ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3108/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3108/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamanta C.M.C.F. a solicitat, în contradictoriu cu Universitatea

S.H. și M.E.C.T.S., obligarea pârâtei USH la eliberarea diplomei de licența și

a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii,

sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin (2) din Legea nr. 554/2004 și a

daunelor cominatorii în cuantum de 3000 lei pe zi de întârziere până la

eliberarea actelor de studii, precum și obligarea pârâtului M.E.C.T.S. să

aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamantă în termen

de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 3000 lei pe

zi de întârziere până la eliberare actelor de studii.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este absolventă a Universității S.H., Facultatea de

Management Financiar-contabil din București, specializarea Management,

posesoare a adeverinței nr. 2161 din 14 iulie 2010, iar conform examenului de

licență susținut și promovat în condițiile impuse de Universitatea Spiru Haret

în sesiunea iulie 2009, a obținut la proba Evaluarea cunoștințelor fundamentale

și de specialitate media 9,20, dobândind Titlul de Licențiat în Științe

Economice.

A mai susținut

reclamanta că din momentul înscrierii la facultate si pana la absolvire și-a

îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studii

încheiate cu Universitatea Spiru Haret și Regulamentului privind activitatea

profesională a studenților, în sensul că a plătit taxele de studiu și a

susținut și promovat toate examenele, inclusiv examenul de licență.

A opinat reclamanta

că în aceste condiții și potrivit Metodologiei organizării și desfășurării

examenelor de finalizare a studiilor emisa de către Universitatea S.H. sub nr.

1405 din 21 mai 2009, precum și art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat de Ordinul

M.E.C.T. nr. 2284/2007, U.S.H. este obligata sa elibereze actele de studii

complete.

Au fost invocate

dispozițiile art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007, potrivit cărora responsabilitatea

gestionarii, completării și eliberării actelor de studiu revine în

exclusivitate instituției de învățământ superior.

Prin urmare, a opinat

reclamanta, câtă vreme Universitatea S.H. recunoaște că a urmat cursurile

organizate în formele de învățământ legal stabilite și a emis acte ce recunosc

acest fapt și calitatea de licențiat - acte ce premerg diplomelor finale de

studii, Universitatea Spiru Haret este obligată să emită diploma de licența și

suplimentele la diploma.

Pârâtul M.E.C.T.S. a

depus întâmpinare la dosarul cauzei, invocând, pe cale de excepție, lipsa

calității procesuale active a reclamantei raportat la solicitarea acesteia de

obligarea a M.E.C.T.S. să aprobe tipizarea formularelor în vederea eliberării

diplomelor de licență, pe fondul cauzei solicitând respingerea acțiunii.

Prin Sentința Civilă nr.

3986 din 13 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția invocată de pârât prin

întâmpinare, pe fondul cauzei, fiind admisă în parte acțiunea formulată.

Instanța a obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantei diploma

de licență și suplimentul de diplomă, iar pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe eliberarea

formularului tipizat al diplomei de licență pentru reclamantă. A fost de

asemenea respinsă cererea de obligare a pârâților la plata daunelor

cominatorii.

Prima instanță a

reținut, în ceea ce privește excepția invocată, că reclamanta este persoană

vătămată în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004,

vătămarea constând în imposibilitatea reclamantei de a obține diploma de

licență în lipsa aprobării M.E.C.T.S. de a elibera formularul tipizat al

actului său de studii.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că reclamanta a absolvit Facultatea de Management Financiar -

Contabil din București, specializarea Management din cadrul Universității S.H. și

a promovat examenul de licență din sesiunea iulie 2009, așa cum rezultă din

adeverința eliberată de unitatea de învățământ menționată.

În raport de aceste

împrejurări, judecătorul fondului a apreciat că, față de dispozițiile art. 5

din Ordinul nr. 2284/2007 emis de M.E.C.T.S., pârâta Universitatea S.H. are

obligația de a elibera reclamantei diploma de licență și suplimentul de

diplomă.

S-a constatat de

asemenea nejustificat refuzul pârâtului M.E.C.T.S. de a aproba eliberarea

formularului tipizat al diplomei de licență pentru reclamantă, refuz întemeiat

pe împrejurarea absolvirii de către reclamantă a unei forme de învățământ

neautorizate, în condițiile în care actul prin care i s-a recunoscut

reclamantei calitatea de licențiat în științe economice (respectiv adeverința din

07 iulie 2009) este în ființă, nu a fost revocat, iar pârâtul M.E.C.T.S. nu a

solicitat în instanță anularea sa.

Relativ la cererea

reclamantei de obligare a pârâților la plata daunelor cominatorii, au fost

apreciate neîndeplinite cerințele art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs M.E.C.T.S., criticând sentința pronunțată prin

prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

respectiv art. 304 pct. 9 din același act normativ.

Recurentul a susținut

că organizarea și coordonarea sistemului național de învățământ superior,

precum și organizarea mecanismelor de asigurare a calității sunt atribuții

exclusive ale ministerului, în acest sens fiind invocate o serie de prevederi

legale, în speță H.G. nr. 536/2011, Legea nr. 288/2004 și art. 5 din Ordinul nr.

2284/2007.

A opinat recurentul

că, în speță, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești dispunând

astfel obligarea autorității să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru

diplomă spre a fi eliberate unor persoane care, în opinia sa, au urmat studii

cu încălcarea prevederilor legale.

S-a susținut că în

aceste condiții instanța de fond se substituie M.E.C.T.S. și A.R.C.I.S.,

procedând la evaluarea unor programe de studii și la acordarea de diplome,

instanțele neavând însă această competență.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a

susținut că instanța de fond a ignorat prevederile legale din domeniul

învățământului superior, neținând cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu

de studii se face de către instituția de învățământ superior cu aprobarea M.E.C.T.S.

Astfel, prima

instanță avea obligația să verifice dacă școlarizarea reclamantei este

realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare.

A mai opinat

recurentul că vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul

facultăților forme de învățământ la distanță în specializările autorizate sau

acreditate, nu trebuie confundată cu dreptul de a organiza școlarizarea la

forma de învățământ ID, în acest sens fiind obligatorie parcurgerea procedurii

de autorizare/acreditare pentru aceste programe.

În concret recurentul

a susținut că la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea

urmată de reclamantă, Universitatea S.H. era autorizată provizoriu să

funcționeze cu forma de învățământ ZI, nu și ID sau FR, astfel că reclamanta nu

a parcurs o formă de învățământ într-o specializare care să fi fost acreditată/autorizată,

nefiind îndreptățită să obțină diploma de licență.

A mai învederat

recurentul că specializarea urmată de reclamantă nu a fost niciodată autorizată

sau acreditată provizoriu la forma de învățământ ID, aceasta nefiind menționată

în nicio hotărâre a guvernului în perioada în care reclamanta a urmat studiile.

La termenul din 08

martie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat

necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În legătură cu

această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă

relevanță și prevederile art. 159 alin. 1 pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către

judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, investită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență

dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a

verificat dacă este competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Pentru că nu a fost

stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea

prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta

Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.

În privința acestui

motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu

încălcarea normelor de competență.

Obiectul litigiului,

în fața instanței de fond, l-a constituit, în principal, obligarea unei

universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în

judecată și M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar.

Pârâta Universitatea

S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin.

(1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această

definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care

acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim

public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în

subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu M.E. care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În raport de

prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică

locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță,

tribunalului - secția contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, trebuie

precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția

de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.E.C.T.S., în prezent M.E.N., împotriva Sentinței Civile nr. 3986

din 13 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 martie 2013.