ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 838/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 6550 din 12 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 40152/3/2012 a fost respinsă acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C.T. București SA în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R. SA, Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 17 octombrie 2012, reclamanta S.C.T. București SA a chemat în judecată pe pârâta C.N.A.D.N.R. SA, Direcția Regională de Drumuri și Poduri București solicitând obligarea pârâtei să-i restituie grinzile metalice, respectiv elemente de pod provizoriu (16 buc.

tabliere - 160 tone, parapet metalic și trotuare - 48 tone) montate la obiectivul „Pod provizoriu pe DN 61 Km 74 + 015 peste râul A. la l.” cu prilejul executării contractului din data de 31 august 2004, iar în ipoteza în care acestea nu vor fi restituite, obligarea pârâtei la plata contravalorii lor, estimate la suma de 700.000 RON, obligarea pârâtei la plata sumei de 627.471,97 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru grinzile metalice revendicate, calculată pe cei 3 ani anteriori datei înregistrării acțiunii și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă de folosință calculată de la data înregistrării acțiunii până la restituirea grinzilor metalice, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că între părți s-a încheiat contractul de lucrări, având ca obiect executarea de lucrări la obiectivul „Pod provizoriu pe DN 61 Km 74 + 015 peste râul A. la l.”. Reclamanta a mai arătat că grinzile metalice aflate în proprietatea sa urmau a fi restituite la momentul dezafectării podului provizoriu, după darea în folosință a noului pod. Potrivit anexei nr. 1 la contract durata estimată de proiectant pentru podul provizoriu era de doi ani de la momentul finalizării lucrării, respectiv 21 iunie 2005, lucrarea de demontare-desfacere a podului urmând să fie efectuată de către reclamantă la solicitarea beneficiarului. Deși durata pentru care a fost construit podul provizoriu a expirat la 21 iunie 2007, acesta nu a fost dezafectat nici până în prezent iar pârâta refuză atât restituirea grinzilor metalice cât și plata chiriei aferente folosinței acestora, susținând că elementele revendicate sunt de fapt încorporate în lucrare.

A mai arătat reclamanta că a încercat în repetate rânduri soluționarea amiabilă a litigiului însă pârâta a refuzat orice negociere. Cu privire la calitatea sa de proprietar al bunurilor în discuție, reclamanta a arătat că aceasta rezultă din anexele la contract, astfel încât este îndreptățită să le revendice de la posesorul neproprietar și totodată să obțină despăgubiri. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563, art. 566 C. civ., art. 274 C. proc. civ. Pârâta a formulat întâmpinare invocând excepția netimbrării cererii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția prematurității cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. S-a arătat în motivare că părțile au convenit ca în cazul depășirii termenului de doi ani menționat în anexa 2 a contractului, amortismentul grinzilor metalice să fie suportat de beneficiar.

În aceste condiții era necesar ca reclamanta să facă dovada înregistrării în contabilitate a acestor mijloace fixe, a valorii de achiziție a acestora și a amortismentului dedus din impozitul pe venit, lucru care nu s-a întâmplat. Arată pârâta că a solicitat reclamantei datele respective cu adresele din 31 mai 2007 și 23 ianuarie 2008. În aceste condiții, solicitarea contravalorii lipsei de folosință calculate altfel decât valoarea ce reprezintă amortismentul este neîntemeiată. În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcții, drumuri și poduri, respectiv proba cu expertiza contabilă. La dosar au fost depuse: raportul de expertiză contabilă întocmit de expert B.M.

și raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții drumuri și poduri întocmit de expert U.V. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost calificată de instanță drept apărare de fond, susținerile pârâtei invocate în sprijinul excepția urmând a fi valorificate cu prilejul analizei pe fond a cererii. Analizând cererea formulată, tribunalul a apreciat-o ca nefondată pentru următoarele considerente: La data de 31 august 2004 părțile au încheiat contractul de lucrări în data de 31 august 2004, în temeiul căruia reclamanta, în calitate de executant, se obliga să execute și să finalizeze lucrările de construire la obiectivul „Pod provizoriu pe DN 61, km.

75 + 015, peste râul A. la I.”, iar pârâta, în calitate de achizitor, se obliga să plătească prețul convenit, respectiv 16.813.688,558 RON, care cuprindea atât contravaloarea montării podului, cât și pe cea a demontării acestuia, precum și a organizării de șantier, astfel cum rezultă din Anexa 1 a contractului. Durata estimată de proiectant pentru podul provizoriu era de 2 ani, urmând ca, în cazul depășirii termenului, amortismentul grinzilor metalice să fie suportat de beneficiar. În cuprinsul Anexei 2 a contractului se menționa faptul că demontarea podului se efectua la comanda beneficiarului. Prin actele adiționale din 4 noiembrie 2004 și din 19 noiembrie 2004 obiectul contractului a fost suplimentat cu lucrările menționate în anexe, ceea ce a determinat majorarea corespunzătoare a valorii contractului.

Potrivit mențiunilor înscrise în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 21 iunie 2005, reclamanta a executat lucrările conform documentației tehnice. La data de 20 februarie 2009 a fost încheiat procesul-verbal de recepție finală, constatându-se că lucrările executate s-au comportat corespunzător în perioada de garanție. Întrucât podul provizoriu executat de reclamantă nu a fost demontat la expirarea duratei estimate a acestuia, cu adresele din 31 mai 2007 și din 23 ianuarie 2008, pârâta a solicitat reclamantei să îi comunice structura de preț a grinzilor metalice montate la podul provizoriu și actele justificative, din care să rezulte valoarea amortismentului. Reclamanta nu a făcut dovada și nici nu a susținut că ar fi dat curs adreselor menționate.

Dimpotrivă, din adresa din 12 decembrie 2008, care reprezintă o revenire la o adresă anterioară din 15 mai 2008 (nedepusă la dosar), rezultă că reclamanta nu era interesată să obțină de la pârâtă valoarea amortismentului grinzilor metalice, conform celor convenite prin Anexa 1 a contractului, ci o sumă cu titlu de chirie pentru folosința bunurilor respective.

În acest sens, reclamanta a transmis pârâtei contractul de închiriere din 15 decembrie 2008, solicitându-i să procedeze la semnarea acestuia în 3 zile de la comunicare, invitație căreia pârâta nu i-a dat curs, ca de altfel nici convocărilor la conciliere transmise la 9 februarie 2012 și 20 mai 2012. Față de situația de fapt prezentată, tribunalul a apreciat că reclamanta avea la îndemână împotriva pârâtei, o acțiune personală ex contractu, exercitată înăuntrul termenului de prescripție, pentru a obține demontarea și restituirea grinzilor metalice utilizate la executarea lucrării ce a făcut obiectul contractului din data de 31 august 2004, acțiune care prezenta avantajul că îl scutea pe executant de obligația de a face dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor încorporate în lucrarea executată.

Cu toate acestea, reclamanta nu a înțeles să procedeze în acest mod și nici nu a acordat eficiență clauzei menționate în Anexa 1 a contractului, prin care se evaluau anticipat despăgubirile datorate de beneficiar pentru nerestituirea la termen a materialelor folosite la executarea lucrării, ci a înțeles să promoveze prezenta acțiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ. Această acțiune prezintă avantajul că este imprescriptibilă extinctiv, însă presupune dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, conform art. 1169 C. civ.

Cu privire la aceste aspect, reclamanta a arătat că nu este în măsură să facă dovada dreptului de proprietate cu înscrisuri doveditoare, respectiv documente de achiziție, întrucât acestea au fost distruse în urma unui incendiu ce a avut loc în anul 1999, însă a invocat în dovedirea calității sale de proprietar mențiunile din cuprinsul Anexei 1 a contractului și împrejurarea că materialele revendicate sunt înregistrate în contabilitatea sa. Cu privire la mențiunea „amortismentul grinzilor metalice, (proprietate executant), va fi suportat de beneficiar” din cuprinsul Anexei 1 a contractului, prima instanță nu a considerat că ar reprezenta dovada dreptului de proprietate al reclamantei, nefiind incident art. 1177 C. civ., întrucât nu reprezintă o mențiune în legătură directă cu raportul juridic născut din contractul de lucrări, ci o consemnare adiacentă care, eventual are valoarea probatorie a începutului de dovadă scrisă ce poate fi completat cu martori și prezumții.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că reclamanta a dovedit, prin actul de la dosar, imposibilitatea conservării probei scrise a dreptului său de proprietate, constând în documente de achiziție, aceasta nu a administrat în cauză, în completare, proba testimonială, pentru a reconstitui conținutul înscrisului. În sfârșit, împrejurarea că reclamanta are înregistrate în contabilitate două poduri provizorii, amortizate complet la 30 noiembrie 2011, nu constituie dovada dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dovadă a identității dintre unul dintre aceste poduri și materialele folosite pentru executarea podului provizoriu ce face obiectul cauzei. Tribunalul a avut în vedere și faptul că, pe durata contractului de lucrări din data de 31 august 2004, reclamanta a închiriat de la o altă societate 7 bucăți de tabliere, existând posibilitatea ca acestea să fi fost folosite pentru executarea lucrării la care reclamanta s-a obligat față de pârâtă.

Față de situația prezentată, întrucât dovada dreptului de proprietate constituie premisa admiterii acțiunii în revendicare, iar reclamanta nu a efectuat o astfel de dovadă în prezenta cauză, văzând și prevederile art. 563 C. civ., instanța a respins cererea de restituire a materialelor încorporate în podul provizoriu construit de reclamantă sau a contravalorii acestora, ca neîntemeiată. Totodată, față de caracterul accesoriu al celorlalte capete de cerere și de împrejurarea că acestea se fundamentează pe art. 566 C. civ. care reglementează efectele admiterii acțiunii în revendicare, instanța Ie-a respins și pe acestea ca neîntemeiate. Prin decizia civilă nr. 849 din 13 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta S.C.T.

București SA împotriva sentinței civile nr. 6550 din 12 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 40152/3/2012, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.N.A.D.N.R. SA, Direcția Regională de Drumuri și Poduri București. A schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea în parte și a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind revendicarea grinzilor metalice a elementelor de pod provizoriu.

A obligat intimata-pârâtă la plata sumei totale de 650.873,28 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință privind grinzile metalice și elementele de pod provizoriu pentru perioada 17 octombrie 2009-17 octombrie 2012 (cei 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată) precum și în continuare, de la data introducerii cererii până la data de 13 martie 2014, când intimata pârâtă a înțeles să îndeplinească obligația de restituire calculată la 408,84 RON pe zi conform raportului de expertiză efectuat de expert U.V. A obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 344.773,18 RON cheltuieli de judecată către apelantă, efectuate în fond și apel.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 19 decembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelanta reclamantă și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia civilă nr. 849 din 13 octombrie 2014 pronunțată în Dosar nr. 40152/3/2012 în sensul că în dispozitivul deciziei, la alin. (6), se va consemna în mod corect: Obligă intimata-pârâtă la plata sumei de 161.444,72 RON cheltuieli de judecată către apelantă, efectuate în fond și apel, în loc de 344.773,18 RON, cum s-a trecut în mod eronat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la critica privind aspectul nedovedirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra elementelor de pod provizoriu revendicate prin acțiunea introductivă, aceasta este fondată pentru cel puțin câteva considerente: În primul rând, se reține, contrar celor avute în vedere de tribunal, că Anexa 1 „Centralizator valoric” la contractul din 31 august 2004 semnată de reprezentanții pârâtei face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate de reclamantă prin acțiunea precizată.

Aceasta se completează și cu recunoașterea pârâtei ce rezultă din corespondența purtată cu reclamantă (de exemplu, adresa din data de 23 ianuarie 2008), în conținutul căreia pârâta a solicitat, între altele, reclamantei să îi comunice „amortismentul grinzilor metalice, structura de preț” (elementele din care era construit podul provizoriu) în vederea analizării și achitării amortismentului conform contractului. De asemenea, relevantă este și atitudinea pârâtei manifestată după pronunțarea hotărârii, în sensul că a înțeles să restituie elementele de pod provizoriu, executare ce presupune indiscutabil recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestor elemente și temeinicia acțiunii sale în revendicare.

Astfel, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul Curții, intimata-pârâtă a procedat la restituirea elementelor de pod provizoriu revendicate prin cererea de chemare în judecată (tăblier metalic, parapet, trotuare) astfel că soluția primei instanțe apare cu atât mai neîntemeiată. De aceea, Curtea, în temeiul art. 296 din vechiul C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ. referitor la dreptul de proprietate și protecția sa, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins ca rămas fără obiect primul capăt de cerere privind revendicarea elementelor de pod provizoriu, ținând seama de faptul că restituirea bunurilor s-a realizat în perioada 14-28 mai 2014, respectiv pe parcursul judecării apelului.

Pe de altă parte, însă, Curtea a constatat atitudinea pârâtei de rea-credință de a nu restitui aceste elemente de pod provizoriu, începând cu data de 21 iunie 2005, când s-a procedat la recepția finală a lucrării noului pod de pe DN 61 Km 74 + 015 peste râul A., în dreptul localității I., conform procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 21 iunie 2005, obligație ce rezultă din Anexele 1 și 2 la contractul de execuție lucrări.

În atare situație, văzând că reclamanta a formulat acțiunea în revendicare la data de 17 octombrie 2012, pretențiile acesteia pentru lipsa de folosință a elementelor de pod provizoriu nerestituite de către pârâtă au fost cuantificate începând cu data de 17 octombrie 2009 (înainte cu 3 ani de data introducerii acțiunii, pentru a evita paralizarea solicitării sale prin intervenirea efectelor prescripției extinctive), așa încât în soluționarea acestui capăt de cerere instanța de apel a avut în vedere data de 17 septembrie 2009. Așa cum s-a dovedit prin raportul de expertiză evaluatoare construcții căi ferate, drumuri, poduri și tunele, efectuat de expertul tehnic U.V., lipsa de folosință pentru elementele de pod provizoriu a căror restituire către reclamantă se impunea începând cu data de 21 iunie 2005, calculată pentru perioada 17 octombrie 2009-17 octombrie 2012 a fost în cuantum de 650.873,28 RON (respectiv câte 408,84 RON pentru fiecare zi, la un număr de 1095 de zile în care reclamanta a fost lipsită de folosința acestora).

În acest sens, s-a reținut că prejudiciul cauzat reclamantei prin nerestituire a fost raportat pe bună-dreptate de către expertul judiciar la valoarea unei chirii practicate pentru folosirea în domeniul de specialitate, a unor astfel de bunuri mobile, de vreme ce reclamanta, dacă nu ar fi fost lipsită de folosința lor, le-ar fi putut închiria și ar fi putut obține acest beneficiu.

De asemenea, în raport cu împrejurarea că restituirea elementelor de pod s-a produs la data de 13 martie 2014, instanța de apel a obligat pârâta și la plata contravalorii lipsei de folosință asupra acestora și în continuare, de la data introducerii cererii, respectiv 17 octombrie 2012, respectiv câte 408,84 RON pe zi, până la 13 martie 2014. În raport de culpa procesuală a intimatei-pârâte, care a înțeles să execute obligația sa de restituire a bunurilor mobile revendicate de reclamantă cu întârziere, pricinuind acesteia cheltuieli de judecată efectuate atât în fața primei instanțe cât și în apel, în temeiul art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., a fost obligată intimata-pârâtă la plata acestor cheltuieli.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N.R. SA prin Direcția de Drumuri și Poduri București invocând ca motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 3, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. de la 1865. În argumentarea motivelor de recurs vizând: pronunțarea unei decizii cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe; interpretarea greșită de către instanța de apel a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și neîndoielnic al acestuia și vizând pronunțarea unei decizii lipsită de temei legal, cu aplicarea greșită a legii, recurenta-pârâtă a arătat pe de o parte că în cauză își găsesc aplicabilitatea dispozițiile imperative ale O.U.G.

nr. 34/2006 referitoare la achizițiile publice care ar fi trebuit să fie avute în vedere de către instanță câtă vreme reclamanta a intrat în raporturi cu recurenta în urma desemnării acesteia drept câștigătoare, după participarea la o licitație deschisă organizată potrivit actului normativ, tocmai pentru demararea lucrărilor la obiectivul „Pod provizoriu pe DN 61 km. 74 + 015 peste râul A. la I.”. Astfel procesul ar fi trebuit să se desfășoare în fața instanței de contencios administrativ și fiscal. Pe de altă parte, instanța de apel a nesocotit voința părților din contractul din data de 31 august 2004 în temeiul căruia au fost decontate de către recurentă toate lucrările de montare pod provizoriu, contract ce a stat la baza cererii de chemare în judecată.

Susține recurenta că obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință a elementelor podului către reclamantă excede obiectului contractului părților și că, procedând astfel, instanța de apel a schimbat natura actului, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, acordând ceva care nesocotește voința părților. În raport de cele amintite se invocă dispozițiile art. 970 alin. (2), art. 978-art. 979 și art. 980-art. 984 din vechiul C. civ. În continuarea motivelor de recurs se arată că reclamanta ar fi trebuit să probeze propunerile făcute înaintea instanței judecătorești, că în mod eronat s-a considerat de către instanța de apel că dovada proprietății asupra grinzilor metalice revendicate în speță reiese din expertiza contabilă și din datele existente la dosarul de achiziție și că, în fapt, toate elementele podului provizoriu de pe DN 61 km.

74 + 015 peste râul A. la I. au aparținut statului, conform inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului. Mai arată recurenta că în situația invocată în dosar de către reclamantă, referitoare la incendiul din anul 1999 când arhiva părții a ars în întregime, ar fi trebuit să se aibă în vedere obligația care îi revenea acesteia de a reconstitui documentele dispărute și, ca atare, faptul că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra elementelor podului provizoriu și nici asupra podurilor menționate în procedura de licitație. Solicită recurenta admiterea recursului formulat, în principal casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei cu consecința păstrării sentinței prin care s-a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care s-a apărat în fapt și în drept împotriva pretențiilor recurentei. Analizând criticile aduse deciziei recurate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ., atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție necompetența materială a instanței judecătorești de drept comun, apreciind pentru prima oară în recurs că litigiul dintre părți ar fi trebuit soluționat de către instanța specializată de contencios administrativ în considerarea prevederilor O.U.G.

nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziții publice, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care reclamanta a intrat în relații contractuale cu C.N.A.D.N.R. SA ca urmare a câștigării unei licitații deschise, organizată potrivit actului normativ evocat. Cu toate acestea, criticile recurentei sunt străine de situația de fapt și de drept existentă în cauză câtă vreme demersurile reclamantei în justiție au vizat recuperarea elementelor din care a fost construit podul provizoriu pe care s-a obligat să îl edifice prin contractul din 31 august 2004, iar nu executarea convenției al cărei scop a și fost atins prin construirea podului; pretențiile deduse judecății supunând prin urmare atenției instanțelor judecătorești anumite chestiuni litigioase apărute între părți ulterior executării contractului.

Acest aspect de necontestat rezultă din chiar conținutul cererii de chemare în judecată, din faptul neinvocării de către pârâtă a excepției de ordine publică vizând necompetența materială a primei instanțe în condițiile art. 159 1 C. proc. civ., dar și din actele dosarului din care reiese că reclamanta a obținut de la recurenta-pârâtă restituirea bunurilor solicitate, după pronunțarea sentinței apelate. În raport de situația prezentată, în mod temeinic și legal instanța de apel a apreciat ca rămas fără obiect capătul de cerere referitor la revendicarea bunurilor mobile și a dispus în consecință. De altfel, sub acest aspect recurenta nici nu formulează vreo critică, iar susținerile sale cu privire la instanța competentă să soluționeze cererea de revendicare, desprinse de context, sunt neîntemeiate în lumina dispozițiilor O.U.G.

nr. 60/2001 coroborat cu dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006. Pentru considerentele de mai sus, având în vedere cererea reclamantei de plată a contravalorii lipsei de folosință a grinzilor metalice revendicate, cerere care nu se grevează pe contractul părților ci pe fapta ilicită a pârâtei, care a înțeles să restituie bunurile în litigiu cu întârziere, criticile referitoare la interpretarea greșită a contractului părților de către instanța de apel nu pot fi reținute ca întemeiate. Sub aspectul motivului de recurs vizând nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva unei greșite considerări a reclamantei ca proprietară a elementelor de pod provizoriu revendicate, se observă de asemenea, cum criticile recurentei se îndepărtează de situația din dosar câtă vreme chiar aceasta a restituit reclamantei, care s-a pretins proprietară, bunurile solicitate, după respingerea în primă instanță a acțiunii societății.

Față de cele expuse, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C.N.A.D.N.R. SA, Direcția Regională de Drumuri și Poduri București împotriva deciziei nr. 849 din 13 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 17 martie 2015.