ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3257/2018

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la 23 iunie 2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. prin C. S.A., pronunțarea unei hotărâri prin care: 1) Să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca nr. C2202/1000/6855 din 19.12.2007 și Actul Adițional nr. 4/05.04.2011 respectiv: art. 6.1, 6.2, 6.3, 6.4, 7.3, 7.5, 8.1, 8.2, 8.3, 8.4, 8.6, 8.7, 8.8, 9.10 lit. b) și d), 12.5, 14. lit. e) și g) din contractul inițial și art. II din Actul Adițional nr. 4/05.04.2011 și să se dispună anularea acestor clauze cu consecința modificării contractului în sensul înlăturării acestor clauze și modificarea contractului în sensul înlăturării/modificării acestor clauze; 2) Să se stabilească marja băncii la valoarea de 2,73, ca rezultat din diferența între dobânda curentă asumată de părți prin semnarea contractului (5,5%) și valoarea indicelui de referință LIBOR la data semnării contractului (decembrie 2007) care era de 2,77; 3) Să fie obligată banca să recalculeze dobânda aplicată în funcție de indicele de piață LIBOR 3M+ marja determinată la petitul 2, respectiv 2,73; 4) Să se dispună anularea graficelor de rambursare anexate actelor adiționale nr. x, 2, 3, 4 semnate de reclamantă cu banca; 5) Să fie obligată banca a recalcula dobânda în funcție de marja băncii determinată la petitul 2 și evoluția indicelui LIBOR CHM 3M și la restituirea sumelor încasate peste această formulă convenită de părți la momentul semnării contractului, ca urmare a neluării în considerare a scăderii indicelui de referință LIBOR; 6) Obligarea băncii la restituirea reclamantei a sumei percepută cu titlu de comision de acordare de 2% din valoarea creditului; 7) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate art. 1, 4 și 6 din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, art. 969, 970, 973 C. civ., Directiva 93/13/CEE.

Prin sentința civilă nr. 12222 din 9 decembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Brașov s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei cu privire la solicitarea de recalculare și restituire a sumelor de bani achitate pentru perioada 19.12.2007-22.06.2011, invocată de pârâtă prin întâmpinare. S-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la solicitarea de anulare a graficelor de rambursare anexe a actelor adiționale nr. 1-4 încheiate la Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007, invocată de pârâtă prin întâmpinare. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect "constatare clauze abuzive", formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. prin C. S.A., în sensul că: a fost constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 6.1 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007 cu privire la formularea în conformitate cu politica băncii, și pe cale de consecință s-a constatat nulitatea absolută parțială a acestei clauze cu consecința eliminării din contract a sintagmei politica băncii, iar ca o consecință a nulității acestei clauze s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, urmând ca pârâta să restituie reclamantei suma de 764,44 CHF reprezentând diferență de dobândă achitată de reclamantă în perioada 16.01.2008-29.09.2010. S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 6.3 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007 cu privire la formularea "..Clientul …renunță la orice plângere și apărare ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau insuficientă" și pe cale de consecință s-a constatat nulitatea absolută parțială a acestei clauze cu consecința eliminării din contract a sintagmei "Clientul …renunță la orice plângere și apărare ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau insuficientă". S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 9.10 lit. d) Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007 cu privire la dreptul băncii de a percepe comision de rambursare anticipată a creditului și pe cale de consecință, s-a constatat nulitatea absolută a acestei clauze. S-a respins restul capetelor de cerere ca neîntemeiate. S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat (1.500 RON) și onorariu expert (1.500 RON), în limita pretențiilor admise, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri reclamanta A. și pârâta C. S.A.. Prin decizia civilă nr. 2399/A din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 12222 din 9 decmebrie 2016 a Judecătoriei Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 6 pct. 6.2 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007. A fost obligată pârâta să achite reclamantei contravaloarea dobânzii achitate în plus față de dobânda de 5,5%/an, la cursul CHF de la data scadenței fiecărei rate de credit, începând cu data de 04.06.2008, până la data de 23.06.2014. S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 8 pct. 8.3, 8.4, 8.5, 8.6 din Contractul de credit ipotecar nr. x din 19.12.2007. S-a dispus restituirea către reclamantă a sumelor încasate de pârâtă în baza acestor clauze. Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței. A fost obligată intimata C. S.A. la plata către apelantă a sumei de 1785 RON cheltuieli de judecată. A fost respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei civile nr. 2399/A din 24 noiembrie 2017 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recursuri reclamanta A. și pârâta C. S.A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 16 mai 2018. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Brașov, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Înalta Curte notează că instanța de contencios constituțional nu a reținut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competența de soluționare a instanței supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispozițiile procedurii civile, Curtea Constituțională a recunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are exclusivitate în judecarea recursurilor. Pe de altă parte, Curtea Constituțională nici nu ar fi putut stabili competența instanței supreme în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunță numai în limitele competenței sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Se cuvin reiterate, în acest context, dispozițiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Brașov, competența de soluționare a recursurilor aparține Curții de Apel Brașov, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.