ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1956/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1956/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea formulată la data de 3 mai 2011, completată ulterior la 12 iunie 2012,
reclamanta SC I. SA Oradea a chemat în judecată D.G.A.M.C. și A.N.A.F.,
solicitând anularea parțială a deciziei de impunere nr. 214 din 20 august 2010,
precum și de deciziei nr. 133 din 23 martie 2012 privind soluționarea
contestației.
În
motivarea cererii, reclamanta a învederat, în esență că, în urma controlului efectuat
de organele fiscale în luna iulie 2009 și în intervalul februarie - august
2010, privind activitatea desfășurată în perioada 2004 - 2008, s-au stabilit în
mod nejustificat obligații financiare suplimentare în valoare de 27.484.665
lei, reprezentând impozit pe profit, TVA, majorări de întârziere aferente celor
două categorii de taxe, precum și contribuții de asigurări sociale cu
majorările de întârziere aferente.
Prin
sentința civilă nr. 663 din 20 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea și a anulat
parțial decizia de soluționare a contestației nr. 133 din 23 martie 2012 cu
privire la respingerea, ca nefondată, a contestației pentru obligațiile suplimentare
de plată reprezentând impozit pe profit și accesorii aferente, calculate ca
urmare a stabilirii unor venituri impozabile suplimentare de 21.935.872,50 lei,
venituri estimate pentru facturile constatate lipsă, 2.869.222,79 lei, discount
3 % target și 345.311,81 lei, discount suplimentar, precum și TVA stabilit suplimentar
la plată în sumă de 4.323.910 lei și accesorii aferente.
A
fost respinsă ca lipsită de interes cererea de anulare a pct. 3. din decizia de
soluționare a contestației.
De
asemenea, instanța a dispus anularea în parte a deciziei de impunere nr. 214
din 20 august 2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. 35961 din 20 august
2010 cu privire la obligațiile suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei,
reprezentând impozit pe profit și accesorii aferente, calculate ca urmare a stabilirii
unor venituri impozabile suplimentare de 25.150.407,10 lei, precum și TVA
stabilit suplimentar de plată în sumă de 4.323.910 lei și accesoriile aferente.
A
fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de anulare a deciziei de impunere
și a raportului de inspecție fiscală referitor la obligațiile suplimentare de
plată în sumă de 2.483.148 lei, pentru care s-a desființat decizia de impunere
prin decizia de soluționare a contestației, precum și în ceea ce privește
obligațiile suplimentare de plată în sumă de 604.989 lei, pentru care s-a admis
contestația și s-a anulat decizia de impunere.
Au
fost menținute celelalte dispoziții ale actelor administrativ-fiscale
contestate.
Instanța
a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată și a dispus obligarea A.N.A.F.
la plata către reclamantă a sumei de 141.872,71 lei.
Pentru
a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în mod nelegal au
fost stabilite în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată reprezentând
impozit pe profit, TVA și accesorii aferente, prin estimarea veniturilor și a
TVA colectată, corespunzătoare unui număr de 2084 facturi fiscale constatate lipsă.
Sub
acest aspect, instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză
contabilă efectuat în cauză, în sensul că activitatea societății comerciale în
anul 2005 se reflectă în totalitate în veniturile evidențiate în facturile
emise de reclamantă și înregistrate în contabilitate, nerezultând indicii
privind realizarea unor venituri corespunzătoare facturilor constatate lipsă,
care să nu fi fost înregistrate în contabilitate și impozitate în conformitate
cu prevederile legale.
În
absența unor asemenea indicii, s-a apreciat ca reală susținerea reclamantei în
sensul că nu a constatat lipsa acestor facturi fiscale decât cu ocazia controlului
și că ele reprezintă formulare cu regim special care nu au fost utilizate,
nefiind justificată concluzia organului fiscal privind realizarea unor venituri
neînregistrate în contabilitate și deci, neimpozitate.
Instanța
a reținut că împrejurarea că facturile constatate lipsă au fost date în consum
nu constituie un fundament suficient pentru estimarea de venituri, în contextul
în care analiza detaliată a activității reclamantei nu a confirmat obținerea unor
venituri neînregistrate în contabilitate, fiind veridică susținerea constantă a
societății în sensul că facturile negăsite nu au fost utilizate, fiind pierdute,
ca urmare a defectuoasei gestionări a formularelor cu regim special.
Astfel,
instanța a concluzionat că este lipsită de temei legal estimarea bazei de impunere
și stabilirea de obligații fiscale suplimentare, în condițiile în care nu s-a dovedit
de către organele fiscale realizarea de operațiuni producătoare de venituri
neînregistrate în contabilitate, ci doar dispariția unor facturi fiscale, după darea
lor în consum.
S-a
avut în vedere la pronunțarea soluției și împrejurarea că organele fiscale nu
au estimat și cheltuieli aferente obținerii veniturilor corespunzătoare
facturilor lipsă, cu consecința diminuării bazei de impunere determinate prin estimare
și a stabilirii unor obligații suplimentare de plată, reprezentând impozit pe
profit, TVA și accesorii aferente într-un cuantum diminuat.
Or,
de vreme ce cheltuielile înregistrate de societate nu puteau genera venituri suplimentare
celor înregistrate, estimarea realizată de organele fiscale apare ca nefundamentată
economic, cu consecința supradimensionării în mod artificial a bazei de impozitare.
Referitor
la diminuarea veniturilor impozabile prin acordarea discount-ului de 3 % target
și a discount-ului suplimentar pentru produse greu vandabile, instanța a reținut
în esență că aceasta este justificată, fiind realizată în conformitate cu dispozițiile
legale și în baza unor rațiuni economice și comerciale, nefiind datorate
obligațiile fiscale suplimentare, în valoare de 2.869.222,79 lei și respectiv
de 345.311,81 lei.
Cu
privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta,
instanța a stabilit că se impune acoperirea integrală a taxei de timbru, a
onorariului de avocat și a onorariului pentru expertul desemnat în cauză și
doar parțial a onorariului pentru expertul-parte.
Împotriva
sentinței a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie și invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
aplicarea greșită a legii.
Astfel,
pârâta a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește suma
de 605.229 lei, reprezentând baza impozabilă stabilită suplimentar pentru
perioada 2004-2006, TVA suplimentară de 195.359 lei și contribuția de asigurări
sociale datorată de angajator stabilită suplimentar, de 7393 lei, întrucât
reclamanta nu și-a motivat contestația administrativă, nici în fapt și nici în
drept.
Referitor
la estimarea unor venituri suplimentare aferente facturilor fiscale constatate lipsă,
pârâta a menționat că au fost corect aplicate de către organele fiscale
prevederile legale în materie, respectiv art. 10 – art. 12 din H.G. nr. 831/1997,
art. 11 alin. (1) C. fisc., art. 67 C. proc. fisc. și art. 65.1 din H.G. nr. 1050/2004.
Astfel,
s-au avut în vedere atât neidentificarea facturilor ce au făcut obiectul
contestației cu cele predate la firma de reciclare, existența bonurilor prin
care acele documente în regim special au fost date în consum, precum și faptul
că reclamanta nu a putut justifica modul de utilizare a unui număr de 2084 de
seturi de facturi, declararea acestora ca pierdute și nule efectuându-se în
luna august 2010, după ce au fost solicitate de către organele de inspecție
fiscală.
Pârâta
a învederat că s-a procedat la estimarea bazei de impunere, pe baza informațiilor
disponibile la momentul efectuării controlului și totodată nu existau elemente care
să indice faptul că ar exista cheltuieli neînregistrate în contabilitate și necuprinse
în calculul impozitului pe profit, astfel încât au fost avute în vedere doar veniturile
aferente facturilor constatate lipsă.
Referitor
la diminuarea veniturilor impozabile prin acordarea discount-ului de 3 % target
și a discount-ului suplimentar, pârâta a arătat că acele reduceri s-au efectuat
fără respectarea prevederilor contractuale, cu consecința diminuării
nejustificate a veniturilor impozabile și implicit a impozitului pe profit
pentru perioada august 2004-februarie 2005, precum și a TVA colectată.
Astfel,
reclamanta a acordat clienților o reducere comercială de 3 %, condiționată de realizarea
unui nivel minim de vânzări, fără a putea justifica faptul că acele plafoane
minime au fost comunicate clienților în timp util, pentru a și putea fi îndeplinite.
Sub
acest aspect, a arătat pârâta, reducerile comerciale acordate au avut la bază
alte considerente decât anularea vânzărilor, diminuând nejustificat veniturile impozabile.
Pârâta
a criticat și cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost
obligată, învederând că apare nejustificată suma stabilită, în raport de valoarea
obiectului pricinii și de proporționalitatea onorariilor acordate, raportate la
volumul de muncă și pregătirea apărării în cauză.
Analizând
actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile
art. 304 și 304
1
C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este
nefondat, urmând a fi respinse ca atare.
Astfel,
cu privire la primul motiv invocat în recurs, referitor la inadmisibilitatea
acțiunii referitor la parte dintre sumele menționate în contestația
administrativă depusă la A.N.A.F., Curtea constată că acest aspect nu a fost analizat
de instanța de fond, întrucât reclamanta nu a contestat toate sumele din
raportul de inspecție fiscală și din decizia de impunere, examinându-se
legalitatea actelor administrative exclusiv asupra estimării unor venituri
suplimentare aferente facturilor fiscale constatate lipsă și ca urmare a
stabilirii unor venituri suplimentare aferente discount-urilor acordate de societate
clienților săi.
În
consecință, Curtea constată că este neîntemeiată critica privind excepția inadmisibilității
acțiunii referitor la suma de 605.229 lei, bază impozabilă stabilită
suplimentar, TVA suplimentară de 195.359 lei și 7.393 lei contribuție de asigurări
sociale stabilită suplimentar.
În
legătură cu estimarea unor venituri suplimentare aferente celor 2084 facturi
constatate lipsă, critica adusă sentinței apare de asemenea, ca neîntemeiată,
instanța de fond făcând o analiză corectă a probelor administrate în cauză și reținând
că acele formulare nu au fost utilizate, întrucât nu s-a demonstrat că
societatea a produs bunuri pe care le-a vândut pe bază de facturi fiscale, pe
care însă nu le-a înregistrat în contabilitate.
Sub
acest aspect, prezintă relevanță constatările și concluziile raportului de
expertiză contabilă referitor la facturile lipsă, în sensul că activitatea
desfășurată de societate în anul 2005 s-a reflectat complet în veniturile facturate
și înregistrate în contabilitate, neidentificându-se posibilitatea ca
reclamanta să fi obținut alte venituri decât cele din evidențele contabile.
Instanța
de fond și-a fundamentat soluția referitoare la cele 2084 facturi fiscale și în
raport de măsurile întreprinse de societate ca urmare a identificării documentelor
constatate lipsă, finalizate prin declararea lor către autoritățile competente ca
fiind pierdute și nule.
Argumentele
prezentate în considerentele sentinței referitoare la lipsa oricăror indicii că
reclamanta a folosit efectiv facturile lipsă, îndreptățesc concluzia că
estimarea bazei de impunere și stabilirea de obligații fiscale suplimentare nu a
avut temei legal cu atât mai mult cu cât în contabilitatea societății au fost înregistrate
cheltuielile efectuate pentru veniturile realizate și pentru care, astfel cum reține
expertiza contabilă, au fost achitate taxele și impozitele aferente.
Curtea
nu poate primi nici critica vizând admiterea acțiunii cu privire la diminuarea veniturilor
impozabile prin acordarea discount-ului de 3 % target și a discount-ului
suplimentar pentru produse greu vandabile.
Astfel,
cum corect a reținut instanța de fond, acordarea acestor discount-uri a
respectat dispozițiile legale în vigoare, în baza unor rațiuni economice și comerciale
agreate între societate și clienții săi, reducerile fiind consemnate în
facturile fiscale emise, nefiind relevant aspectul că nu sunt cuprinse în
contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu distribuitorii.
Nici
ultimul motiv de recurs privind cheltuielile de judecată la plata cărora a fost
obligată pârâta nu este întemeiat, fiind corect apreciat cuantumul lor, în
raport de complexitatea cauzei și valoarea pretenției deduse judecății.
În
consecință, față de toate cele expuse mai sus, Curtea constată că sentința atacată
este legală și temeinică, urmând a respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.
În
baza art. 274 C. proc. civ., Curtea va admite în parte cererea de cheltuieli de
judecată formulată de reclamantă, în care sens va dispune obligarea pârâtei la
plata cu acest titlu a sumei de 10.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. – A.I.F. - Regiunea IX Arad și A.N.A.F. – D.G.S.C.
împotriva Sentinței civile nr. 6633 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele la
10.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC I. SA
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 15 aprilie 2014.