ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 798/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 798/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ sub nr. 14639/62/2010 reclamanta I.L.P. a chemat în judecată pe

pârâta OTP BR SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:

contractului ca fiind ipotecar, deși OTP B a schimbat denumirea în credit

ipotecar de achiziție, astfel putând fi încadrat în prevederile Legii nr.

190/1999;

dobânzii ca fiind LIBOR 1 lună + marja fixă de 1% și calcularea ratelor

creditelor în raport de aceasta;

fiind abuzive clauzele indicate în cuprinsul cererii și eliminarea acestora

(majorarea dobânzii fără accept, modul de penalizare, declararea creditului ca

scadent și declararea creditului scadent dacă alte credite viitoare nu sunt

achitate la scadență);

nulității absolute și obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive din

contract;

la redactarea și semnarea actului adițional la contractul de credit conform

dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010;

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 948 alin. (3) și art. 961 C.

civ., art. 9

1

și art. 9

3

din O.U.G. nr. 174/2008, Legea

nr. 190/1999, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 193/2000, art. 78 și urm. din Legea

nr. 296/2004, Legea nr. 161/2010, O.U.G. nr. 50/2010.

Prin Sentința civilă

nr. 584/C din 21 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția

comercială și de contencios administrativ s-a admis excepția necompetenței

teritoriale a Tribunalului Brașov și s-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă

nr. 3478 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a

civilă s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta I.L.P.

împotriva pârâtei OTP BR SA.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanța a reținut următoarele:

Capătul de cerere

având ca obiect recunoașterea contractului ca fiind ipotecar este neîntemeiat,

având în vedere faptul că în chiar cuprinsul contractului se menționează faptul

că acesta este un contract de credit ipotecar și că acesta este încheiat în

temeiul Legi nr. 190/1999.

La data încheierii

contractului reclamanta era angajată a pârâtei în funcția de consilier clienți,

calitate în care cunoștea în detaliu atât politica băncii, cât și conținutul

contractelor de credit, diferențele între contractele încheiate cu clienții

standard și cele încheiate cu clienții salariați ai băncii, modul de calcul al

dobânzii.

Având în vedere

această calitate a reclamantei, de salariat al băncii în funcția de consilier

clienți, rezultă că aceasta este o persoană mai avizată chiar decât un simplu

profesionist (căruia nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000

nefiind un consumator în sensul legii). În aceste condiții nu se poate

considera că în raporturile dintre părți există un dezechilibru între

drepturile și obligațiile pârâților și nu sunt respectate exigentele

bunei-credințe.

Având în vedere

faptul că rata dobânzii de 7,29% s-a aplicat începând cu data de 20 octombrie

2008 urmare a încetării calității reclamantei de salariat al băncii, conform

clauzei 19 din contractul de credit (reclamanta având la dispoziție mai mult de

3 luni pentru trecerea de la condițiile creditului acordat pentru persoanele și

condițiile pentru clienții standard ai băncii) și faptul că în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, capetele de

cerere având ca obiect constatarea ratei dobânzii ca fiind LIBOR 1 luna + marja

fixă de 1% și calcularea ratelor de credit în raport de acesta, constatarea

caracterului abuziv al clauzelor contractuale, constatarea nulității absolute a

acestora și obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract sunt

nefondate.

Și capătul de cerere

având ca obiect redactarea și semnarea actului adițional la contractul de

credit conform dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 este nefondat, având în vedere

faptul că pârâta a înaintat reclamantei, o ofertă de închiriere a unui act

adițional în care dobânda să fie calculată în funcție de Libor CHF 3 luni plus

6,57% (reprezentând marja băncii), actualizată trimestrial, care nu a fost

acceptată de reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta I.L.P.

Analizând apelul

declarat, raportat la dispozițiile art. 294 - 298 C. proc. civ., Curtea a

reținut următoarele:

Prin motivele de

apel, s-a solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută

parțială a clauzei unilaterale privind majorarea marjei prin trecerea la

condițiile standard prevăzute în art. 19.7 din contract și obligarea

intimatei-pârâtei la negocierea acesteia.

Prin urmare, prima

referire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 19.7 din contract a

fost făcută prin motivele de apel, lucru care este interzis de art. 294 alin.

(1) C. proc. civ. întrucât reprezintă o cerere nouă formulată direct în calea

de atac și care nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 294 alin. (2)

C. proc. civ.

Prin concluziile

scrise depuse în apel, apelanta-reclamantă a formulat alte cereri noi,

respectiv: constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a art.

8.2.8.2, art. 19.7 din contract; constatarea nulității absolute a art. 15 alin.

(7) lit. h), art. 19 lit. 2, art. 17 lit. 3; constatarea faptului că

intimata-pârâtă nu a respectat clauzele contractuale potrivit art. 6.3, art.

9.7 și parțial art. 19.7; obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor

plătite și care sunt nedatorate.

Toate aceste cereri

au fost formulate direct în apel, neregăsindu-se în cererea de chemare în judecată,

fiind inadmisibile conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu se

încadrează printre excepțiile stabilite de art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la

caracterul abuziv al unor clauze contractuale:

Pentru aprecierea

caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere

următoarele criterii stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 (care

transpune art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE): natura produselor sau a

serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului;

toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale

contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În ceea ce privește

prima condiție, Curtea a apreciat că nu este îndeplinită.

Curtea a apreciat că

apelanta-reclamantă a fost informată cu privire la clauzele contractuale și

avea posibilitatea să facă propuneri de modificare/înlocuire a unor clauze

contractuale pe care le considera dezavantajoase.

Susținerea

apelantei-reclamante potrivit căreia, chiar dacă ar fi făcut propuneri în acest

sens, contractul nu s-ar fi modificat nu a fost dovedită cu nicio probă.

În consecință, Curtea

a constatat că intimata-pârâtă a răsturnat prezumția de nenegociere a clauzelor

contractuale, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 4

alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unor

clauze contractuale.

Curtea a apreciat că

nu sunt îndeplinite nici celelalte două condiții pentru constatarea

caracterului abuziv al unor clauze contractuale, respectiv existența unui

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în

detrimentul consumatorului și nerespectarea cerinței bunei-credințe.

Trebuie observat că

apelanta-reclamantă a beneficiat de un credit preferențial întrucât avea

calitatea de angajat al intimatei-pârâte la data încheierii convenției.

Ulterior încetării

calității de angajat al băncii, apelantei-reclamante i s-au aplicat aceleași

condiții de creditare ca oricărui alt client, în baza art. 19.7 din contract

care a fost acceptat la încheierea convenției de către apelanta-reclamantă.

Prin urmare,

intimata-pârâtă a făcut aplicarea clauzelor contractuale a căror respectare

este obligatorie pentru părți conform art. 969 C. civ.

Au existat mai multe

încercări ale intimatei-pârâte de a negocia o rată a dobânzii, însă toate

propunerile au fost refuzate de apelanta-reclamantă.

Pretenția

apelantei-reclamante de a beneficia în continuare de dobânda preferențială din

contractul de credit (Libor la 1 lună + 1% marjă fixă) este absolut

nejustificată în condițiile în care nu mai are calitatea de angajat al băncii,

iar o instituție financiară nu poate fi obligată să acorde credite în condiții

preferențiale.

În concluzie, nu se

poate reține că ar fi existat un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților în detrimentul apelantei-reclamante sau că intimata-pârâtă

ar fi încălcat cerința bunei-credințe.

Pentru toate aceste

argumente, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru

constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate de

apelanta-reclamantă.

Curtea a considerat

că este corectă soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere

referitor la calcularea ratei dobânzii conform formulei LIBOR 1 lună + marja

fixă de 1%.

Un prim argument este

reprezentat de interpretarea clauzelor contractului de credit, care potrivit

art. 969 C. civ., sunt legea părților și a căror valabilitate a fost confirmată

prin respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului

abuziv.

Un al doilea argument

este reprezentat de interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 care nu

permit instanței de judecată, chiar dacă ar constata caracterul abuziv al unor

clauze contractuale, să modifice cuprinsul clauzelor convenite de părți,

neputând suplini acordul de voință al părților/uneia dintre părți în sensul

stabilirii și impunerii unei anumite formule de calcul a dobânzii.

Chiar în situația în

care constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale, nicio instanță de

judecată nu poate modifica cuprinsul clauzelor convenite de părți, neputând

suplini acordul de voință al părților/uneia dintre părți în sensul stabilirii

și impunerii unei anumite formule de calcul a dobânzii.

În aceste condiții,

este corectă soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere

referitor la calcularea ratei dobânzii conform formulei LIBOR 1 lună + marja

fixă de 1%.

Curtea a constatat că

prin motivele de apel nu au fost aduse critici soluțiilor pronunțate de prima

instanță cu privire la celelalte capete ale cererii de chemare în judecată și

nici nu au fost invocate din oficiu alte motive de ordine publică.

Pentru toate aceste

motive, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr.

112 din 13 februarie 2014 a respins apelul formulat apelanta-reclamanta I.L.P.

ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta I.L.P., prin care a solicitat admiterea

acestuia, schimbarea în totalitate a deciziei atacată cu consecința admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată.

Cererea de recurs a

fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299 C. proc. civ.

O primă critică a

recurentei este reprezentată de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ., în sensul că prin cererea de apel nu a fost schimbată

calitatea părților, cauza sau obiectul acțiunii. Din acest punct de vedere,

susține recurenta-reclamantă că cererea de chemare în judecată nu trebuia

interpretată în sens restrâns, limitat la punctele date ca exemplu în cuprinsul

acesteia.

De altfel, petitul 3

al acțiunii, nu are referire la un număr concret de articol din contract, ci

enumera tipul de clauze considerate ca fiind abuzive.

A doua critică a

recurentei-reclamantă, vizează considerentele greșite ale instanței de apel,

care nu au reținut caracterul abuziv al clauzelor contractuale invocate.

În ceea ce privește

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată

abuzivă, recurenta-reclamantă arată că nu era familiarizată cu prevederile unui

contract de credit de tipul celui încheiat, pentru că nu avea cunoștințe

anterioare despre acel produs, iar pe de altă parte, nu s-a demonstrat că

aceste clauze au fost negociate cu banca anterior semnării contractului.

De asemenea, în mod

eronat s-a reținut că ulterior încetării calității de salariat al băncii au

fost aplicabile condițiile de creditare oferite oricărui alt client, fără ca

pârâta să fi dovedit că aceasta era dobânda pe care o aplica clienților externi

băncii.

Critica referitoare

la soluția pronunțată de către instanța de apel cu privire la capătul de cerere

privind recalcularea ratei dobânzii conform LIBOR 1 lună + marja fixă de1% a

fost întemeiată de către recurenta-reclamantă pe faptul că nu a obținut un

credit preferențial, contractul prevedea formula de calcul pentru dobândă, iar

Banca nu a definit noțiunea de condiții standard.

În ce privește

reținerea instanței potrivit căreia, instanța nu poate suplini voința părților

exprimată într-un act bilateral, recurenta-reclamantă arată că instanța putea

să dispună modificarea clauzei abuzivă, în situația în care constata nulitatea

parțială a contractului sub aspectul profitului Băncii majorat unilateral.

În continuare, în

susținerea recursului, recurenta-reclamantă solicită o verificare a

următoarelor clauze contractuale 6.1, 6.2, 6.3, 6.7, 8.2., 9.7, 15.7, 19, 6,

19.7, din punct de vedere al constatării caracterului abuziv, prezentând un

scurt istoric al situației de fapt, care nu va fi reluat în sinteză de către

instanța de recurs.

Recurenta-reclamantă

invocă de asemenea, că modificarea dobânzii s-a efectuat de către Bancă în baza

unui articol inexistent din contractul de credit, art. 17.3 care prevedea

semnarea unui act adițional. Mai mult decât atât, pârâta a depus la dosarul

cauzei un contract modificat și diferit decât cel semnat de ambele părți,

situație în care se face vinovată de fals în înscrisuri, uz de fals și

înșelăciune.

În combaterea cererii

de recurs, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a

încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.

Analizând recursul

declarat, Înalta Curte a reținut următoarele:

Critica

recurentei-reclamantă cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ. nu este fondată.

Prin dispoziția

legală sus-evocată, potrivit căreia în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot face

cereri noi este consacrată regula tantum devolutum quantum judicatum, textul

vizând elementele esențiale ale acțiunii civile și ale judecății în primă

instanță, care nu pot fi modificate pe parcursul litigiului.

Criticile recurentei

au vizat faptul că hotărârea atacată este greșită, întrucât cererea de chemare

în judecată a fost interpretată limitat la exemplele prezentate, iar instanța

de apel a apreciat în mod eronat că prin motivele de apel și concluziile scrise

depuse în cadrul judecății în apel au fost formulate cereri noi.

Astfel, prin capetele

trei și patru ale cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat

constatarea ca fiind abuzivă a clauzelor indicate în cuprinsul cererii și

eliminarea acestora (majorarea dobânzii fără accept, modul de penalizare,

declararea creditului ca scadent și declararea creditului scadent dacă alte

credite viitoare nu sunt achitate la scadență), constatarea nulității absolute

și obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive din contract.

În cererea de chemare

în judecată, au fost identificate patru presupuse clauze abuzive art. 6.1, art.

6.2, art. 6.3 și art. 6.4, situație de fapt reținută corect și de către

instanța de apel. Prin motivele de apel se face prima referire la caracterul

abuziv al clauzei prevăzută la art. 19.7 din contract, iar prin concluziile

scrise a fost invocat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.1 și

8.2, art. 15.7 lit. h), art. 19 alin. (2), art. 17 alin. (3) din contract.

Înalta Curte nu poate

reține susținerea recurentei în sensul că enumerarea făcută prin cererea de

chemare în judecată nu are caracter limitativ, întrucât procesul civil este

guvernat, printre altele, de principiul disponibilității și libertății

procesuale.

Deși

recurenta-reclamantă acreditează ideea că articolele invocate în cuprinsul

cererii de chemare în judecată și susținute a fi pretins abuzive au fost

invocate cu titlu de exemplu, această teorie nu poate fi reținută, întrucât

aprecierea caracterului abuziv, presupune analiza în concret a fiecărei clauze

expres indicată, aceasta neputând fi efectuată în mod global, astfel cum

susține recurenta.

Prin urmare, în mod

corect a fost reținută incidența dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Este de asemenea

nefondată critica recurentei-reclamantă cu privire la greșita interpretare a

condițiilor cerute pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă.

Pentru stabilirea

caracterului abuziv al unor clauze contractuale au fost avute în vedere

dispozițiile Legii nr. 193/2000 care transpune în dreptul intern Directiva

93/13/CEE.

Referitor la noțiunea

de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest

caracter clauzele contractuale care s-au negociat individual și, în

contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract,

în detrimentul consumatorului.

În dreptul intern,

art. 4 din Legea nr. 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală

care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau

împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului,

prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

Ca atare, din textul

normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu

dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al

unei clauze contractule, trebuie îndeplinite condițiile enumerate chiar de

către reclamantă în susținerea acestei critici.

Pentru aprecierea

caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie să fie avute în vedere

criteriile stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, care transpune

art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE și anume natura produselor sau a

serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia,

toți factorii care au determinat încheierea contractului și alte clauze ale

contractului sau altor contracte de care acesta depinde.

Referitor la condiția

negocierii directe a clauzei cu consumatorul o clauză va fi considerată ca

nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a

da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele

standard preformulate sau condițiile generale.

Totodată, art. 4

alin. (3) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă de negociere a

clauzelor standard preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin

dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al

contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În aceste condiții,

astfel cum a reținut și instanța de apel, în favoarea recurentei-reclamantă

operează prezumția relativă a lipsei negocierii prevăzută în art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 193/2000.

Însă, din probele

administrate în cauză, pârâta a răsturnat această prezumție, dovedind

negocierea clauzelor cu reclamanta, aceasta având posibilitatea să modifice

clauzele în discuție, și nu doar să le accepte, așa cum au fost formulate de

bancă sau să refuze să încheie contractul în forma propusă de pârâtă, lucru

care nu s-a întâmplat în cauză.

Este de menționat că

trimiterile recurentei-reclamantă la probele administrate în cauză, respectiv

proba cu interogatoriu, nu pot face obiect de analiză în această etapă

procesuală, administrarea și interpretarea probelor administrate fiind

atributul exclusiv al instanțelor devolutive.

În ceea ce privește

îndeplinirea celorlalte două condiții pentru constatarea caracterului abuziv al

unor clauze contractuale, Înalta Curte reține că modificarea clauzelor abuzive

este în interdependență cu constatarea comportamentului abuziv al părții.

Ori, în cauza de

față, probele administrate în fața instanțelor devolutive au demonstrat că

reclamanta a beneficiat de un credit preferențial, în calitatea sa de salariat

la băncii, iar ulterior încetării calității de salariat al Băncii, reclamantei

i-au fost aplicate aceleași condiții de creditare ca oricărui alt client. S-a

mai reținut că ulterior, pârâta a efectuat mai multe încercări pentru a negocia

o rată a dobânzii, propuneri refuzate de către reclamantă.

În susținerea acestei

idei, Înalta Curte reține că înscrisurile depuse în probațiune în fața

instanței de recurs, respectiv cele trei contracte încheiate de recurentă cu

pârâta, în aceleași condiții de dobândă și de modificare a acesteia,

demonstrează că aceasta cunoștea prevederile legale aplicabile contractelor de

credit.

În aceste condiții,

echilibrul contractual nu a fost înfrânt, pârâta făcând aplicarea clauzelor

contractuale a căror respectare este obligatorie pentru părți, conform art. 969

C. civ., clauzele menționate a fi pretins abuzive nu creează un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul

consumatorului.

Pentru aceste

considerente, întrucât recurenta cunoștea de la data încheierii contractului de

credit că beneficiază de o dobândă preferențială doar în perioada în care era

angajata Băncii, Înalta Curte constată nu s-a creat un dezechilibru între

drepturile și obligațiile părților.

Susținerile

recurentei-reclamantă în ce privește lipsa unei clauze privind modificarea

dobânzii ulterior încetării calității de salariat a acesteia sunt contrazise de

art. 19.7 din contract, care prevăd modificarea ratei dobânzii în cazul

încetării calității de angajat al Băncii.

În ceea ce privește

condiția privind reaua-credință este de reținut că banca a acționat echitabil

și că a luat în calcul interesele legitime ale consumatorului, atât timp cât

pârâta a efectuat dovada potrivit căreia a încercat negocierea ratei dobânzii

cu reclamanta.

Ca atare, nefiind

considerate îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al

clauzelor menționate din contractul de credit, soluția celor două instanțe este

corectă.

Înalta Curte,

analizând ultima critică a recurentei prin care a solicitat verificarea

clauzelor contractuale 6.1, 6.2, 6.3, 6.7, 8.2., 9.7, 15.7, 19.6, 19.7 din

contractul de credit, reține că, pe de o parte recursul exercitat în prezenta

cauză nu are caracter devolutiv, instanța fiind ținută să-l soluționeze

raportat la eventualele motive de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Dintr-un alt punct de

vedere, se constată că s-a reținut de către instanța de apel că prin cererea de

chemare în judecată au fost identificate patru clauze presupus abuzive, și

anume 6.1, 6.2, 6.3 și 6.4, iar în ceea ce privește celelalte clauze invocate

ca fiind pretins abuzive, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor

art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește modificarea obiectului

acțiunii în cadrul judecății în apel.

În ceea ce privește

critica recurentei-reclamantă privind modul de calcul de la data trecerii pe

condițiile standard, respectiv marja Băncii de 4,2% + indicele Libor 3M, se

reține că urmare a procesului-verbal întocmit de Comisariatul pentru protecția

consumatorilor Brașov, Banca a recalculat rata dobânzii după această formulă,

de la data trecerii pe condițiile standard și a restituit sumele încasate în

plus, aspect necontestat de către recurentă.

Critica

recurentei-reclamantă privind inexistența unui act adițional prin care să fie

convenită rata dobânzii Libor CHF3L + 4.2% este lipsită de relevanță, în

condițiile în care pârâta a aplicat această dobândă pentru toată perioada

ulterioară trecerii la condițiile standard de creditare și a restituit sumele

percepute în plus.

Toate aceste

considerente, demonstrează faptul că între drepturile Băncii și drepturile

reclamantei există o echitate, care respectă dispozițiile Legii nr. 193/2000 și

principiul de drept enunțat de art. 969 C. civ., situație în care se poate

afirma că prezentul contractul de credit nu conține clauze abuzive.

Susținerile

recurentei-reclamantă în ceea ce privește prezentarea de către pârâtă a unui

contract de credit modificat și diferit de cel semnat de ambele părți, care

atrage incidența răspunderii penale, se constată că au fost invocate omisso

medio pentru prima oară în fața instanței de recurs, ele neputând face obiect

de analiză în aceste condiții.

În consecință, având

în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul recurentei-reclamantă urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta I.L.P. împotriva Deciziei civile nr. 112 din 13

februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2015.

Procesat de GGC - LM