ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 838/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 838/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6550 din

12 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în

Dosarul nr. 40152/3/2012 a fost respinsă acțiunea precizată formulată de

reclamanta S.C.T. București SA în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R. SA,

Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de

17 octombrie 2012, reclamanta S.C.T. București SA a chemat în judecată pe

pârâta C.N.A.D.N.R. SA, Direcția Regională de Drumuri și Poduri București

solicitând obligarea pârâtei să-i restituie grinzile metalice, respectiv

elemente de pod provizoriu (16 buc. tabliere - 160 tone, parapet metalic și

trotuare - 48 tone) montate la obiectivul „Pod provizoriu pe DN 61 Km 74 + 015

peste râul A. la l.” cu prilejul executării contractului din data de 31 august

2004, iar în ipoteza în care acestea nu vor fi restituite, obligarea pârâtei la

plata contravalorii lor, estimate la suma de 700.000 RON, obligarea pârâtei la

plata sumei de 627.471,97 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință pentru grinzile metalice revendicate,

calculată pe cei 3 ani anteriori datei înregistrării acțiunii și obligarea

pârâtei la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă de folosință

calculată de la data înregistrării acțiunii până la restituirea grinzilor

metalice, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

s-a arătat că între părți s-a încheiat contractul de lucrări, având ca obiect executarea

de lucrări la obiectivul „Pod provizoriu pe DN 61 Km 74 + 015 peste râul A. la l.”.

Reclamanta a mai

arătat că grinzile metalice aflate în proprietatea sa urmau a fi restituite la momentul

dezafectării podului provizoriu, după darea în folosință a noului pod.

Potrivit anexei

nr. 1 la contract durata estimată de proiectant pentru podul provizoriu era de doi

ani de la momentul finalizării lucrării, respectiv 21 iunie 2005, lucrarea de demontare-desfacere

a podului urmând să fie efectuată de către reclamantă la solicitarea beneficiarului.

Deși durata pentru

care a fost construit podul provizoriu a expirat la 21 iunie 2007, acesta nu a fost

dezafectat nici până în prezent iar pârâta refuză atât restituirea grinzilor metalice

cât și plata chiriei aferente folosinței acestora, susținând că elementele revendicate

sunt de fapt încorporate în lucrare.

A mai arătat reclamanta

că a încercat în repetate rânduri soluționarea amiabilă a litigiului însă pârâta

a refuzat orice negociere.

Cu privire la

calitatea sa de proprietar al bunurilor în discuție, reclamanta a arătat că aceasta

rezultă din anexele la contract, astfel încât este îndreptățită să le revendice

de la posesorul neproprietar și totodată să obțină despăgubiri.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 563, art. 566 C. civ., art. 274 C. proc. civ.

Pârâta a formulat

întâmpinare invocând excepția netimbrării cererii, excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei și excepția prematurității cererii, iar pe fond a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

S-a arătat în

motivare că părțile au convenit ca în cazul depășirii termenului de doi ani menționat

în anexa 2 a contractului, amortismentul grinzilor metalice să fie suportat de beneficiar.

În aceste condiții

era necesar ca reclamanta să facă dovada înregistrării în contabilitate a acestor

mijloace fixe, a valorii de achiziție a acestora și a amortismentului dedus din

impozitul pe venit, lucru care nu s-a întâmplat.

Arată pârâta că

a solicitat reclamantei datele respective cu adresele din 31 mai 2007 și 23 ianuarie

2008.

În aceste condiții,

solicitarea contravalorii lipsei de folosință calculate altfel decât valoarea ce

reprezintă amortismentul este neîntemeiată.

În cauză au fost

administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică în specialitatea

construcții, drumuri și poduri, respectiv proba cu expertiza contabilă.

La dosar au fost

depuse: raportul de expertiză contabilă întocmit de expert B.M. și raportul de expertiză

tehnică specialitatea construcții drumuri și poduri întocmit de expert U.V.

Excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei a fost calificată de instanță drept apărare

de fond, susținerile pârâtei invocate în sprijinul excepția urmând a fi valorificate

cu prilejul analizei pe fond a cererii.

Analizând cererea

formulată, tribunalul a apreciat-o ca nefondată pentru următoarele considerente:

La data de 31

august 2004 părțile au încheiat contractul de lucrări în data de 31 august 2004,

în temeiul căruia reclamanta, în calitate de executant, se obliga să execute și

să finalizeze lucrările de construire la obiectivul „Pod provizoriu pe DN 61, km.

75 + 015, peste râul A. la I.”, iar pârâta, în calitate de achizitor, se obliga

să plătească prețul convenit, respectiv 16.813.688,558 RON, care cuprindea atât

contravaloarea montării podului, cât și pe cea a demontării acestuia, precum și

a organizării de șantier, astfel cum rezultă din Anexa 1 a contractului.

Durata estimată

de proiectant pentru podul provizoriu era de 2 ani, urmând ca, în cazul depășirii

termenului, amortismentul grinzilor metalice să fie suportat de beneficiar.

În cuprinsul Anexei

2 a contractului se menționa faptul că demontarea podului se efectua la comanda

beneficiarului.

Prin actele adiționale

din 4 noiembrie 2004 și din 19 noiembrie 2004 obiectul contractului a fost suplimentat

cu lucrările menționate în anexe, ceea ce a determinat majorarea corespunzătoare

a valorii contractului.

Potrivit mențiunilor

înscrise în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 21 iunie 2005,

reclamanta a executat lucrările conform documentației tehnice.

La data de 20

februarie 2009 a fost încheiat procesul-verbal de recepție finală, constatându-se

că lucrările executate s-au comportat corespunzător în perioada de garanție.

Întrucât podul

provizoriu executat de reclamantă nu a fost demontat la expirarea duratei estimate

a acestuia, cu adresele din 31 mai 2007 și din 23 ianuarie 2008, pârâta a solicitat

reclamantei să îi comunice structura de preț a grinzilor metalice montate la podul

provizoriu și actele justificative, din care să rezulte valoarea amortismentului.

Reclamanta nu

a făcut dovada și nici nu a susținut că ar fi dat curs adreselor menționate.

Dimpotrivă, din

adresa din 12 decembrie 2008, care reprezintă o revenire la o adresă anterioară

din 15 mai 2008 (nedepusă la dosar), rezultă că reclamanta nu era interesată să

obțină de la pârâtă valoarea amortismentului grinzilor metalice, conform celor convenite

prin Anexa 1 a contractului, ci o sumă cu titlu de chirie pentru folosința bunurilor

respective.

În acest sens,

reclamanta a transmis pârâtei contractul de închiriere din 15 decembrie 2008, solicitându-i

să procedeze la semnarea acestuia în 3 zile de la comunicare, invitație căreia pârâta

nu i-a dat curs, ca de altfel nici convocărilor la conciliere transmise la 9 februarie

2012 și 20 mai 2012.

Față de situația

de fapt prezentată, tribunalul a apreciat că reclamanta avea la îndemână împotriva

pârâtei, o acțiune personală ex contractu, exercitată înăuntrul termenului de prescripție,

pentru a obține demontarea și restituirea grinzilor metalice utilizate la executarea

lucrării ce a făcut obiectul contractului din data de 31 august 2004, acțiune care

prezenta avantajul că îl scutea pe executant de obligația de a face dovada dreptului

său de proprietate asupra bunurilor încorporate în lucrarea executată.

Cu toate acestea,

reclamanta nu a înțeles să procedeze în acest mod și nici nu a acordat eficiență

clauzei menționate în Anexa 1 a contractului, prin care se evaluau anticipat despăgubirile

datorate de beneficiar pentru nerestituirea la termen a materialelor folosite la

executarea lucrării, ci a înțeles să promoveze prezenta acțiune în revendicare mobiliară,

întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ.

Această acțiune

prezintă avantajul că este imprescriptibilă extinctiv, însă presupune dovada dreptului

de proprietate asupra bunurilor revendicate, conform art. 1169 C. civ.

Cu privire la

aceste aspect, reclamanta a arătat că nu este în măsură să facă dovada dreptului

de proprietate cu înscrisuri doveditoare, respectiv documente de achiziție, întrucât

acestea au fost distruse în urma unui incendiu ce a avut loc în anul 1999, însă

a invocat în dovedirea calității sale de proprietar mențiunile din cuprinsul Anexei

1 a contractului și împrejurarea că materialele revendicate sunt înregistrate în

contabilitatea sa.

Cu privire la

mențiunea „amortismentul grinzilor metalice, (proprietate executant), va fi suportat

de beneficiar” din cuprinsul Anexei 1 a contractului, prima instanță nu a considerat

că ar reprezenta dovada dreptului de proprietate al reclamantei, nefiind incident

art. 1177 C. civ., întrucât nu reprezintă o mențiune în legătură directă cu raportul

juridic născut din contractul de lucrări, ci o consemnare adiacentă care, eventual

are valoarea probatorie a începutului de dovadă scrisă ce poate fi completat cu

martori și prezumții.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar aprecia că reclamanta a dovedit, prin actul de la dosar, imposibilitatea

conservării probei scrise a dreptului său de proprietate, constând în documente

de achiziție, aceasta nu a administrat în cauză, în completare, proba testimonială,

pentru a reconstitui conținutul înscrisului.

În sfârșit, împrejurarea

că reclamanta are înregistrate în contabilitate două poduri provizorii, amortizate

complet la 30 noiembrie 2011, nu constituie dovada dreptului de proprietate, cu

atât mai mult cu cât nu există nicio dovadă a identității dintre unul dintre aceste

poduri și materialele folosite pentru executarea podului provizoriu ce face obiectul

cauzei.

Tribunalul a avut

în vedere și faptul că, pe durata contractului de lucrări din data de 31 august

2004, reclamanta a închiriat de la o altă societate 7 bucăți de tabliere, existând

posibilitatea ca acestea să fi fost folosite pentru executarea lucrării la care

reclamanta s-a obligat față de pârâtă.

Față de situația

prezentată, întrucât dovada dreptului de proprietate constituie premisa admiterii

acțiunii în revendicare, iar reclamanta nu a efectuat o astfel de dovadă în prezenta

cauză, văzând și prevederile art. 563 C. civ., instanța a respins cererea de restituire

a materialelor încorporate în podul provizoriu construit de reclamantă sau a contravalorii

acestora, ca neîntemeiată.

Totodată, față

de caracterul accesoriu al celorlalte capete de cerere și de împrejurarea că acestea

se fundamentează pe art. 566 C. civ. care reglementează efectele admiterii acțiunii

în revendicare, instanța Ie-a respins și pe acestea ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă

nr. 849 din 13 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis

apelul declarat de reclamanta S.C.T. București SA împotriva sentinței civile

nr. 6550 din 12 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a

civilă, în Dosarul nr. 40152/3/2012, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.N.A.D.N.R.

SA, Direcția Regională de Drumuri și Poduri București.

A schimbat în

tot sentința apelată în sensul că a admis cererea în parte și a respins ca rămas

fără obiect capătul de cerere privind revendicarea grinzilor metalice a elementelor

de pod provizoriu.

A obligat intimata-pârâtă

la plata sumei totale de 650.873,28 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

privind grinzile metalice și elementele de pod provizoriu pentru perioada 17 octombrie

2009-17 octombrie 2012 (cei 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată)

precum și în continuare, de la data introducerii cererii până la data de 13 martie

2014, când intimata pârâtă a înțeles să îndeplinească obligația de restituire calculată

la 408,84 RON pe zi conform raportului de expertiză efectuat de expert U.V.

A obligat intimata-pârâtă

la plata sumei de 344.773,18 RON cheltuieli de judecată către apelantă, efectuate

în fond și apel.

Prin încheierea

din Camera de Consiliu de la 19 decembrie 2014 Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelanta

reclamantă și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia civilă

nr. 849 din 13 octombrie 2014 pronunțată în Dosar nr. 40152/3/2012 în sensul că

în dispozitivul deciziei, la alin. (6), se va consemna în mod corect:

Obligă intimata-pârâtă

la plata sumei de 161.444,72 RON cheltuieli de judecată către apelantă, efectuate

în fond și apel, în loc de 344.773,18 RON, cum s-a trecut în mod eronat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la critica

privind aspectul nedovedirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra

elementelor de pod provizoriu revendicate prin acțiunea introductivă, aceasta este

fondată pentru cel puțin câteva considerente:

În primul rând,

se reține, contrar celor avute în vedere de tribunal, că Anexa 1 „Centralizator

valoric” la contractul din 31 august 2004 semnată de reprezentanții pârâtei face

dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate de reclamantă

prin acțiunea precizată. Aceasta se completează și cu recunoașterea pârâtei ce rezultă

din corespondența purtată cu reclamantă (de exemplu, adresa din data de 23

ianuarie 2008), în conținutul căreia pârâta a solicitat, între altele, reclamantei

să îi comunice „amortismentul grinzilor metalice, structura de preț” (elementele

din care era construit podul provizoriu) în vederea analizării și achitării amortismentului

conform contractului.

De asemenea, relevantă

este și atitudinea pârâtei manifestată după pronunțarea hotărârii, în sensul că

a înțeles să restituie elementele de pod provizoriu, executare ce presupune indiscutabil

recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestor elemente și

temeinicia acțiunii sale în revendicare.

Astfel, așa cum

rezultă din înscrisurile de la dosarul Curții, intimata-pârâtă a procedat la restituirea

elementelor de pod provizoriu revendicate prin cererea de chemare în judecată (tăblier

metalic, parapet, trotuare) astfel că soluția primei instanțe apare cu atât mai

neîntemeiată.

De aceea, Curtea,

în temeiul art. 296 din vechiul C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 480

din vechiul C. civ. referitor la dreptul de proprietate și protecția sa, a admis

apelul și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins ca rămas fără

obiect primul capăt de cerere privind revendicarea elementelor de pod provizoriu,

ținând seama de faptul că restituirea bunurilor s-a realizat în perioada 14-28 mai

2014, respectiv pe parcursul judecării apelului.

Pe de altă parte,

însă, Curtea a constatat atitudinea pârâtei de rea-credință de a nu restitui aceste

elemente de pod provizoriu, începând cu data de 21 iunie 2005, când s-a procedat

la recepția finală a lucrării noului pod de pe DN 61 Km 74 + 015 peste râul A.,

în dreptul localității I., conform procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor

din 21 iunie 2005, obligație ce rezultă din Anexele 1 și 2 la contractul de execuție

lucrări.

În atare situație,

văzând că reclamanta a formulat acțiunea în revendicare la data de 17 octombrie

2012, pretențiile acesteia pentru lipsa de folosință a elementelor de pod provizoriu

nerestituite de către pârâtă au fost cuantificate începând cu data de 17 octombrie

2009 (înainte cu 3 ani de data introducerii acțiunii, pentru a evita paralizarea

solicitării sale prin intervenirea efectelor prescripției extinctive), așa încât

în soluționarea acestui capăt de cerere instanța de apel a avut în vedere data de

17 septembrie 2009.

Așa cum s-a dovedit

prin raportul de expertiză evaluatoare construcții căi ferate, drumuri, poduri și

tunele, efectuat de expertul tehnic U.V., lipsa de folosință pentru elementele de

pod provizoriu a căror restituire către reclamantă se impunea începând cu data de

21 iunie 2005, calculată pentru perioada 17 octombrie 2009-17 octombrie 2012 a fost

în cuantum de 650.873,28 RON (respectiv câte 408,84 RON pentru fiecare zi, la un

număr de 1095 de zile în care reclamanta a fost lipsită de folosința acestora).

În acest sens,

s-a reținut că prejudiciul cauzat reclamantei prin nerestituire a fost raportat

pe bună-dreptate de către expertul judiciar la valoarea unei chirii practicate pentru

folosirea în domeniul de specialitate, a unor astfel de bunuri mobile, de vreme

ce reclamanta, dacă nu ar fi fost lipsită de folosința lor, le-ar fi putut închiria

și ar fi putut obține acest beneficiu.

De asemenea, în

raport cu împrejurarea că restituirea elementelor de pod s-a produs la data de 13

martie 2014, instanța de apel a obligat pârâta și la plata contravalorii lipsei

de folosință asupra acestora și în continuare, de la data introducerii cererii,

respectiv 17 octombrie 2012, respectiv câte 408,84 RON pe zi, până la 13 martie

2014.

În raport de culpa

procesuală a intimatei-pârâte, care a înțeles să execute obligația sa de restituire

a bunurilor mobile revendicate de reclamantă cu întârziere, pricinuind acesteia

cheltuieli de judecată efectuate atât în fața primei instanțe cât și în apel, în

temeiul art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., a fost obligată intimata-pârâtă

la plata acestor cheltuieli.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N.R. SA prin Direcția de Drumuri și Poduri

București invocând ca motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 3, pct. 8

și pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

În argumentarea

motivelor de recurs vizând: pronunțarea unei decizii cu încălcarea competenței de

ordine publică a altei instanțe; interpretarea greșită de către instanța de apel

a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și neîndoielnic

al acestuia și vizând pronunțarea unei decizii lipsită de temei legal, cu aplicarea

greșită a legii, recurenta-pârâtă a arătat pe de o parte că în cauză își găsesc

aplicabilitatea dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la achizițiile

publice care ar fi trebuit să fie avute în vedere de către instanță câtă vreme reclamanta

a intrat în raporturi cu recurenta în urma desemnării acesteia drept câștigătoare,

după participarea la o licitație deschisă organizată potrivit actului normativ,

tocmai pentru demararea lucrărilor la obiectivul „Pod provizoriu pe DN 61 km. 74

+ 015 peste râul A. la I.”. Astfel procesul ar fi trebuit să se desfășoare în fața

instanței de contencios administrativ și fiscal. Pe de altă parte, instanța de apel

a nesocotit voința părților din contractul din data de 31 august 2004 în temeiul

căruia au fost decontate de către recurentă toate lucrările de montare pod provizoriu,

contract ce a stat la baza cererii de chemare în judecată. Susține recurenta că

obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință a elementelor podului către

reclamantă excede obiectului contractului părților și că, procedând astfel, instanța

de apel a schimbat natura actului, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,

acordând ceva care nesocotește voința părților.

În raport de cele

amintite se invocă dispozițiile art. 970 alin. (2), art. 978-art. 979 și art. 980-art.

984 din vechiul C. civ.

În continuarea

motivelor de recurs se arată că reclamanta ar fi trebuit să probeze propunerile

făcute înaintea instanței judecătorești, că în mod eronat s-a considerat de către

instanța de apel că dovada proprietății asupra grinzilor metalice revendicate în

speță reiese din expertiza contabilă și din datele existente la dosarul de achiziție

și că, în fapt, toate elementele podului provizoriu de pe DN 61 km. 74 + 015 peste

râul A. la I. au aparținut statului, conform inventarului bunurilor care alcătuiesc

domeniul public al statului. Mai arată recurenta că în situația invocată în dosar

de către reclamantă, referitoare la incendiul din anul 1999 când arhiva părții a

ars în întregime, ar fi trebuit să se aibă în vedere obligația care îi revenea acesteia

de a reconstitui documentele dispărute și, ca atare, faptul că în cauză nu s-a făcut

dovada dreptului de proprietate asupra elementelor podului provizoriu și nici asupra

podurilor menționate în procedura de licitație.

Solicită recurenta

admiterea recursului formulat, în principal casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel iar, în subsidiar, modificarea deciziei

atacate în sensul respingerii apelului reclamantei cu consecința păstrării sentinței

prin care s-a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă

a formulat întâmpinare prin care s-a apărat în fapt și în drept împotriva pretențiilor

recurentei.

Analizând criticile

aduse deciziei recurate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Modificarea sau

casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică

a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție necompetența materială a instanței

judecătorești de drept comun, apreciind pentru prima oară în recurs că litigiul

dintre părți ar fi trebuit soluționat de către instanța specializată de contencios

administrativ în considerarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea

contractelor de achiziții publice, cu modificările și completările ulterioare, în

condițiile în care reclamanta a intrat în relații contractuale cu C.N.A.D.N.R. SA

ca urmare a câștigării unei licitații deschise, organizată potrivit actului normativ

evocat. Cu toate acestea, criticile recurentei sunt străine de situația de fapt

și de drept existentă în cauză câtă vreme demersurile reclamantei în justiție au

vizat recuperarea elementelor din care a fost construit podul provizoriu pe care

s-a obligat să îl edifice prin contractul din 31 august 2004, iar nu executarea

convenției al cărei scop a și fost atins prin construirea podului; pretențiile deduse

judecății supunând prin urmare atenției instanțelor judecătorești anumite chestiuni

litigioase apărute între părți ulterior executării contractului.

Acest aspect de

necontestat rezultă din chiar conținutul cererii de chemare în judecată, din faptul

neinvocării de către pârâtă a excepției de ordine publică vizând necompetența materială

a primei instanțe în condițiile art. 159

1

C. proc. civ., dar și din actele

dosarului din care reiese că reclamanta a obținut de la recurenta-pârâtă restituirea

bunurilor solicitate, după pronunțarea sentinței apelate.

În raport de situația

prezentată, în mod temeinic și legal instanța de apel a apreciat ca rămas fără obiect

capătul de cerere referitor la revendicarea bunurilor mobile și a dispus în consecință.

De altfel, sub acest aspect recurenta nici nu formulează vreo critică, iar susținerile

sale cu privire la instanța competentă să soluționeze cererea de revendicare, desprinse

de context, sunt neîntemeiate în lumina dispozițiilor O.U.G. nr. 60/2001 coroborat

cu dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006.

Pentru considerentele

de mai sus, având în vedere cererea reclamantei de plată a contravalorii lipsei

de folosință a grinzilor metalice revendicate, cerere care nu se grevează pe contractul

părților ci pe fapta ilicită a pârâtei, care a înțeles să restituie bunurile în

litigiu cu întârziere, criticile referitoare la interpretarea greșită a contractului

părților de către instanța de apel nu pot fi reținute ca întemeiate.

Sub aspectul motivului

de recurs vizând nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva unei greșite considerări

a reclamantei ca proprietară a elementelor de pod provizoriu revendicate, se observă

de asemenea, cum criticile recurentei se îndepărtează de situația din dosar câtă

vreme chiar aceasta a restituit reclamantei, care s-a pretins proprietară, bunurile

solicitate, după respingerea în primă instanță a acțiunii societății.

Față de cele expuse,

având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-pârâtă C.N.A.D.N.R. SA, Direcția Regională de Drumuri și Poduri

București împotriva deciziei nr. 849 din 13 octombrie 2014, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 17 martie 2015.