ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2224/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2224/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

2224/2016

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

sub nr. x/3/2014 la data de 28 august 2014, reclamanta A. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România, obligarea acesteia la plata sumei

de 2.030.283,05 RON, cu titlu de daune materiale și a cheltuielilor de

judecată ocazionate de acest litigiu.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în data de 26

decembrie 2006 pe DN 13, la km 34 din județul Brașov s-a produs un accident

de circulație în urma căruia a suferit vătămări grave,

constând în pierderea membrului superior drept, precum și alte afecțiuni

secundare, diagnostic - amputație 1/3 superioară braț drept PSH drept

capsulită retractilă, scolioză dorso-lombară secundară.

Evenimentul rutier s-a produs prin coliziunea autoturismului cu nr. de înmatriculare

x, condus de numitul B., autoturism în care se află și reclamanta, cu

balustrada metalică desprinsă din parapet, penetrarea acesteia prin portiera

ușii dreapta față, producând astfel mai multe traumatisme reclamantei.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 998-999, art 1000 alin. (1) C. civ. și art. 194, art. 453 alin. (1) C.

proc. civ.

Judecata în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 252 din 20 februarie 2015, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România pe care a obligat-o

la plata sumei de 2.030.283,05 RON către reclamantă cu titlu de despăgubiri

materiale.

Judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 581/A din 25 noiembrie 2015, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov

împotriva sentinței civile nr. 252 din 20 februarie 2015, în sensul că

a schimbat, în parte, sentința apelată și a admis, în parte, acțiunea

și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de

406.056,61 RON, cu titlul de despăgubiri materiale.

Judecata

în recurs.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția l civilă, la data de 16 iunie 2016 și repartizat

Completului filtru nr. 10 (CF 10).

Plin cererea de recurs, pârâta Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România prin Direcția Regională de

Drumuri și Poduri Brașov a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei

curții de apel „cu reținerea spre rejudecare”.

În

motivarea căii de atac, întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., a apreciat ca netemeinică și nelegală decizia recurată

având în vedere că instanța de apel a reținut, în mod greșit,

că în cauză prejudiciul reclamat îndeplinește condițiile legale

pentru a fi acoperit.

Astfel, a susținut că, potrivit doctrinei, „prejudiciul trebuie

să îndeplinească următoarele condiții: să fie, cert, direct,

personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept sau

a unui interes legitim. Caracterul cert al prejudiciului este garantat de existența

lui sigura, neîndoielnica și de faptul că întindere lui poate fi determinată,

repararea putând fi acordată numai după ce este constatat și evaluat

cu certitudine.”

Or, în cauza dedusă judecății, nu este determinat cuantumul

cert al daunei materiale și nici nu este probat. Faptul că reclamanta

trebuie să poarte o proteză, nu conduce în mod automat la concluzia că

prejudiciul material reprezentat de contravaloarea acesteia, este unul cert.

Pe cale de consecință, în mod greșit a fost reținut

că prejudiciul este unul cert, contravaloarea protezei ce urmează a fi

montată reclamantei nu a fost probată, înscrisul depus la dosarul cauzei,

respectiv factura fiscală proformă nu

îndeplinește

condițiile unei comenzi ferme din partea reclamantei pentru achiziționarea

protezei iar oferta comercială este expirată.

Procedura de filtru

Prin rezoluția completului de filtru din 21 iunie 2016, a fost dispusă

comunicarea cererii de recurs intimatei A. cu mențiunea de a depune întâmpinare

în termen de 30 zile de la comunicare.

La data de 01 iulie 2016, data poștei, cu respectarea termenului legal

de 30 de zile, intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care, în

principal, a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul

ca, în raport de noua reglementare procesual civilă, Înalta Curte de Casație

și Justiție nu mai poate pronunța, în recurs, o soluție de casare

cu reținere, iar „recalificarea căii de atac” ar reprezenta o eludare

a principiului disponibilității în subsidiar, a solicitat constatarea

nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor de nelegalitate în

motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată la data de 13 iulie 2016, conform dovezii.

La data de 21 iulie 2016, recurenta Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România prin Direcția Regională de

Drumuri și Poduri Brașov, a depus răspuns la întâmpinare prin care

a solicitat respingerea excepției inadmisibilității căii de

atac raportat la solicitarea recurentei de casare a deciziei și reținere

a cauzei spre rejudecare, apreciind că judecătorul în raport de dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. are obligația de a pune

în discuția părților calificarea juridică corectă a cererilor

deduse judecății. În ceea ce privește excepția nulității

recursului pentru nerespectarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) din Legea

nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a solicitat respingerea acesteia.

La data de 26 iulie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare,

astfel cum este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu dispozițiile

art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare

a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of., Partea l,

nr. 89/12.02.2013, magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului

asupra admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd

dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu asupra recursului

a fost comunicat părților la data de 13 septembrie 2016, conform dovezilor

aflate la dosar. Nicio parte nu a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 26 octombrie 2016, a fost admis, în principiu,

recursul declarat de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România prin Direcția Regională de Drumuri

și Poduri Brașov împotriva deciziei civile nr. 581A din 25 noiembrie 2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

La termenul de judecată din 16 noiembrie 2016, Înalta Curte a rămas

în pronunțare asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea

motivelor de casare în prevederile legale ale art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., invocată de intimata reclamantă A., cât și asupra

recursului exercitat de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri

Brașov împotriva deciziei civile nr. 583 A din 25 noiembrie 2015, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește excepția nulității recursului,

Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) și alin. (2) din Legea

nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat

în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). De asemenea,

se prevede că aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele

invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488

din același act normativ.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat constatarea nulității

recursului pentru neîncadrarea criticilor de nelegalitate în motivele expres și

limitativ prevăzute de art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Analizând conținutul cererii de recurs, Înalta Curte constată

că principala critică privește faptul că instanța de apel

nu a aplicat în mod corect dispozițiile legale care reglementează condițiile

pe care prejudiciul trebuie să le îndeplinească pentru a fi acoperit,

respectiv să fie unui cert, determinat.

Prin urmare, motivul de nelegalitate privește o aplicare și interpretare

greșită a normelor de drept substanțial care reglementează materia

răspunderii civile delictuale, și, mai precis, a condițiilor pe care

prejudiciul trebuie să le îndeplinească pentru a fi acoperit, astfel cum

sunt prevăzute de art. 1357-1395 C. civ., critică ce se încadrează

în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct 8 C.

proc. civ.

Pentru aceste considerente, excepția nulității recursului

invocată de intimata reclamantă A. va fi respinsă.

Se reține că prin întâmpinare, intimata reclamantă a susținut

că soluția solicitată prin cererea de recurs de către pârâtă

de casare a deciziei curții de apel „cu reținerea spre rejudecare”, nu

mai este posibilă conform noilor dispoziții procesuale, potrivit cărora

singura soluție ce poate fi pronunțată de instanța de recurs,

în caz de admitere a recursului, este cea de casare cu trimitere pentru rejudecare.

În atare condiții, recursul nu poate fi analizat fără o eludare a

principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curie reține următoarele:

În lumina principiului disponibilității, instanța va statua

în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunțându-se

asupra a tot ceea ce s-a cerut, dar în același timp doar asupra a ceea ce s-a

cerut.

Acest principiu are în vedere dreptul părților de a dispune de

soarta procesului prin sesizarea instanței de judecată, stabilirea cadrului

procesual, atât în privința părților, cât și în privința

obiectului, prin dreptul reclamantului de a renunța la acțiune sau la

dreptul subiectiv pretins, prin dreptul pârâtului de a achiesa la pretențiile

formulate de către reclamant, prin dreptul părților de a încheia

o tranzacție, de a exercita calea de atac, sau de a achiesa la hotărârea

pronunțată.

Prin urmare, principiul disponibilității conține un ansamblu

de drepturi recunoscute părților în virtutea căruia acestea pot determina

conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului

și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul

le-ar putea parcurge.

Este adevărat că în aplicarea acestui principiu, instanța

este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut,

astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare

în judecată.

Reiese, așadar, că principiul disponibilității vizează,

printre altele dreptul părților de a uza de exercitarea căilor de

atac. Prin urmare, legiuitorul a legat de principiul disponibilității

posibilitatea formulării căilor de atac, ca un drept recunoscut exclusiv

părților din proces.

Pe de altă parte, așa cum a arătat și intimata reclamantă,

potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ. .Judecătorul dă sau stabilește

calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății,

chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul

este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică

exactă. Această prevedere legală reglementează situația

în care părțile au dat o denumire greșită cererii lor, prin

aceasta înțelegând că în loc de recurs, să fi menționat o altă

cale de atac, iar nu situația în care părțile au menționat în

mod corect calea de atac exercitată, însă au solicitat instanței

să pronunțe o soluție care nu era reglementată legal.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 496 din Legea nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., ,În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu,

instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl

poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2)

În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată,

în tot sau în parte.

În

ceea ce privește soluțiile pe care le

poate pronunța, în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție,

art. 497 din același act normativ, prevede că „Înalta Curte de Casație

și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată

instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci

când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.

480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea,

casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer

cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același

grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență,

când cauza va fi trimisă instanței competente sau altui organ cu activitate

jurisdicțională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a

făcut pentru că instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat,

cererea se respinge ca inadmisibilă”.

Pentru argumentele expuse, inadmisibilitatea cererii de recurs raportat

la soluția pe care recurenta a precizat-o, nu poate fi primită întrucât

soluțiile pe care instanța de recurs le poale pronunța sunt reglementate

și menționate expres de prevederi legale redate, iar instanța de

recurs, în respectarea principiului legalității, poate disnune doar aceste

soluții.

În

acest sens, inadmisibilatea unui recurs care îndeplinește

condițiile de fond și de formă, doar pentru că partea a propus

o soluție nereglementată legal, ar determina o încălcare a dreptului

de acces la instanță, astfel cum este reglementat de art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Pornind de la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită și

reținută de către instanțele de fond, și de la criticile

de nelegalitate invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că

este chemată a tranșa chestiunea privind caracterul cert al prejudiciului

material reclamat de A. reprezentat de contravaloarea protezei ce urmează să

fie achiziționată de aceasta pentru a fi montată în scopul suplinirii

pierderii brațului acesteia.

Prejudiciul reprezintă o condiție esențială a răspunderii

civile delictuale.

O definiție legală a prejudiciului nu a fost formulată explicit

în C. civ. din 1864 sarcina fiind preluată de doctrină. Nici în noul C.

civ. nu se dă o definiție legală prejudiciului.

În

literatura juridică tradițională,

prejudiciul era definit ca reprezentând paguba, sau acele „efecte negative patrimoniale

... și morale pe care Ie încearcă

o persoană

ca urmare, fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenești,

a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea

delictuală a agentului'„.

Recent, prejudiciul a fost definit ca reprezentând „rezultatele dăunătoare,

de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării

sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei

persoane

”

.

Prejudiciul a mai fost definit în doctrină, ca fiind un

“

element esențial al răspunderii delictuale”

și care constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită

persoană, ca urmare a faptei ilicite săvărșită de o altă

persoana, ori ca urmare a acțiunii unui animal sau lucru aflat sub paza juridică

a altei persoane” ,

În literatura de specialitate s-a formulat ideea potrivit căreia „prejudiciul

este cel mai important element al răspunderii civile”, „piatra unghiulară

a întregii construcții juridice

”

, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia,

„prejudiciul este nu numai condiția răsounderii reparatorii, ci

și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita

prejudiciului injust cauzat.

Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să

îndeplinească următoarele condiții; să fie cert, să nu

fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să

rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Prejudiciul este sigur sau cert atunci când existența sa se poate constata

cu certitudine și când acesta se poate evalua.

Sintagma prejudiciul sigur sau cert cuprinde în conținutul său,

atât prejudiciul actual, prezent, cât și prejudiciul viitor. Prejudiciul actual,

prezent, este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea

lui. Prejudiciul viitor este acela care deși nu s-a produs încă, există

certitudinea că acesta se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de

evaluare.

Un prejudiciu viitor este cert atunci când se referă, atât Ia existența,

cât și la întinderea sa.

Victima care a suferit un prejudiciu corporal are dreptul să i se acorde

o despăgubire care să acopere cheltuieliie de îngrijire medicală

și, dacă e cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață

(costul unei proteze speciale, costul unui cărucior, plata unui însoțitor

etc.), precum și orice alte prejudicii materiale.

În cauza de față, se reține că reclamanta A. s-a adresat

instanței de judecată pentru obligarea pârâtei Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Remania SA, prin Direcția

Regională de Drumuri și Poduri Brașov la plata contravalorii unei

proteze medicale pentru brațul amputat în urma accidentului rutier produs din

culpa pârâtei, astfel cum s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, în sentința

civilă nr. 830 din 12 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/3/2012, definitivă și

irevocabilă prin decizia civilă nr. 1827 din 11 iunie 2014 a Înaltei Curți

de Casați și Justiție.

Singurul aspect criticat în prezentul recurs privește lipsa caracterului

cert al prejudiciului, precum și lipsa oricărei dovezi care să probeze

existența acestuia. Din această perspectivă, un prim argument al

recurentei pârâte se referă la faptul că probele administrate în cauză,

respectiv factura proformă conținând oferta de preț pentru achiziționarea

protezei medicale, aflată la dosarul de fond, nu este în măsură să

determine caracterul cert al prejudiciului.

Așa cum s-a reținut și mai sus, prejudiciul este sigur sau

cert atunci când existența sa se poate constata cu certitudine și atunci

când acesta se poate evalua, determina.

Legiuitorul român, în respectarea principiului reparării în întregime

a prejudiciului care guvernează instituția răspunderii civile delictuale,

a recunoscut părții vătămate dreptul la repararea nu numai a

prejudiciului al cărui cuantum poate fi determinat la momentul producerii faptei

ilicite, denumit prejudiciu actual, cât și a celui al cărui cuantum nu

a putut fi determinat la momentul producerii faptei ilicite, ei numai ulterior,

denumit prejudiciu viitor, cum este cazul în speță,

Singura și unica condiție impusă de către legiuitor

pentru acoperirea prejudiciului viitor este acela ca acesta să aibă o

existență certă, sigură și. să fie determinabil. Condiția

ca prejudiciul să fie cert presupune ca acesta se va produce cu siguranță

în patrimoniul persoanei vătămate. Din această perspectivă,

se reține că recurenta pârâtă nu contestă necesitatea ca această

proteză să fie montată reclamantei și nu a negat că intimata

reclamantă are nevoie de montarea acestei proteze medicale pentru a reveni

cât mai mult posibil la viața avută anterior pierderii brațului.

Totodată, instanțele de fond, în scopul reparării integrale a prejudiciului

suferit, pe baza probatoriului administrat în cauză, au constatat că pentru

suplinirea pierderii brațului, se impune ca reclamantei să i se monteze

un dispozitiv medical apt a o ajuta în activitățile cotidiene, acordând

acesteia posibilitatea revenirii la o viață socială cât mai apropiată

de cea avută anterior producerii accidentului rutier (restitutio in integrum).

Ceea ce se contestă este modul/modalitatea în care a fost probat și

determinat cuantumul prejudiciului.

Or, în speță, caracterul determinabil al prejudiciului este dat

de faptul că există criterii apte a determina cuantumul acestuia, prin

acestea incluzând și ofertele de preț transmise de către producătorii

dispozitivului medical, legiuitorul nelimitând în niciun fel probele ce pot fi administrate

pentru determinarea cuantumului daunelor materiale viitoare.

Prin caracter determinabil al prejudiciului nu se poate înțelege decât

faptul că există posibilitatea ca instanța de judecată să

poată evalua cuantumul prejudiciului pe baza unor probe. Nicidecum caracterul

determinabil al prejudiciului nu poate fi legat de existența unei oferte ferme

sau a unei cereri ferme privind achiziționarea dispozitivului medical, cum

în mod greșit susține recurenta pârâtă.

Un alt argument al recurentei-pârâte în susținerea lipsei caracterului

cert al prejudiciului a fost acela că intimata-reclamantă nu a dovedit

că a plătit un avans din prețul de achiziționare a dispozitivului

medical sau nu a prezentat instanței comanda fermă privind achiziționarea

dispozitivului medical.

Împrejurarea că intimata-reclamantă nu a probat achitarea unui

avans din prețul de achiziționare a dispozitivului medical sau nu a probat

existența unei comenzi ferme nu este în măsură să afecteze caracterul

cert și determinabil al prejudiciului. Aceasta întrucât legiuitorul a impus

drept condiție pentru ca prejudiciul să fie unul cert și determinabil,

ca acesta să se producă în mod sigur în patrimoniul persoanei vătămate,

fără a lega acest fapt de acoperirea însuși a prejudiciului, chiar

și parțială. Dacă intimata reclamantă ar fi achiziționat

dispozitivul medical, ar fi intervenit acoperirea prejudiciului, situație în

care nu ar mai fi fost vorba despre un prejudiciu viitor, ci de unul actual, al

cărui cuantum era determinat, prețul achitat pentru achiziționarea

dispozitivului medical, ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este operant motivul de

recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Brașov împotriva

deciziei civile nr. 581 A din 25 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I

D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata

A.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale prin Direcția Regională

de Drumuri și Poduri Brașov împotriva deciziei civile nr. 581 A din 25

noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Decizia este definitivă și se va comunica părților,

conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

16 noiembrie 2016.