ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3108/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.M.C.F. a solicitat, în contradictoriu cu Universitatea S.H. și M.E.C.T.S., obligarea pârâtei USH la eliberarea diplomei de licența și a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 3000 lei pe zi de întârziere până la eliberarea actelor de studii, precum și obligarea pârâtului M.E.C.T.S. să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 3000 lei pe zi de întârziere până la eliberare actelor de studii.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este absolventă a Universității S.H., Facultatea de Management Financiar-contabil din București, specializarea Management, posesoare a adeverinței nr. 2161 din 14 iulie 2010, iar conform examenului de licență susținut și promovat în condițiile impuse de Universitatea Spiru Haret în sesiunea iulie 2009, a obținut la proba Evaluarea cunoștințelor fundamentale și de specialitate media 9,20, dobândind Titlul de Licențiat în Științe Economice. A mai susținut reclamanta că din momentul înscrierii la facultate si pana la absolvire și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studii încheiate cu Universitatea Spiru Haret și Regulamentului privind activitatea profesională a studenților, în sensul că a plătit taxele de studiu și a susținut și promovat toate examenele, inclusiv examenul de licență.

A opinat reclamanta că în aceste condiții și potrivit Metodologiei organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisa de către Universitatea S.H. sub nr. 1405 din 21 mai 2009, precum și art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat de Ordinul M.E.C.T. nr. 2284/2007, U.S.H. este obligata sa elibereze actele de studii complete. Au fost invocate dispozițiile art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007, potrivit cărora responsabilitatea gestionarii, completării și eliberării actelor de studiu revine în exclusivitate instituției de învățământ superior. Prin urmare, a opinat reclamanta, câtă vreme Universitatea S.H. recunoaște că a urmat cursurile organizate în formele de învățământ legal stabilite și a emis acte ce recunosc acest fapt și calitatea de licențiat - acte ce premerg diplomelor finale de studii, Universitatea Spiru Haret este obligată să emită diploma de licența și suplimentele la diploma.

Pârâtul M.E.C.T.S. a depus întâmpinare la dosarul cauzei, invocând, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale active a reclamantei raportat la solicitarea acesteia de obligarea a M.E.C.T.S. să aprobe tipizarea formularelor în vederea eliberării diplomelor de licență, pe fondul cauzei solicitând respingerea acțiunii. Prin Sentința Civilă nr. 3986 din 13 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția invocată de pârât prin întâmpinare, pe fondul cauzei, fiind admisă în parte acțiunea formulată. Instanța a obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantei diploma de licență și suplimentul de diplomă, iar pârâtul M.E.C.T.S.

să aprobe eliberarea formularului tipizat al diplomei de licență pentru reclamantă. A fost de asemenea respinsă cererea de obligare a pârâților la plata daunelor cominatorii. Prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția invocată, că reclamanta este persoană vătămată în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, vătămarea constând în imposibilitatea reclamantei de a obține diploma de licență în lipsa aprobării M.E.C.T.S. de a elibera formularul tipizat al actului său de studii. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanta a absolvit Facultatea de Management Financiar - Contabil din București, specializarea Management din cadrul Universității S.H. și a promovat examenul de licență din sesiunea iulie 2009, așa cum rezultă din adeverința eliberată de unitatea de învățământ menționată.

În raport de aceste împrejurări, judecătorul fondului a apreciat că, față de dispozițiile art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007 emis de M.E.C.T.S., pârâta Universitatea S.H. are obligația de a elibera reclamantei diploma de licență și suplimentul de diplomă. S-a constatat de asemenea nejustificat refuzul pârâtului M.E.C.T.S. de a aproba eliberarea formularului tipizat al diplomei de licență pentru reclamantă, refuz întemeiat pe împrejurarea absolvirii de către reclamantă a unei forme de învățământ neautorizate, în condițiile în care actul prin care i s-a recunoscut reclamantei calitatea de licențiat în științe economice (respectiv adeverința din 07 iulie 2009) este în ființă, nu a fost revocat, iar pârâtul M.E.C.T.S.

nu a solicitat în instanță anularea sa. Relativ la cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata daunelor cominatorii, au fost apreciate neîndeplinite cerințele art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.E.C.T.S., criticând sentința pronunțată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 din același act normativ. Recurentul a susținut că organizarea și coordonarea sistemului național de învățământ superior, precum și organizarea mecanismelor de asigurare a calității sunt atribuții exclusive ale ministerului, în acest sens fiind invocate o serie de prevederi legale, în speță H.G. nr. 536/2011, Legea nr. 288/2004 și art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007.

A opinat recurentul că, în speță, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești dispunând astfel obligarea autorității să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care, în opinia sa, au urmat studii cu încălcarea prevederilor legale. S-a susținut că în aceste condiții instanța de fond se substituie M.E.C.T.S. și A.R.C.I.S., procedând la evaluarea unor programe de studii și la acordarea de diplome, instanțele neavând însă această competență. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior, neținând cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către instituția de învățământ superior cu aprobarea M.E.C.T.S.

Astfel, prima instanță avea obligația să verifice dacă școlarizarea reclamantei este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare. A mai opinat recurentul că vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță în specializările autorizate sau acreditate, nu trebuie confundată cu dreptul de a organiza școlarizarea la forma de învățământ ID, în acest sens fiind obligatorie parcurgerea procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe. În concret recurentul a susținut că la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamantă, Universitatea S.H. era autorizată provizoriu să funcționeze cu forma de învățământ ZI, nu și ID sau FR, astfel că reclamanta nu a parcurs o formă de învățământ într-o specializare care să fi fost acreditată/autorizată, nefiind îndreptățită să obțină diploma de licență.

A mai învederat recurentul că specializarea urmată de reclamantă nu a fost niciodată autorizată sau acreditată provizoriu la forma de învățământ ID, aceasta nefiind menționată în nicio hotărâre a guvernului în perioada în care reclamanta a urmat studiile. La termenul din 08 martie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În legătură cu această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. 1 pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei. Mai precis, investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul litigiului, în fața instanței de fond, l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar. Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu M.E. care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului - secția contencios administrativ și fiscal. De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.E.C.T.S., în prezent M.E.N., împotriva Sentinței Civile nr. 3986 din 13 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2013.