ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 693/2015

Asupra conflictului negativ de

competență de față, reține următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 06 martie 2014 pe rolul Judecătoriei Caransebeș,

reclamanta-creditoare SC V.C. I.F.N. SA a chemat în judecată pe

pârâta-debitoare C.V., solicitând emiterea unei somații europene de plată

împotriva acesteia.

În motivare, reclamanta-creditoare a

arătat că a încheiat cu pârâta-debitoare contractul de credit, prin care i-a

acordat acesteia un împrumut în sumă de 98.200 dolari SUA, care a fost achitat

parțial, actualmente creanța sa fiind în sumă de 57.429,13 dolari SUA.

Prin sentința civilă nr. 718 din 31

martie 2014, Judecătoria Caransebeș a admis excepția necompetenței sale

teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța,

față de susținerea reclamantei-creditoare potrivit căreia pârâta-debitoare, în

prezent, își are reședința în Franța, fiind angajată a Z.F. S.A.R.L.,

constatând că sediul SC V.C. I.F.N. SA este situat în sector 1, București, a

dat eficiență dispozițiilor art. 1494 C. civ., potrivit căruia locul plății

este la sediul creditorului, art. 5 pct. 1 lit. a) din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001

al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară,

recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială și art.

31 din Regulamentul Bancar nr. 2/2005, declinând competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, în a cărei rază

teritorială se află sediul creditoarei.

Cauza a fost astfel înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București care, prin sentința civilă nr. 18516 din 29

octombrie 2014, a admis excepția propriei necompetențe teritoriale, invocată

din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Caransebeș.

Totodată, constatând ivit conflictul

negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de

Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut lipsa de relevanță a situării locului de muncă al pârâtei în afara

țării, într-un alt stat membru al U.E., nedovedit de altfel, precum și lipsa de

incidență în cauză a dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. a) din Regulamentul (C.E.)

nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară,

recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială și a

dat eficiență regulii generale statuate de art. 107 N.C.P.C., potrivit căruia

competența teritorială aparține instanței în a cărei circumscripție domiciliază

sau își are sediul pârâtul.

Astfel, față de faptul că domiciliul

pârâtei-debitoare este situat în Caransebeș, jud. Caraș Severin, a

apreciat că în speță competența aparține instanței în a cărei rază teritorială

se află domiciliul pârâtei, declinând competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Caransebeș.

Analizând actele dosarului din

perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare

în judecată, Înalta Curte retine următoarele:

Reclamanta-creditoare, persoană

juridică de naționalitate română, a dedus judecății o cerere de emitere a unei

somații europene de plată îndreptată împotriva unei persoane fizice domiciliate

în România.

De aceea, în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Regulamentul C.E. nr. 44/2001 al

Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea

și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, potrivit cărora: „o

persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată

în justiție într-un alt stat membru, în materie contractuală, în fața

instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost

sau urmează a fi executată", în condițiile în care reclamanta-creditoare

nu a făcut dovada că pârâta-debitoare ar avea domiciliul într-un alt stat

membru al U.E.

Somația europeană de plată este

guvernată de prevederile Regulamentului (C.E.) nr. 1896/2006 al Parlamentului

European și al Consiliului din 12 decembrie 2006.

Art. 6 din respectivul Regulament

statuează la alin. (1) regula generală de competență, potrivit căreia: „în

sensul aplicării prezentului regulament, competența se determină în

conformitate cu normele de drept comunitar aplicabile în materie, în special

regulamentul (C.E.) nr. 44/2001". Alin. (2) al normei instituie o excepție

de la această regulă, în sensul că: „(...), în cazul în care creanța se referă

la un contract încheiat de către o persoană, consumatorul, pentru o folosință

care ar putea fi considerată ca neavând legătură cu activitatea profesională a

acestuia și în cazul în care acest consumator este pârâtul, competența aparține

numai instanțelor din statul membru în care pârâtul își are domiciliul, în

sensul art.59 din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001."

Potrivit art. 59 din Regulamentul (C.E.)

nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară,

recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială,

„pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru

ale cărui instanțe sunt sesizate, acestea aplică legislația internă", iar

„în cazul în care o parte nu are domiciliul pe teritoriul statului membru ale

cărui instanțe sunt sesizate, instanța, pentru a determina dacă partea are

domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru, aplică legea statului membru în

cauză."

Din verificarea clauzelor contractului

de credit, din care s-a născut creanța a cărei acoperire o solicită

reclamanta-creditoare în speță, nu rezultă că pârâta-debitoare persoană fizică

ar fi încheiat contractul respectiv pentru o folosință care ar putea fi

considerată ca având legătură cu activitatea profesională a acesteia, astfel că

Înalta Curte reține incidența în cauză a alin. (2) al art. 6 din Regulamentul

(CE.) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12

decembrie 2006.

În consecință, competența soluționării

cererii de emitere a somației europene de plată aparține instanței din statul

membru al U.E. în care își are domiciliul pârâta-debitoare.

Cum în speță, s-a afirmat doar că în

prezent pârâta-debitoare are reședința în Franța, fiind angajată a Z.F.

S.A.R.L., fără a se face dovada eventualului domiciliu al acesteia în statul

membru menționat, în condițiile în care sarcina probei revine

reclamatei-creditoare conform art. 1169 C. civ., Înalta Curte reține că

domiciliul pârâtei cetățean român este în România, în Caransebeș, jud. Caras

Severin, așa cum este consemnat în contractul de împrumut pentru a cărui

executare se cerere emiterea somației europene de plată.

În considerarea textelor legale

menționate, a obiectului cererii vizând emiterea unei somații europene de plată

și de calitatea de consumator a pârâtei-debitoare, Înalta Curte, în aplicarea art.

6 alin. (2) din Regulamentului (C.E.) nr. 1896/2006 al Parlamentului European

și al Consiliului din 12 decembrie 2006 coroborat cu art. 59 din Regulamentul

(C.E.) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, reținând că în cauză

nu se atrage conform dreptului național incidența unei norme de competență

teritorială exclusivă, va face aplicarea art. 107 N.C.P.C., potrivit căruia

„cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei

circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede

altfel".

Față de considerentele anterior

expuse, dând eficiență prevederilor art. 107 N.C.P.C., văzând și dispozițiile art.

135 alin. (4) N.C.P.C., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Caransebeș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Caransebeș.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

27 februarie 2015.