea veniturilor și a TVA colectată, corespunzătoare unui număr de 2084 facturi fiscale constatate lipsă. Sub acest aspect, instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, în sensul că activitatea societății comerciale în anul 2005 se reflectă în totalitate în veniturile evidențiate în facturile emise de reclamantă și înregistrate în contabilitate, nerezultând indicii privind realizarea unor venituri corespunzătoare facturilor constatate lipsă, care să nu fi fost înregistrate în contabilitate și impozitate în conformitate cu prevederile legale.

În absența unor asemenea indicii, s-a apreciat ca reală susținerea reclamantei în sensul că nu a constatat lipsa acestor facturi fiscale decât cu ocazia controlului și că ele reprezintă formulare cu regim special care nu au fost utilizate, nefiind justificată concluzia organului fiscal privind realizarea unor venituri neînregistrate în contabilitate și deci, neimpozitate. Instanța a reținut că împrejurarea că facturile constatate lipsă au fost date în consum nu constituie un fundament suficient pentru estimarea de venituri, în contextul în care analiza detaliată a activității reclamantei nu a confirmat obținerea unor venituri neînregistrate în contabilitate, fiind veridică susținerea constantă a societății în sensul că facturile negăsite nu au fost utilizate, fiind pierdute, ca urmare a defectuoasei gestionări a formularelor cu regim special.

Astfel, instanța a concluzionat că este lipsită de temei legal estimarea bazei de impunere și stabilirea de obligații fiscale suplimentare, în condițiile în care nu s-a dovedit de către organele fiscale realizarea de operațiuni producătoare de venituri neînregistrate în contabilitate, ci doar dispariția unor facturi fiscale, după darea lor în consum. S-a avut în vedere la pronunțarea soluției și împrejurarea că organele fiscale nu au estimat și cheltuieli aferente obținerii veniturilor corespunzătoare facturilor lipsă, cu consecința diminuării bazei de impunere determinate prin estimare și a stabilirii unor obligații suplimentare de plată, reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii aferente într-un cuantum diminuat.

Or, de vreme ce cheltuielile înregistrate de societate nu puteau genera venituri suplimentare celor înregistrate, estimarea realizată de organele fiscale apare ca nefundamentată economic, cu consecința supradimensionării în mod artificial a bazei de impozitare. Referitor la diminuarea veniturilor impozabile prin acordarea discount-ului de 3 % target și a discount-ului suplimentar pentru produse greu vandabile, instanța a reținut în esență că aceasta este justificată, fiind realizată în conformitate cu dispozițiile legale și în baza unor rațiuni economice și comerciale, nefiind datorate obligațiile fiscale suplimentare, în valoare de 2.869.222,79 lei și respectiv de 345.311,81 lei. Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta, instanța a stabilit că se impune acoperirea integrală a taxei de timbru, a onorariului de avocat și a onorariului pentru expertul desemnat în cauză și doar parțial a onorariului pentru expertul-parte.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greșită a legii. Astfel, pârâta a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește suma de 605.229 lei, reprezentând baza impozabilă stabilită suplimentar pentru perioada 2004-2006, TVA suplimentară de 195.359 lei și contribuția de asigurări sociale datorată de angajator stabilită suplimentar, de 7393 lei, întrucât reclamanta nu și-a motivat contestația administrativă, nici în fapt și nici în drept. Referitor la estimarea unor venituri suplimentare aferente facturilor fiscale constatate lipsă, pârâta a menționat că au fost corect aplicate de către organele fiscale prevederile legale în materie, respectiv art. 10 – art. 12 din H.G.

nr. 831/1997, art. 11 alin. (1) C. fisc., art. 67 C. proc. fisc. și art. 65.1 din H.G. nr. 1050/2004. Astfel, s-au avut în vedere atât neidentificarea facturilor ce au făcut obiectul contestației cu cele predate la firma de reciclare, existența bonurilor prin care acele documente în regim special au fost date în consum, precum și faptul că reclamanta nu a putut justifica modul de utilizare a unui număr de 2084 de seturi de facturi, declararea acestora ca pierdute și nule efectuându-se în luna august 2010, după ce au fost solicitate de către organele de inspecție fiscală. Pârâta a învederat că s-a procedat la estimarea bazei de impunere, pe baza informațiilor disponibile la momentul efectuării controlului și totodată nu existau elemente care să indice faptul că ar exista cheltuieli neînregistrate în contabilitate și necuprinse în calculul impozitului pe profit, astfel încât au fost avute în vedere doar veniturile aferente facturilor constatate lipsă.

Referitor la diminuarea veniturilor impozabile prin acordarea discount-ului de 3 % target și a discount-ului suplimentar, pârâta a arătat că acele reduceri s-au efectuat fără respectarea prevederilor contractuale, cu consecința diminuării nejustificate a veniturilor impozabile și implicit a impozitului pe profit pentru perioada august 2004-februarie 2005, precum și a TVA colectată. Astfel, reclamanta a acordat clienților o reducere comercială de 3 %, condiționată de realizarea unui nivel minim de vânzări, fără a putea justifica faptul că acele plafoane minime au fost comunicate clienților în timp util, pentru a și putea fi îndeplinite. Sub acest aspect, a arătat pârâta, reducerile comerciale acordate au avut la bază alte considerente decât anularea vânzărilor, diminuând nejustificat veniturile impozabile.

Pârâta a criticat și cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată, învederând că apare nejustificată suma stabilită, în raport de valoarea obiectului pricinii și de proporționalitatea onorariilor acordate, raportate la volumul de muncă și pregătirea apărării în cauză. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respinse ca atare.

Astfel, cu privire la primul motiv invocat în recurs, referitor la inadmisibilitatea acțiunii referitor la parte dintre sumele menționate în contestația administrativă depusă la A.N.A.F., Curtea constată că acest aspect nu a fost analizat de instanța de fond, întrucât reclamanta nu a contestat toate sumele din raportul de inspecție fiscală și din decizia de impunere, examinându-se legalitatea actelor administrative exclusiv asupra estimării unor venituri suplimentare aferente facturilor fiscale constatate lipsă și ca urmare a stabilirii unor venituri suplimentare aferente discount-urilor acordate de societate clienților săi. În consecință, Curtea constată că este neîntemeiată critica privind excepția inadmisibilității acțiunii referitor la suma de 605.229 lei, bază impozabilă stabilită suplimentar, TVA suplimentară de 195.359 lei și 7.393 lei contribuție de asigurări sociale stabilită suplimentar.

În legătură cu estimarea unor venituri suplimentare aferente celor 2084 facturi constatate lipsă, critica adusă sentinței apare de asemenea, ca neîntemeiată, instanța de fond făcând o analiză corectă a probelor administrate în cauză și reținând că acele formulare nu au fost utilizate, întrucât nu s-a demonstrat că societatea a produs bunuri pe care le-a vândut pe bază de facturi fiscale, pe care însă nu le-a înregistrat în contabilitate. Sub acest aspect, prezintă relevanță constatările și concluziile raportului de expertiză contabilă referitor la facturile lipsă, în sensul că activitatea desfășurată de societate în anul 2005 s-a reflectat complet în veniturile facturate și înregistrate în contabilitate, neidentificându-se posibilitatea ca reclamanta să fi obținut alte venituri decât cele din evidențele contabile.

Instanța de fond și-a fundamentat soluția referitoare la cele 2084 facturi fiscale și în raport de măsurile întreprinse de societate ca urmare a identificării documentelor constatate lipsă, finalizate prin declararea lor către autoritățile competente ca fiind pierdute și nule. Argumentele prezentate în considerentele sentinței referitoare la lipsa oricăror indicii că reclamanta a folosit efectiv facturile lipsă, îndreptățesc concluzia că estimarea bazei de impunere și stabilirea de obligații fiscale suplimentare nu a avut temei legal cu atât mai mult cu cât în contabilitatea societății au fost înregistrate cheltuielile efectuate pentru veniturile realizate și pentru care, astfel cum reține expertiza contabilă, au fost achitate taxele și impozitele aferente.

Curtea nu poate primi nici critica vizând admiterea acțiunii cu privire la diminuarea veniturilor impozabile prin acordarea discount-ului de 3 % target și a discount-ului suplimentar pentru produse greu vandabile. Astfel, cum corect a reținut instanța de fond, acordarea acestor discount-uri a respectat dispozițiile legale în vigoare, în baza unor rațiuni economice și comerciale agreate între societate și clienții săi, reducerile fiind consemnate în facturile fiscale emise, nefiind relevant aspectul că nu sunt cuprinse în contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu distribuitorii. Nici ultimul motiv de recurs privind cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta nu este întemeiat, fiind corect apreciat cuantumul lor, în raport de complexitatea cauzei și valoarea pretenției deduse judecății.

În consecință, față de toate cele expuse mai sus, Curtea constată că sentința atacată este legală și temeinică, urmând a respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ., Curtea va admite în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamantă, în care sens va dispune obligarea pârâtei la plata cu acest titlu a sumei de 10.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. - Regiunea IX Arad și A.N.A.F. – D.G.S.C. împotriva Sentinței civile nr. 6633 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentele la 10.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC I. SA Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 aprilie 2014.