ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 798/2015

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ sub nr. 14639/62/2010 reclamanta I.L.P.

a chemat în judecată pe pârâta OTP BR SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: 1. recunoașterea contractului ca fiind ipotecar, deși OTP B a schimbat denumirea în credit ipotecar de achiziție, astfel putând fi încadrat în prevederile Legii nr. 190/1999; 2. constatarea ratei dobânzii ca fiind LIBOR 1 lună + marja fixă de 1% și calcularea ratelor creditelor în raport de aceasta; 3. constatarea ca fiind abuzive clauzele indicate în cuprinsul cererii și eliminarea acestora (majorarea dobânzii fără accept, modul de penalizare, declararea creditului ca scadent și declararea creditului scadent dacă alte credite viitoare nu sunt achitate la scadență); 4. constatarea nulității absolute și obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive din contract; 5. obligarea pârâtei la redactarea și semnarea actului adițional la contractul de credit conform dispozițiilor O.U.G.

nr. 50/2010; În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 948 alin. (3) și art. 961 C. civ., art. 9 1 și art. 9 3 din O.U.G. nr. 174/2008, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 193/2000, art. 78 și urm. din Legea nr. 296/2004, Legea nr. 161/2010, O.U.G. nr. 50/2010. Prin Sentința civilă nr. 584/C din 21 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin Sentința civilă nr. 3478 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta I.L.P.

împotriva pârâtei OTP BR SA. Pentru a pronunța această soluție, prima instanța a reținut următoarele: Capătul de cerere având ca obiect recunoașterea contractului ca fiind ipotecar este neîntemeiat, având în vedere faptul că în chiar cuprinsul contractului se menționează faptul că acesta este un contract de credit ipotecar și că acesta este încheiat în temeiul Legi nr. 190/1999. La data încheierii contractului reclamanta era angajată a pârâtei în funcția de consilier clienți, calitate în care cunoștea în detaliu atât politica băncii, cât și conținutul contractelor de credit, diferențele între contractele încheiate cu clienții standard și cele încheiate cu clienții salariați ai băncii, modul de calcul al dobânzii.

Având în vedere această calitate a reclamantei, de salariat al băncii în funcția de consilier clienți, rezultă că aceasta este o persoană mai avizată chiar decât un simplu profesionist (căruia nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 nefiind un consumator în sensul legii). În aceste condiții nu se poate considera că în raporturile dintre părți există un dezechilibru între drepturile și obligațiile pârâților și nu sunt respectate exigentele bunei-credințe.

Având în vedere faptul că rata dobânzii de 7,29% s-a aplicat începând cu data de 20 octombrie 2008 urmare a încetării calității reclamantei de salariat al băncii, conform clauzei 19 din contractul de credit (reclamanta având la dispoziție mai mult de 3 luni pentru trecerea de la condițiile creditului acordat pentru persoanele și condițiile pentru clienții standard ai băncii) și faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, capetele de cerere având ca obiect constatarea ratei dobânzii ca fiind LIBOR 1 luna + marja fixă de 1% și calcularea ratelor de credit în raport de acesta, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, constatarea nulității absolute a acestora și obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract sunt nefondate.

Și capătul de cerere având ca obiect redactarea și semnarea actului adițional la contractul de credit conform dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 este nefondat, având în vedere faptul că pârâta a înaintat reclamantei, o ofertă de închiriere a unui act adițional în care dobânda să fie calculată în funcție de Libor CHF 3 luni plus 6,57% (reprezentând marja băncii), actualizată trimestrial, care nu a fost acceptată de reclamantă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta I.L.P. Analizând apelul declarat, raportat la dispozițiile art. 294 - 298 C. proc. civ., Curtea a reținut următoarele: Prin motivele de apel, s-a solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei unilaterale privind majorarea marjei prin trecerea la condițiile standard prevăzute în art. 19.7 din contract și obligarea intimatei-pârâtei la negocierea acesteia.

Prin urmare, prima referire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 19.7 din contract a fost făcută prin motivele de apel, lucru care este interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. întrucât reprezintă o cerere nouă formulată direct în calea de atac și care nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 294 alin. (2) C. proc. civ. Prin concluziile scrise depuse în apel, apelanta-reclamantă a formulat alte cereri noi, respectiv: constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a art. 8.2.8.2, art. 19.7 din contract; constatarea nulității absolute a art. 15 alin. (7) lit. h), art. 19 lit. 2, art. 17 lit. 3; constatarea faptului că intimata-pârâtă nu a respectat clauzele contractuale potrivit art. 6.3, art. 9.7 și parțial art. 19.7; obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor plătite și care sunt nedatorate.

Toate aceste cereri au fost formulate direct în apel, neregăsindu-se în cererea de chemare în judecată, fiind inadmisibile conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu se încadrează printre excepțiile stabilite de art. 294 alin. (2) C. proc. civ. Referitor la caracterul abuziv al unor clauze contractuale: Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere următoarele criterii stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE): natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În ceea ce privește prima condiție, Curtea a apreciat că nu este îndeplinită. Curtea a apreciat că apelanta-reclamantă a fost informată cu privire la clauzele contractuale și avea posibilitatea să facă propuneri de modificare/înlocuire a unor clauze contractuale pe care le considera dezavantajoase. Susținerea apelantei-reclamante potrivit căreia, chiar dacă ar fi făcut propuneri în acest sens, contractul nu s-ar fi modificat nu a fost dovedită cu nicio probă. În consecință, Curtea a constatat că intimata-pârâtă a răsturnat prezumția de nenegociere a clauzelor contractuale, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite nici celelalte două condiții pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, respectiv existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și nerespectarea cerinței bunei-credințe. Trebuie observat că apelanta-reclamantă a beneficiat de un credit preferențial întrucât avea calitatea de angajat al intimatei-pârâte la data încheierii convenției. Ulterior încetării calității de angajat al băncii, apelantei-reclamante i s-au aplicat aceleași condiții de creditare ca oricărui alt client, în baza art. 19.7 din contract care a fost acceptat la încheierea convenției de către apelanta-reclamantă.

Prin urmare, intimata-pârâtă a făcut aplicarea clauzelor contractuale a căror respectare este obligatorie pentru părți conform art. 969 C. civ. Au existat mai multe încercări ale intimatei-pârâte de a negocia o rată a dobânzii, însă toate propunerile au fost refuzate de apelanta-reclamantă. Pretenția apelantei-reclamante de a beneficia în continuare de dobânda preferențială din contractul de credit (Libor la 1 lună + 1% marjă fixă) este absolut nejustificată în condițiile în care nu mai are calitatea de angajat al băncii, iar o instituție financiară nu poate fi obligată să acorde credite în condiții preferențiale. În concluzie, nu se poate reține că ar fi existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul apelantei-reclamante sau că intimata-pârâtă ar fi încălcat cerința bunei-credințe.

Pentru toate aceste argumente, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate de apelanta-reclamantă. Curtea a considerat că este corectă soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere referitor la calcularea ratei dobânzii conform formulei LIBOR 1 lună + marja fixă de 1%. Un prim argument este reprezentat de interpretarea clauzelor contractului de credit, care potrivit art. 969 C. civ., sunt legea părților și a căror valabilitate a fost confirmată prin respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv.

Un al doilea argument este reprezentat de interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 care nu permit instanței de judecată, chiar dacă ar constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale, să modifice cuprinsul clauzelor convenite de părți, neputând suplini acordul de voință al părților/uneia dintre părți în sensul stabilirii și impunerii unei anumite formule de calcul a dobânzii. Chiar în situația în care constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale, nicio instanță de judecată nu poate modifica cuprinsul clauzelor convenite de părți, neputând suplini acordul de voință al părților/uneia dintre părți în sensul stabilirii și impunerii unei anumite formule de calcul a dobânzii.

În aceste condiții, este corectă soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere referitor la calcularea ratei dobânzii conform formulei LIBOR 1 lună + marja fixă de 1%. Curtea a constatat că prin motivele de apel nu au fost aduse critici soluțiilor pronunțate de prima instanță cu privire la celelalte capete ale cererii de chemare în judecată și nici nu au fost invocate din oficiu alte motive de ordine publică. Pentru toate aceste motive, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 112 din 13 februarie 2014 a respins apelul formulat apelanta-reclamanta I.L.P. ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.L.P., prin care a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în totalitate a deciziei atacată cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Cererea de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299 C. proc. civ. O primă critică a recurentei este reprezentată de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că prin cererea de apel nu a fost schimbată calitatea părților, cauza sau obiectul acțiunii. Din acest punct de vedere, susține recurenta-reclamantă că cererea de chemare în judecată nu trebuia interpretată în sens restrâns, limitat la punctele date ca exemplu în cuprinsul acesteia. De altfel, petitul 3 al acțiunii, nu are referire la un număr concret de articol din contract, ci enumera tipul de clauze considerate ca fiind abuzive. A doua critică a recurentei-reclamantă, vizează considerentele greșite ale instanței de apel, care nu au reținut caracterul abuziv al clauzelor contractuale invocate.

În ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată abuzivă, recurenta-reclamantă arată că nu era familiarizată cu prevederile unui contract de credit de tipul celui încheiat, pentru că nu avea cunoștințe anterioare despre acel produs, iar pe de altă parte, nu s-a demonstrat că aceste clauze au fost negociate cu banca anterior semnării contractului. De asemenea, în mod eronat s-a reținut că ulterior încetării calității de salariat al băncii au fost aplicabile condițiile de creditare oferite oricărui alt client, fără ca pârâta să fi dovedit că aceasta era dobânda pe care o aplica clienților externi băncii.

Critica referitoare la soluția pronunțată de către instanța de apel cu privire la capătul de cerere privind recalcularea ratei dobânzii conform LIBOR 1 lună + marja fixă de1% a fost întemeiată de către recurenta-reclamantă pe faptul că nu a obținut un credit preferențial, contractul prevedea formula de calcul pentru dobândă, iar Banca nu a definit noțiunea de condiții standard. În ce privește reținerea instanței potrivit căreia, instanța nu poate suplini voința părților exprimată într-un act bilateral, recurenta-reclamantă arată că instanța putea să dispună modificarea clauzei abuzivă, în situația în care constata nulitatea parțială a contractului sub aspectul profitului Băncii majorat unilateral.

În continuare, în susținerea recursului, recurenta-reclamantă solicită o verificare a următoarelor clauze contractuale 6.1, 6.2, 6.3, 6.7, 8.2., 9.7, 15.7, 19, 6, 19.7, din punct de vedere al constatării caracterului abuziv, prezentând un scurt istoric al situației de fapt, care nu va fi reluat în sinteză de către instanța de recurs. Recurenta-reclamantă invocă de asemenea, că modificarea dobânzii s-a efectuat de către Bancă în baza unui articol inexistent din contractul de credit, art. 17.3 care prevedea semnarea unui act adițional. Mai mult decât atât, pârâta a depus la dosarul cauzei un contract modificat și diferit decât cel semnat de ambele părți, situație în care se face vinovată de fals în înscrisuri, uz de fals și înșelăciune.

În combaterea cererii de recurs, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri. Analizând recursul declarat, Înalta Curte a reținut următoarele: Critica recurentei-reclamantă cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu este fondată. Prin dispoziția legală sus-evocată, potrivit căreia în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot face cereri noi este consacrată regula tantum devolutum quantum judicatum, textul vizând elementele esențiale ale acțiunii civile și ale judecății în primă instanță, care nu pot fi modificate pe parcursul litigiului.

Criticile recurentei au vizat faptul că hotărârea atacată este greșită, întrucât cererea de chemare în judecată a fost interpretată limitat la exemplele prezentate, iar instanța de apel a apreciat în mod eronat că prin motivele de apel și concluziile scrise depuse în cadrul judecății în apel au fost formulate cereri noi. Astfel, prin capetele trei și patru ale cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea ca fiind abuzivă a clauzelor indicate în cuprinsul cererii și eliminarea acestora (majorarea dobânzii fără accept, modul de penalizare, declararea creditului ca scadent și declararea creditului scadent dacă alte credite viitoare nu sunt achitate la scadență), constatarea nulității absolute și obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive din contract.

În cererea de chemare în judecată, au fost identificate patru presupuse clauze abuzive art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3 și art. 6.4, situație de fapt reținută corect și de către instanța de apel. Prin motivele de apel se face prima referire la caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 19.7 din contract, iar prin concluziile scrise a fost invocat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.1 și 8.2, art. 15.7 lit. h), art. 19 alin. (2), art. 17 alin. (3) din contract. Înalta Curte nu poate reține susținerea recurentei în sensul că enumerarea făcută prin cererea de chemare în judecată nu are caracter limitativ, întrucât procesul civil este guvernat, printre altele, de principiul disponibilității și libertății procesuale.

Deși recurenta-reclamantă acreditează ideea că articolele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și susținute a fi pretins abuzive au fost invocate cu titlu de exemplu, această teorie nu poate fi reținută, întrucât aprecierea caracterului abuziv, presupune analiza în concret a fiecărei clauze expres indicată, aceasta neputând fi efectuată în mod global, astfel cum susține recurenta. Prin urmare, în mod corect a fost reținută incidența dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Este de asemenea nefondată critica recurentei-reclamantă cu privire la greșita interpretare a condițiilor cerute pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă. Pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000 care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. În dreptul intern, art. 4 din Legea nr. 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractule, trebuie îndeplinite condițiile enumerate chiar de către reclamantă în susținerea acestei critici. Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie să fie avute în vedere criteriile stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, care transpune art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE și anume natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toți factorii care au determinat încheierea contractului și alte clauze ale contractului sau altor contracte de care acesta depinde.

Referitor la condiția negocierii directe a clauzei cu consumatorul o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale. Totodată, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia. În aceste condiții, astfel cum a reținut și instanța de apel, în favoarea recurentei-reclamantă operează prezumția relativă a lipsei negocierii prevăzută în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Însă, din probele administrate în cauză, pârâta a răsturnat această prezumție, dovedind negocierea clauzelor cu reclamanta, aceasta având posibilitatea să modifice clauzele în discuție, și nu doar să le accepte, așa cum au fost formulate de bancă sau să refuze să încheie contractul în forma propusă de pârâtă, lucru care nu s-a întâmplat în cauză. Este de menționat că trimiterile recurentei-reclamantă la probele administrate în cauză, respectiv proba cu interogatoriu, nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală, administrarea și interpretarea probelor administrate fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive. În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte două condiții pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, Înalta Curte reține că modificarea clauzelor abuzive este în interdependență cu constatarea comportamentului abuziv al părții.

Ori, în cauza de față, probele administrate în fața instanțelor devolutive au demonstrat că reclamanta a beneficiat de un credit preferențial, în calitatea sa de salariat la băncii, iar ulterior încetării calității de salariat al Băncii, reclamantei i-au fost aplicate aceleași condiții de creditare ca oricărui alt client. S-a mai reținut că ulterior, pârâta a efectuat mai multe încercări pentru a negocia o rată a dobânzii, propuneri refuzate de către reclamantă. În susținerea acestei idei, Înalta Curte reține că înscrisurile depuse în probațiune în fața instanței de recurs, respectiv cele trei contracte încheiate de recurentă cu pârâta, în aceleași condiții de dobândă și de modificare a acesteia, demonstrează că aceasta cunoștea prevederile legale aplicabile contractelor de credit.

În aceste condiții, echilibrul contractual nu a fost înfrânt, pârâta făcând aplicarea clauzelor contractuale a căror respectare este obligatorie pentru părți, conform art. 969 C. civ., clauzele menționate a fi pretins abuzive nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Pentru aceste considerente, întrucât recurenta cunoștea de la data încheierii contractului de credit că beneficiază de o dobândă preferențială doar în perioada în care era angajata Băncii, Înalta Curte constată nu s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Susținerile recurentei-reclamantă în ce privește lipsa unei clauze privind modificarea dobânzii ulterior încetării calității de salariat a acesteia sunt contrazise de art. 19.7 din contract, care prevăd modificarea ratei dobânzii în cazul încetării calității de angajat al Băncii.

În ceea ce privește condiția privind reaua-credință este de reținut că banca a acționat echitabil și că a luat în calcul interesele legitime ale consumatorului, atât timp cât pârâta a efectuat dovada potrivit căreia a încercat negocierea ratei dobânzii cu reclamanta. Ca atare, nefiind considerate îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor menționate din contractul de credit, soluția celor două instanțe este corectă. Înalta Curte, analizând ultima critică a recurentei prin care a solicitat verificarea clauzelor contractuale 6.1, 6.2, 6.3, 6.7, 8.2., 9.7, 15.7, 19.6, 19.7 din contractul de credit, reține că, pe de o parte recursul exercitat în prezenta cauză nu are caracter devolutiv, instanța fiind ținută să-l soluționeze raportat la eventualele motive de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Dintr-un alt punct de vedere, se constată că s-a reținut de către instanța de apel că prin cererea de chemare în judecată au fost identificate patru clauze presupus abuzive, și anume 6.1, 6.2, 6.3 și 6.4, iar în ceea ce privește celelalte clauze invocate ca fiind pretins abuzive, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește modificarea obiectului acțiunii în cadrul judecății în apel. În ceea ce privește critica recurentei-reclamantă privind modul de calcul de la data trecerii pe condițiile standard, respectiv marja Băncii de 4,2% + indicele Libor 3M, se reține că urmare a procesului-verbal întocmit de Comisariatul pentru protecția consumatorilor Brașov, Banca a recalculat rata dobânzii după această formulă, de la data trecerii pe condițiile standard și a restituit sumele încasate în plus, aspect necontestat de către recurentă.

Critica recurentei-reclamantă privind inexistența unui act adițional prin care să fie convenită rata dobânzii Libor CHF3L + 4.2% este lipsită de relevanță, în condițiile în care pârâta a aplicat această dobândă pentru toată perioada ulterioară trecerii la condițiile standard de creditare și a restituit sumele percepute în plus. Toate aceste considerente, demonstrează faptul că între drepturile Băncii și drepturile reclamantei există o echitate, care respectă dispozițiile Legii nr. 193/2000 și principiul de drept enunțat de art. 969 C. civ., situație în care se poate afirma că prezentul contractul de credit nu conține clauze abuzive.

Susținerile recurentei-reclamantă în ceea ce privește prezentarea de către pârâtă a unui contract de credit modificat și diferit de cel semnat de ambele părți, care atrage incidența răspunderii penale, se constată că au fost invocate omisso medio pentru prima oară în fața instanței de recurs, ele neputând face obiect de analiză în aceste condiții. În consecință, având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei-reclamantă urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.L.P. împotriva Deciziei civile nr. 112 din 13 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015. Procesat de GGC - LM