ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1747/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1747/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

156/S/2014 pronunțată de Tribunalul Brașov s-a respins acțiunea civilă

formulată, completată și precizată de reclamantul M. Pitești prin P., în

contradictoriu cu pârâtul C.S.E.

A anulat, ca

insuficient timbrată, acțiunea civilă formulată în dosarul conex de reclamantul

M.E.C.T.S., în contradictoriu cu pârâtul C.S.E. Pitești.

A respins excepția de

nelegalitate a H.C.M. nr. 609/1972, O.M.T.S. nr. 295/1991 (poziția 2 din Anexa

3), O.M.T.S. nr. 102/1998, H.C.L. Pitești nr. 194/1999, H.G. nr. 447/2002 și

H.G. nr. 1705/2006, invocată de pârât în contradictoriu cu emitenții actelor

administrative, G.R., M.E.C.T.S. și C.L. Pitești.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că acțiunea dedusă judecății în dosarul

principal (singura cu care instanța a rămas investită, ca urmare a complinirii

cerințelor referitoare la timbraj) are un caracter mixt, constituind o cerere

în revendicare completată ulterior cu un capăt de cerere în rectificare c.f.

Ca urmare

a admiterii excepției privind insuficienta timbrare, în baza art. 20 alin. (1)

și (3) din Legea nr. 146/1997, aflată în vigoare la data formulării cererii,

instanța a anulat ca insuficient timbrată acțiunea civilă formulată în dosarul

conex de reclamantul M.E.C.T.S., în calitate de succesor al fostei A.N.S., în

contradictoriu cu același pârât.

În baza art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, instanța a respins excepția de nelegalitate a

H.C.M. nr. 609/1972, O.M.T.S. nr. 295/1991, O.M.T.S. nr. 102/1998, H.C.L.

Pitești nr. 194/1999, H.G. nr. 447/2002 și H.G. nr. 1705/2006, invocată de

pârât în contradictoriu cu emitenții actelor administrative, G.R., M.E.C.T.S.

și C.L. Pitești.

În baza art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., instanța a obligat reclamantul M. Pitești să plătească

pârâtului C.S.E. suma de 6520 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în

limitele în care aceste cheltuieli au fost solicitate, respectiv cele efectuate

cu titlul de onorariu expert.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul M. Pitești și pârâtul C.L. Pitești.

Prin decizia civilă nr.

78/ Ap din 27 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale s-a respins apelul declarat de reclamantul M. Pitești, prin P. și

pârâtul C.L.M. Pitești împotriva Sentinței civile nr. 156/S/2014 a Tribunalului

Brașov și a fost obligat apelantul să plătească intimatului C.S.E. suma de

4129,20 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele considerente:

Cu privire la apelul

C.L. Pitești, s-a respins, ca fiind lipsit de interes, întrucât acest pârât a

fost atras în fața primei instanțe numai pentru soluționarea excepției de

nelegalitate a actelor administrative, ridicată de pârâtul C.S.E., excepții

respinse. Cum în sarcina acestui apelant nu s-a stabilit vreo obligației, iar

fondul dreptului dedus judecății nu îl privește, apelul a fost respins, cum de

altfel a invocat și pârâtul C.S.E. și a susținut însuși apelantul.

Apelul M. Pitești a

fost constatat nefondat.

Cadrul procesual în

apel este determinat strict de acțiunea în revendicare și cererea în rectificare

de carte funciară, dat fiind că celelalte dispoziții ale tribunalului nu au

fost atacate.

Conform art. 480 din

vechiul C. civ., aplicabil speței, „Proprietatea este dreptul ce are cineva de

a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în

limitele determinate de lege”. Acțiunea în revendicare nu avea o reglementare

proprie, ca în actual C. civ., însă este unanim admis că fundamentul acțiunii

în revendicare îl constituie acest text, care ar asigura protecția dreptului de

proprietate prin mijlocul procesual al revendicării.

Succesul

în acțiunea în revendicare este determinat de dovedirea a cel puțin două

condiții, respectiv dreptul de proprietate să aparțină reclamantului, iar

posesia să aparțină pârâtului sau, dacă pârâtul deține un titlu de proprietate,

să fie probată precaritatea acestuia.

Dreptul

de proprietate asupra construcțiilor ce alcătuiesc imobilul supus revendicării

aparține pârâtului C.S.E., terenul fiind dat în folosință, cum reiese din

extrasul de carte funciară nr. 2841 N Pitești, dreptul fiind înscris în anul

2000, sub nr. cad. 1856.

Dat fiind

că la data inițială, Legea nr. 7/1996, nu a consacrat efectul constitutiv de

drepturi al înscrierii în cartea funciară, cunoscut Decretului-Lege nr. 115/1938

și actualului C. civ., corect prima instanță a procedat la analiza titlurilor

părților, respectiv înscrisurile de care reclamantul se prevalează și

înscrierea din cartea funciară în favoarea pârâtului club sportiv.

Cum s-a

arătat deja, reclamantul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate

dobândit în condițiile legii, cerință neîndeplinită în cauză cum corect a

reținut tribunalul.

În

termenii art. 644 – art. 645 C. civ., „Proprietatea bunurilor se dobândește și

se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”.

„Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin

prescripție, prin lege și prin ocupațiune”. Drept urmare, reclamantul trebuie

să fie în posesia unui titlu de proprietate dobândit prin modurile expuse, or

în cauză, un astfel de titlu nu a fost exhibat, înscrisurile depuse la dosar

nefăcând dovada dreptului de proprietate, anterior înscrierii dreptului

pârâtului clubul sportiv, pe de o parte, iar pe de alta, nici nu a fost invocat

un astfel de mod originar. Susținerile privind „stăpânirea din vechime”, ori că

terenul este „proprietatea comunei de peste 30 de ani”, reieșite din mențiunile

din Regulamentul pentru organizarea S.Ș.C. Pitești, Inventarul averii P. Pitești,

cu procesele-verbale și schițele anexă, Recapitulația acestui inventar,

Memoriul și Adresa Diviziei a 3-a, Bugetul general de venituri și cheltuieli pe

anul 1940/41 și Planul Orașului Pitești Toate datând din perioada 1932-1944),

și din care ar rezulta o posesie continuă, neîntreruptă, necontestată, nu pot

fi primite cât timp aceste înscrisuri nu sunt titluri de proprietate, nu au

fost supuse publicității imobiliare, nu există o hotărâre judecătorească de constatare

a dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă (cum se sugerează prin

apel), iar instanța nici nu a fost învestită cu o asemenea cerere. Constatarea

dreptului de proprietate prin uzucapiune nu se poate face decât prin hotărâre

judecătorească, care în cauză nu există, încât simplele afirmații din apel,

privind stăpânirea terenului, rămân la acest stadiu și nu trebuie omis că în

cauză, construcțiile fac obiect al revendicării din moment ce terenul este dat

în folosința pârâtului clubul sportiv pe durata existenței acestora, încât

documentele, în ce privesc terenul, nu prezintă nici o relevanță.

Nu mai

puțin, proba științifică a expertizei, întocmită de expertul P.O., demonstrează

că terenurile „Z.” amintite de reclamant nu se identifică pe teren cu imobilul

în litigiu, concluzia expertului judiciar fiind susținută și de expertul

consilier, acele terenuri fiind reperate la distanțe apreciabile față de

imobilul revendicat și nici nu au avut aceeași conformație, încât afirmațiile

din apel privind pe „părintele O.”, „Zăvoiul unde se serba Boboteaza”, nu au

nici o relevanță, după cum același efect îl au considerentele din apel privind

inventarierea imobilului prin H.C.L. nr. 194/1999, aprobată prin H.G. nr. 447/2002,

care nu fac decât să-l menționeze.

Cert este

că imobilul revendicat nu se suprapune cu terenurile „Z.”, de care amintește

reclamantul, încât și pe acest considerent acțiunea în revendicare nu poate fi

admisă, cum corect a reținut prima instanță.

Dreptul

de proprietate al pârâtului este înscris în cartea funciară și cum reclamantul

nu a reușit să facă dovada dreptului său, înscrierea în cartea funciară își

produce efectele, dreptul pârâtului este opozabil tuturor, neavând importanță

cum a fost înscris, întrucât nu s-a formulat o acțiune în rectificare de carte

funciară, bazată pe dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, iar dacă totuși

s-a solicitat rectificarea, nu trebuie omis că nu a fost motivată, tribunalul

deducând care ar fi temeiul de drept. Nefiind cazul admiterii acțiunii în

revendicare, rectificarea situației de carte funciară nu poate fi admisă, fiind

una accesorie celei principale, iar cerințele art. 34 din Legea nr. 7/1996, nu

sunt îndeplinite, aici fiind de menționat că o critică expresă în apel nu s-a

adus sub aspectul respingerii acestei cereri.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantul M. Pitești și pârâtul

C.S.E. Pitești.

Recurentul-reclamant

M. Pitești prin P.

critică decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 C.

proc. civ.

În

esență, reclamantul arată că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a criteriilor de comparare a titlurilor părților în cadrul

acțiunii în revendicare, precum și a dispozițiilor din Legea nr.

7/1996, motivele fiind contradictorii.

Astfel,

se susține că este eronată concluzia instanței că din documentele

depuse la dosarul cauzei nu reiese dreptul de proprietate asupra imobilelor

revendicate de reclamant, de vreme ce fiecare dintre părți posedă o

înscriere în cartea funciară.

Înscrierea

în cartea funciară are rol de opozabilitate, iar instanța trebuie să

compare titlurile, aplicând același criterii, atât pentru reclamant, cât

și pentru pârât. Mai mult, din motivarea hotărârii reiese o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 7/1996, în ceea ce privește

acțiunea în rectificarea cărții funciare.

S-a mai

arătat de către recurent că a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului prin documentele depuse, respectiv: declarația privind

inventarierea imobilelor, întocmită la data de 31 decembrie 1948 care face

dovada stăpânirii terenului mai mult de 30 de ani, H.C.L. nr. 194/1999, precum

și celelalte documente mai vechi, pe care expertul a omis să le analizeze.

S-a invocat că expertul nu a ținut cont de obiectivele stabilite, iar

concluziile acestuia sunt eronate, impunându-se efectuarea unui alt raport de

expertiză care să aibă în vedere toate actele depuse la dosar.

Recurentul-pârât

C.S.E. Pitești, critică decizia, exclusiv în ceea ce privește soluția de

admitere în parte a cheltuielilor de judecata, invocând în drept

dispozițiile art. 304 raportate la art. 274 C. proc. civ.

Recurentul

apreciază că hotărârea instanței de fond este nelegală, numai în ceea ce

privește soluția de limitare a cheltuielilor de judecată la suma pentru care

s-au depus chitanțe la dosarul cauzei.

Astfel,

cu ocazia dezbaterilor pe fond, intimata pârâtă a solicitat obligarea apelantei

la plata cheltuielilor de judecată constând în suma de 8281.14 lei,

reprezentând echivalentul în lei a sumei de 1500 Euro + TVA.

Dovada

angajării acestor cheltuieli de către partea intimată pârâtă a făcut-o prin

depunerea la dosarul cauzei, la termenul de dezbateri, a contractului de

asistență juridică nr. 1069529/2014 încheiat intre C.S.E. Pitești și SCA P.R.A.

Ulterior

pronunțării soluției Curții de apel Pitești, în temeiul contractului

de asistenta juridica încheiat anterior litigiului și pentru reprezentarea părții

în faza procesuală a apelului, pârâta a achitat suma de 4151.9 lei, prin

chitanțele nr. 370 din 20 ianuarie 2015 și nr. 372 din 27 februarie 2015,

reprezentând diferența de onorariu până la suma solicitată în apel.

Intimatul

G.R. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de ambii recurenți.

Se arată

că participarea în cauză a G.R. s-a dispus de către instanță ca urmare a invocării,

la data de 17 februarie 2014, de către reclamantul C.S.E. Pitești a excepției

de nelegalitate a dispozițiilor H.C.M. nr. 609/1972, a Poziției nr. 1250 din

Anexa H.G. nr. 447/2002 privind atestarea bunurilor aparținând domeniului

public al județului Argeș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din

județul Argeș, și a dispozițiilor H.G. nr. 1705/2006 privind aprobarea

inventarelor pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al

statului, cu referire la Poziția nr. 101139 din Anexa nr. 30 a acesteia.

Recursul

M. Pitești este nefondat.

Examinând

susținerile reclamantului M. Pitești, Înalta Curte constată că o

parte din acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă.

Astfel,

deși, cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, criticile de

nelegalitate privesc modalitatea în care instanța de apel a aplicat

criteriile de comparare a titlurilor părților într-o acțiune în

revendicare și greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 7/1996.

Acțiunea

în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul sau un alt titular

al unui drept real, care nu se află în posesia bunului revendicat solicită

înapoierea bunului care se află în posesia unui neproprietar și care îl

deține fără temei. De esența formulării unei acțiuni în

revendicare este dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat, pentru a putea pretinde protecția judiciară a

acestuia.

În

speță, în mod corect s-a statuat în temeiul probelor administrate că

reclamantul M. Pitești nu are titlu asupra imobilului revendicat,

instanța de apel aplicând corect principiile de drept ce guvernează

materia acțiunii în revendicare.

S-a

invocat forța probantă a H.C.L. nr. 194/1999, aceasta fiind o hotărâre a

consiliului local de inventariere a unor imobile, însă documentul nu are

valoarea unui act normativ, pentru a se putea invoca dobândirea prin lege a

proprietății. În mod constant, în practică și în doctrină s-a arătat

că o hotărâre a consiliului local sau chiar o hotărâre de guvern, nu pot

substitui titlul de proprietate, în ceea ce privește intrarea valabilă în

patrimoniu a unui imobil.

Faptul că

printr-o serie de măsuri administrative imobilul a fost inclus într-o hotărâre

a consiliului local nu poate crea un titlu valabil de proprietate pentru

autoritatea administrativă locală, aspect confirmat și de jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, în cauza V. contra României. În paragraful 51 se menționează:

„

(..) această ocupare

nu a avut ca temei juridic niciunul din modurile de transfer ale bunurilor în

domeniul public prevăzute de Legea nr. 213/1998 și anume donația, vânzarea sau

exproprierea."

Datorită

autorității interpretative a hotărârilor pronunțate de Curtea de la Strasbourg,

obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției europene a drepturilor

omului și libertăților fundamentale, instanțele trebuie să aibă în vedere că nu

este suficientă o declarație a unei autorități pentru ca bunul să fie

transferat din proprietatea privată în domeniul public, fiind necesar un titlu

valabil de dobândire a imobilului, deoarece simpla declarație sau destinația

publică nu creează domeniul public, numai titlul de proprietate având această

aptitudine.

Or, dacă

reclamantul M. Pitești nu face dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat, nu poate triumfa în acțiunea formulată, în raport

de criteriile de comparare a titlurilor. Faptul că atât reclamantul, cât

și pârâtul susțin că au titluri care sunt înscrise în cartea

funciară, înseamnă că acele acte devin opozabile terților, adică pot fi

comparate, putea a se putea stabili cine are titlul cel mai bine caracterizat.

Într-adevăr,

instanța de fond a fost investită cu o acțiune în revendicare,

probatoriul fiind axat pe dovedirea titlurilor părților. Dacă ambele

părți invocă faptul că au în patrimoniul lor dreptul de proprietate, se

procedează la compararea titlurilor exhibate în fața instanței de

judecată, iar în cazul în care reclamantul nu-și dovedește

susținerile, acțiunea va fi respinsă, ca nefondată.

Instanța

de apel, efectuând raționamentul jurisdicțional, a analizat probele

propuse de părți, decelând efectele juridice ale fiecărui document

prezentat, atât de reclamant, cât și de pârâți, îndeplinindu-și

astfel obligațiile prevăzute de lege.

Reclamantul

invocă în cuprinsul cererii de recurs probele administrate, adică documentele

depuse în fața instanțelor anterioare, criticând și concluziile

expertizei de specialitate care nu a respectat obiectivele stabilite și nu

a ținut cont de actele depuse de părți. Aceste susțineri vizează

evaluarea probatoriului administrat, deci temeinicia hotărârii atacate, aspect

care nu mai poate fi supus analizei instanței în recurs în contextul

abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ, prin O.U.G. 138/2000, aprobat prin

Legea nr. 219/2000.

În ceea

ce privește acțiunea în rectificarea cărții funciare, întemeiată

pe dispozițiile art. 34 și următoarele din Legea nr. 7/1996, scopul

acesteia este efectuarea publicității imobiliare atunci când situația

juridică a imobilelor este pe deplin stabilită.

Or, în

măsura în care instanța este investită cu o acțiune în revendicare,

se vor avea în vedere efectele publicității imobiliare, pentru a stabili

opozabilitatea documentelor invocate de părți. Instanța poate

aprecia, în virtutea atribuțiilor sale jurisdicționale, dacă

reclamantul, prin documentele invocate face dovada dreptului său de proprietate

asupra imobilelor în litigiu, întrucât simpla înscriere în cartea funciară nu

este suficientă pentru a dovedi existența dreptului în patrimoniul

reclamantului.

Reclamantul

a invocat ca temei de drept și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., însă susținerea este formală, deoarece argumentele aduse vizează tot

modalitatea de evaluare a probatoriului, ceea ce excede prerogativelor

instanței de recurs.

Așa

fiind, recursul reclamantului M. Pitești este nefondat, hotărârea

instanței de apel fiind corect motivată și îndeplinind cerințele

de legalitate.

Recursul

pârâtului C.S.E. Pitești este întemeiat, în ceea ce privește

acordarea cheltuielilor de judecată.

Examinând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în fața

instanței de apel s-a depus o copie a contractului de asistență

juridică nr. 1069529/2014 din care rezultă că onorariul convenit de pârât cu

apărătorul său este de 1500 de euro, iar echivalentul în lei la data

plății fiind de 8241,14 lei. Or, Curtea de Apel Pitești a acordat

cheltuieli de judecată în sumă de 4129,20 lei, conform chitanțelor de

plată depuse la dosar.

Ulterior,

în fața instanței de recurs s-a făcut dovada achitării sumei totale

de 8281,14 lei, deci admiterea căii de atac se impune în baza actelor noi

depuse de recurentul-pârât, acte care-l îndreptățesc la acordarea

cheltuielilor de judecată în apel. Suma suplimentară de 4151,94 lei rezultă din

chitanțele nr. 370 din 20 ianuarie 2015 și 372 din 27 februarie 2015.

Având în

vedere că recursul reclamantului este nefondat, iar cel al pârâtului este

întemeiat, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul C.S.E.

Pitești este îndreptățit și la acordarea cheltuielilor de

judecată în recurs, în cuantum de 5468,4 lei, conform chitanței aflată la

dosarul Înaltei Curți.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul reclamantului M.

Pitești. Urmează să admită recursul declarat de pârâtul C.S.E. Pitești

împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că va

obliga pe apelantul M. Pitești prin P. la plata către intimatul-pârât C.S.E. Pitești

a sumei de 8281,14 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Urmează să

mențină restul dispozițiilor deciziei.

În

temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., urmează să oblige pe

recurentul M. Pitești prin P. la plata sumei de 5468,4 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată către recurentul C.S.E. Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M. Pitești prin P. împotriva

deciziei nr. 78/ Ap din 27 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Admite recursul

declarat de pârâtul C.S.E. Pitești împotriva aceleiași decizii, pe care o

modifică în parte, în sensul că obligă pe apelantul M. Pitești prin P. la plata

către intimatul-pârât C.S.E. Pitești a sumei de 8281,14 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată în apel.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Obligă pe recurentul

M. Pitești prin P. la plata sumei de 5468,4 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată către recurentul C.S.E. Pitești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2015.