ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1302/2014

Asupra contestației de față, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 42 din 18 februarie 2014 Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis sesizarea formulată de Comisia de evaluare constituită la nivelul Penitenciarului Bârcea Mare în baza H.G. nr. 836/2013, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile față de condamnatul D.N.R. și cererea formulată de condamnatul D.N.R., deținut în Penitenciarul Bârcea Mare. În baza art. 6 alin. (6) teza I noul C. pen., a redus pedeapsa complementară de 10 ani aplicată condamnatului D.N.R. prin Sentința penală nr. 117/2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3002 din 3 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar penal nr. 834/57/2011, la 3 ani în raport de disp.

art. 66 noul C. pen. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că a fost învestită de Comisia de evaluare constituită la nivelul Penitenciarului Bârcea Mare în baza H.G. nr. 836/2013, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile față de condamnatul D.N.R. în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 255/2013, ce a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 52/57/2014. Sesizarea a fost însoțită de fișa de evaluare, fotocopia mandatului de executare din 4 octombrie 2013 emis de Curtea de Apel Alba Iulia - compartimentul executări penale, Sentința penală nr. 117/2012 pronunțată de Curtea de apel Alba Iulia, și dispozitivul Deciziei penale nr. 3002 din 3 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar penal nr. 834/57/2011.

De asemenea, condamnatul la rândul lui a formulat o cerere cu același obiect, înregistrată sub nr. 77/57/2014 pe rolul aceleiași instanțe, intitulată "contestație la executare" și care a fost recalificată din perspectiva obiectului dezvoltat în petitul cererii. În raport de prevederile art. 43 alin. (3) C. proc. pen. instanța a dispus reunirea la dosarul înregistrat primul pe rolul acestei instanțe deoarece ambele dosare au același obiect. Verificând competența în raport de dispozițiile de art. 23 alin. (7) din Legea nr. 255/2013, Curtea a reținut că este instanță de executare deoarece a pronunțat hotărârea de condamnare. Potrivit dispoziției care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, din perspectiva art. 6 alin. (1) C. pen.

Curtea a constatat că normele care incriminează faptele pentru care a fost condamnat definitiv D.N.R. nu sunt favorabile acestuia din perspectiva pedepselor principale. Din punct de vedere al dispoziției art. 6 alin. (5) teza I C. pen. raportat la art. 253 1 C. pen. anterior: Conflictul de interese avea menționată obligativitatea aplicării pedepsei complementare constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe durată maximă. Potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior pedeapsa complementară constând în interzicerea unor drepturi stabilea limitele între unu și 10 ani. În conținutul art. 301 alin. (1) C. pen. actual infracțiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prevede drept pedeapsă complementară obligatorie interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică, nemaispecificând vreo limită, sens în care este incidentă dispoziția art. 66 C. pen.

actual. Aceasta prevede limitele pedepsei complementare interzicerii unor drepturi de la 1 la 5 ani și menține conținutul pedepselor complementare aplicate. În considerarea modificărilor legislative persoanei condamnate îi este favorabilă legea care îi diminuează durata pedepselor complementare, sens în care este incident art. 6 alin. (5) din C. pen. actual. Solicitarea condamnatului de reanalizare a probatoriului și reindividualizare a sancțiunii ca urmare a abrogării Legii nr. 78/2000, precum și anularea executării pedepsei în regim de detenție raportat la noile prevederi penale în materie a fost considerată ca neîntemeiată, întrucât acceptarea unei asemenea teorii ar echivala cu o rejudecare a cauzei în condițiile în care există o hotărâre judecătorească definitivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat contestație condamnatul reiterând aceleași motive de la fond. Examinând contestația prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) noul C. pen., "Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim". Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale și anume principiul legalității incriminării, respectiv principiul autorității de lucru judecat.

Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârșirii infracțiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracțiunea respectivă. Acest principiu impune obligația ca orice sancțiune să-și găsească temei în lege nu numai în momentul pronunțării, dar și pe întreaga durată a executării pedepsei. Principiul autorității de lucru judecat creează un obstacol în readucerea în fața instanței a conflictului soluționat definitiv. Principiul intangibilității lucrului judecat poate fi influențat doar prin apariția unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi.

Astfel, dacă legea nouă modifică cuantumul pedepselor în favoarea celui condamnat, rezultă un plus de pedeapsă pe care condamnatul ar continua să-l execute deși nu mai este prevăzut de legea în vigoare. Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 6 C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) să existe o hotărâre definitivă la pedeapsa închisorii, detențiunii pe viață sau amenzii; b) ulterior hotărârii definitive de condamnare - dar înainte de executarea completă a pedepsei - să intervină o lege penală nouă; c) legea penală nouă să prevadă o pedeapsă mai ușoară decât pedeapsa prevăzută de legea care a stat la baza condamnării; d) pedeapsa pronunțată, prin hotărârea definitivă, să depășească maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea respectivă.

Există o deosebire fundamentală între aplicarea legii penale mai favorabile, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și cea care se aplică după acest moment. În primul caz, legea penală mai favorabilă poate fi legea veche și atunci ultraactivează sau dimpotrivă legea penală mai favorabilă poate fi legea nouă. În cea de-a doua ipoteză, instanțele fiind obligate să respecte principiul autorității de lucru judecat, nu mai pot apela la criteriile multiple de determinare a legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată. Pentru a se stabili dacă se aplică sau nu dispozițiile art. 6 noul C. pen., instanța trebuie să compare, în fiecare cauză, limitele de pedeapsă prevăzute de legea în baza căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă, cu limitele prevăzute de legea nouă.

Această comparație nu va privi însă decât maximul special de pedeapsă din legile succesive. Legea nouă va fi mai favorabilă numai dacă va prevedea un maxim special de pedeapsă mai redus decât legea anterioară, fiind lipsit de relevanță cuantumul minimului special (pentru pedepsele nedefinitive, acesta constituie, alături, de altele, un criteriu de determinare a legii penale mai favorabile). Astfel că rațiunea dispozițiilor art. 6 C. pen. este aceea ca persoana condamnată să nu execute o pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă, stabilindu-se un echilibru între pedeapsa aplicată în baza legii vechi și limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru aceeași infracțiune.

Ori de câte ori legea nouă prevede același maxim special de pedeapsă ca și legea veche, indiferent dacă minimul special este mai redus decât în legea veche, legea nouă nu va fi mai ușoară și, prin urmare nu vor putea fi reținute dispozițiile art. 6. De asemenea, nu au relevanță, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., eventualele diferențe, deosebiri, în ceea ce privește condițiile de incriminare sau urmărire, eventualele modificări ale normei de incriminare (criterii ce sunt luate în considerare în examinarea legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată). O astfel de interpretare se impune și prin prisma jurisprudenței Curții Europene, dar și a dispozițiilor art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd că "nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional.

De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii." Acest articol interzice retroactivitatea pedepselor (cazul Lawless contra Irlandei în Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ediția a 3-a pag. 96). De asemenea, s-a statuat că orice dispoziție legală poate fi susceptibilă de o interpretare judiciară, fiind necesar a fi elucidate punctele îndoielnice, însă cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și în mod rezonabil previzibil. Previzibilitatea legii nu împiedică persoana în cauză să recurgă la declanșarea unei alte evaluări, dar la un nivel rezonabil, în cadrul circumstanțelor cauzei, a consecințelor care rezultă dintr-un act determinat (cazul Cantoni contra Franței "Legalitatea condamnării penale", în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ediția a 6-a, pag.

389). Imposibilitatea retroactivării pedepselor, necesitatea caracterului previzibil al acestora, corelate cu principiul legalității incriminării și principiul autorității de lucru judecat, obligă instanța să verifice și să dispună, atunci când sunt îndeplinite condițiile legii, la reducerea pedepselor definitive dacă cuantumul stabilit anterior depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită. Orice altă interpretare, care ar permite combinarea dispozițiilor favorabile din cele două legi încalcă principiile enunțate, dar și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene. În fine, nu trebuie neglijat nici faptul că aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive a fost reglementată, pentru prima dată, prin C. pen.

din 1936, anterior putându-se dispune asupra acestui aspect doar în cazul dezincriminării. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat în mod corect. Din perspectiva condițiilor de sancționare a infracțiunii de conflict de interese (art. 301 C. pen., respectiv art. 253 1 C. pen. anterior), noul C. pen. prevede o limită minimă de pedeapsă mai mare decât cea prevăzută în C. pen. anterior, însă sub aspectul duratei pentru care se poate dispune pedeapsa complementară, noile dispoziții sunt mai favorabile. Astfel că prima instanță, justificat, a redus durata pedepsei complementare de la 10 ani la 3 ani. Instanța constată că a fost reiterată cererea de reanalizare a probatoriului administrat în cauză și reindividualizare a sancțiunii aplicate din perspectiva abrogării Legii nr. 78/2000.

Chiar dacă ulterior intrării în vigoare a noilor dispoziții penale și procesual penale ar fi fost abrogată Legea nr. 78/2000 (ceea ce nu este real, legea existând și în prezent) nu mai este posibilă o asemenea analiză tocmai pentru a nu se aduce atingere autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească prin care condamnatul a fost găsit vinovat și condamnat. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, va respinge contestația ca fiind nefondată și va obliga condamnatul contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat D.N.R. împotriva Deciziei penale nr. 42 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi, 11 aprilie 2014. Procesat de GGC - AZ