ÎCCJ, decizie (scj.ro #82138)

Acțiune pentru anularea deciziei/dispoziției primarului. Acte emise de către acesta în exercitarea atribuțiilor decurgând din Legea nr . 10/2001. Cuprins pe materii . Drept procesual civil. Acțiune pentru anularea deciziei/dispoziției primarului. Actele emise de către acesta în exercitarea atribuțiilor decurgând din Legea nr . 10/2001. Index alfabetic . Drept procesual civil. - Acțiune pentru anularea deciziei/dispoziției primarului - Acte emise de primar. Legea nr . 10/2001. Atunci când acționează în temeiul obligațiilor ce îi revin potrivit Legii nr.10/2001, primarul nu întocmește, prin dispozițiile pe care le emite, acte de autoritate, ci simple acte de gestiune, de drept civil, ale persoanei juridice pe care o reprezintă.

Dar, chiar și în situația în care sunt supuse cenzurii instanței acte emise în exercitarea funcției executive, aceasta nu înseamnă o imixtiune în sfera altei puteri, ci doar exercitarea competențelor ce revin puterii judecătorești, având în vedere că este garantat prin Constituție (art.126 alin.6) controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice. Î.C.C.J ., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 5996 din 19 iunie 2006. La 28 noiembrie 2003 G.F . a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Pașcani, anularea dispoziției nr.239 din 27 octombrie 2003 prin care i s-a respins notificarea privind restituirea în natură sau prin echivalent a unui imobil situat în Pașcani, județul Iași.

Prin sentința civilă nr.77 din 21 ianuarie 2005 Tribunalul Iași a respins contestația ca neîntemeiată, reținând în motivare că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat și în acest fel, nu a făcut probat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art.3 din Legea nr.10/2001. Înscrisurile privitoare la modalitatea de preluare a imobilului în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr.92/1950 au fost considerate că nu fac dovada dreptului de proprietate, întrucât nu menționează și persoana de la care bunul a fost preluat. De asemenea, au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză întrucât ar fi identificat un alt imobil și nu cel solicitat de reclamantă.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta care a arătat că au fost interpretate greșit probele administrate în cauză, atunci când s-a concluzionat că nu a fost dovedit dreptul de proprietate, ignorându-se: astfel: procesul-verbal de evaluare din 11 aprilie 1962, în vederea exproprierii; faptul că str.Ștefan cel Mare a fost renumerotată ; individualizarea imobilului a fost făcută prin indicarea încăperilor, anexelor, cât și a faptului că în prezent pe o parte din teren a fost construită o bancă.

Prin decizia nr.458 din 9 noiembrie 2005 Curtea de Apel Iași, Secția civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința și în consecință, a admis contestația, a anulat dispoziția atacată și a obligat pe Primarul Municipiului Pașcani să restituie reclamantei în natură terenul situat în Municipiul Pașcani, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, în suprafață de 61,09 m.p . De asemenea, a fost obligat intimatul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată, în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005. Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța a avut în vedere și probele suplimentare administrate în faza apelului, reținând că s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită.

Împotriva deciziei a declarat recurs Primarul Municipiului Pașcani., care a în primul rând invocat aspecte de netemeinicie, legate de modalitatea, eronată, în care instanța a apreciat probele administrate în cauză pentru a trage concluzia că s-a demonstrat dreptul de proprietate al reclamantei; S-a mai susținut că în mod nepermis și încălcând principiul separației puterilor în stat, instanța a obligat Primarul să restituie reclamantei în natură terenul, deși dacă a considerat posibil acest lucru, instanța însăși trebuia să dispună restituirea, nu să „ordone” și să reînvestească pe primar cu o obligație care revenea exclusiv instanței de apel; S-a mai arătat că terenul nu poate fi restituit în natură întrucât aparține domeniului public de interes local și potrivit art.11 din Legea nr.213/1998, astfel de bunuri sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile; În privința măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcția-demolată, stabilirea lor este eronată pentru că notificatoarea nu a dat o declarație autentificată din care să rezulte că nu a încasat despăgubiri, declarația în acest sens a avocatului neputând produce efecte juridice-, iar primarul nu poate aduce la îndeplinire dispozitivul deciziei în absența unei astfel de declarații; Soluția din punct de vedere procedural este greșită pentru că în astfel de pricini nu se pot aplica, prin asimilare,

dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la casarea cu trimitere. Câtă vreme unitatea deținătoare a emis dispoziția, instanța nu mai poate dispune retrimiterea cauzei acesteia, spre soluționare; Dispunând asupra unui alt imobil decât cel solicitat prin notificare, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, depășind atribuțiile puterii judecătorești; În fine, în mod greșit s-a dispus obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că acesta nu are patrimoniu, că este o autoritate a administrației publice locale, că nu este deținătorul bunurilor imobile solicitate prin notificare și că pe rolul instanței nu s-a aflat o cauză de drept comun, ci o contestație împotriva unui act administrativ – jurisdicțional.

S-au atașat motivelor de recurs: H.G . nr.1.354/2001 privind atestarea domeniului public al județului Iași și hotărârea Consiliului local al Municipiului Pașcani, privitoare la aprobarea domeniului public al municipiului. Recursul este nefondat . - Criticile de netemeinicie, legate de modalitatea în care instanța de apel, apreciind probele administrate în cauză, a tras concluzia dovedirii dreptului de proprietate al reclamantei, sunt formulate cu nesocotirea dispozițiilor art.304 Cod procedură civilă care reglementează, pentru calea extraordinară de atac a recursului numai anumite motive de nelegalitate . Instanța de recurs nu poate reevalua probatoriul pentru a se ajunge la o altă concluzie pe situația de fapt, astfel cum se pretinde prin intermediul motivului de recurs arătat.

- În ce privește obligarea primarului la restituirea în natură a terenului despre care s-a stabilit că este liber, măsura instanței nu este o încălcare a principiului separației puterilor în stat, pentru a fi atrasă incidența dispozițiilor art.304 pct.4 Cod procedură civilă. Pe de o parte, primarul a stat în proces ca reprezentant al unității deținătoare și ca emitent al actului supus cenzurii instanței, iar nu ca reprezentant al puterii executive. Atunci când acționează în temeiul obligațiilor ce îi revin potrivit Legii nr.10/2001, primarul nu întocmește, prin dispozițiile pe care le emite, acte de autoritate, ci simple acte de gestiune, de drept civil, ale persoanei juridice pe care o reprezintă.

Dar, chiar și în situația în care sunt supuse cenzurii instanței acte emise în exercitarea funcției executive, aceasta nu înseamnă o imixtiune în sfera altei puteri, ci doar exercitarea competențelor ce revin puterii judecătorești, având în vedere că este garantat prin Constituție (art.126 alin.6) controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice. Modalitatea de formulare a criticii denotă însă confuzia în care se află recurentul în legătură cu funcțiunea și rolul fiecărei puteri în stat. Pe de altă parte, susținerea că instanța însăși trebuia să dispună restituirea imobilului și nu să impună o asemenea obligație primarului, nesocotește poziția procesuală pe care acesta a avut-o în cadrul judecății, aceea de intimat-pârât.

Admițându-se acțiunea, este evident că obligația care trebuie adusă la îndeplinire cade în sarcina pârâtului, hotărârea judecătorească având valoarea de titlu executoriu pentru ipoteza neîndeplinirii de bunăvoie a obligației; Pe de altă parte, susținerea că terenul este nerestituibil în natură pentru că ar aparține domeniului public de interes local și s-ar opune dispozițiile Legii nr.213/1998, care reglementează prin art.11 regimul juridic al unor astfel de bunuri, nu poate fi primită. Potrivit art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 (la care face trimitere și art.2 lit.h din Legea nr.10/2001), pentru ca un bun să facă parte din domeniul public sau privat al statului, este necesar ca el să fi fost preluat în temeiul unui titlu valabil.

Or, preluarea unui imobil prin expropriere, în vederea satisfacerii unei cauze de utilitate publică, scop ce nu a fost realizat, lipsește de temei valabil titlul statului. Situația juridică a imobilului (teren liber, neafectat de construcții de utilitate publică), face să fie lipsită de cauză preluarea lui de către stat. Includerea imobilului într-o anexă a unei Hotărâri de Guvern sau a Consiliului local nu este în măsură să constituie prin ea însăși titlu de proprietate, câtă vreme preluarea bunului s-a făcut în mod nevalabil ; - Este nefondată și critica privitoare la măsurile reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată, care n-ar fi trebuit stabilite în absența unei declarații autentificate a notificantei referitoare la neîncasarea despăgubirilor.

O astfel de declarație, dată de către reclamantă în fața notarului există depusă la dosar, iar dacă recurentul contesta realitatea celor consemnate trebuia să facă dovada contrară și să ceară ca restituirea imobilului să se realizeze condiționat de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată, astfel cum prevede art.11 alin.1 din Legea nr.10/2001. Împrejurarea că în procesul-verbal din 1962 se procedează la o evaluare a imobilului limitează natura probatorie a înscrisului doar sub acest aspect, câtă vreme nu se consemnează și plata respectivelor sume de bani către cei expropriați. Rezultă că instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.11 alin.1 din Legea nr.10/2001, fără să condiționeze restituirea în natură a imobilului de rambursarea unor despăgubiri, având în vedere că nu s-a făcut dovada încasării acestora.

- Susținerea unei greșite rezolvări a cauzei sub aspect procedural, pentru că soluția pronunțată ar echivala cu o casare cu trimitere la unitatea deținătoare, este neîntemeiată. Obligând la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată, instanța nu a pronunțat, astfel cum se susține, o soluție de casare cu trimitere. Dimpotrivă, s-a dat rezolvare problemei de drept deduse judecății, făcându-se aplicarea textelor de lege incidente atunci când s-a stabilit calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și faptul că pentru construcția demolată i se cuvin măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr.247/2005. Faptul că instanța nu a stabilit în concret felul acestor măsuri se datorează noii proceduri pentru acordarea despăgubirilor reglementată de Cap.V al Titlului VII din legea menționată anterior.

Conform acesteia, entitățile învestite cu soluționarea notificărilor sunt cele ce alcătuiesc dosarele cu întreaga documentație, pe care le transmit apoi Comisiei Centrale, care întocmește raportul de evaluare final. În consecință, și această critică de nelegalitate va fi respinsă. Susținerea potrivit căreia instanța s-ar fi pronunțat asupra unui alt imobil decât cel solicitat (deci, extra petita , cu incidența art.304 pct.6 Cod procedură civilă), este de asemenea, nefondată . Instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii atunci când a dispus restituirea imobilului din str . Ștefan cel Mare nr.47 (fost nr.5), identificat conform raportului de expertiză efectuat în cauză ca fiind cel care a aparținut reclamantei și a făcut obiect al exproprierii.

Astfel cum în mod corect s-a reținut în considerentele deciziei, împrejurarea că în notificare a fost indicat din eroare un alt număr de imobil (în condițiile în care au fost anexate acte care să facă posibilă identificarea, suplimentate ulterior, în procedura judiciară), nu înseamnă că reclamanta nu și-ar fi justificat dreptul de proprietate asupra bunului a cărui restituire a cerut-o în realitate. Inadvertența privitoare la numerele poștale a fost lămurită în faza probațiunii, instanța pronunțându-se în cadrul procesual fixat de parte, astfel încât motivul de recurs este neîntemeiat. - În ce privește obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, aceasta s-a făcut în mod corect, cu respectarea dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă.

Ca parte căzută în pretenții, pârâtul suportă cheltuielile ocazionate de proces, fiind în culpă pentru declanșarea procedurii judiciare, față de modalitatea în care a dat curs notificării în faza procedurii prealabile. Argumentele invocate în legătură cu lipsa unui patrimoniu al recurentului, cu natura litigiului (deși este în eroare asupra acestuia atunci când susține că a fost supus cenzurii un act administrativ – jurisdicțional, întrucât dispoziția atacată nu are un astfel de caracter), nu sunt apte să înlăture aplicabilitatea dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, text de lege care nu conține distincțiile pe care le formulează recurentul. Pentru considerentele expuse, toate criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate astfel încât recursul a fost respins.