ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1302/2014

Asupra contestației

de față, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 42 din 18 februarie

2014 Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, a

admis sesizarea formulată de Comisia de evaluare constituită la nivelul

Penitenciarului Bârcea Mare în baza H.G. nr. 836/2013, cu privire la aplicarea

legii penale mai favorabile față de condamnatul D.N.R. și cererea formulată de

condamnatul D.N.R., deținut în Penitenciarul Bârcea Mare. În baza art. 6 alin.

(6) teza I noul C. pen., a redus pedeapsa complementară de 10 ani aplicată

condamnatului D.N.R. prin Sentința penală nr. 117/2012 pronunțată de Curtea de

Apel Alba Iulia, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3002 din 3 octombrie

2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar penal nr.

834/57/2011, la 3 ani în raport de disp. art. 66 noul C. pen.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că a fost învestită de Comisia de evaluare constituită

la nivelul Penitenciarului Bârcea Mare în baza H.G. nr. 836/2013, cu privire la

aplicarea legii penale mai favorabile față de condamnatul D.N.R. în raport de

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 255/2013, ce a fost înregistrată pe rolul

acestei instanțe sub nr. 52/57/2014. Sesizarea a fost însoțită de fișa de

evaluare, fotocopia mandatului de executare din 4 octombrie 2013 emis de Curtea

de Apel Alba Iulia - compartimentul executări penale, Sentința penală nr.

117/2012 pronunțată de Curtea de apel Alba Iulia, și dispozitivul Deciziei

penale nr. 3002 din 3 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Dosar penal nr. 834/57/2011.

De asemenea,

condamnatul la rândul lui a formulat o cerere cu același obiect, înregistrată

sub nr. 77/57/2014 pe rolul aceleiași instanțe, intitulată "contestație la

executare" și care a fost recalificată din perspectiva obiectului

dezvoltat în petitul cererii.

În raport de

prevederile art. 43 alin. (3) C. proc. pen. instanța a dispus reunirea la

dosarul înregistrat primul pe rolul acestei instanțe deoarece ambele dosare au

același obiect.

Verificând competența

în raport de dispozițiile de art. 23 alin. (7) din Legea nr. 255/2013, Curtea a

reținut că este instanță de executare deoarece a pronunțat hotărârea de

condamnare.

Potrivit dispoziției

care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea

definitivă a cauzei, din perspectiva art. 6 alin. (1) C. pen. Curtea a

constatat că normele care incriminează faptele pentru care a fost condamnat

definitiv D.N.R. nu sunt favorabile acestuia din perspectiva pedepselor

principale.

Din punct de vedere

al dispoziției art. 6 alin. (5) teza I C. pen. raportat la art. 253

1

C. pen. anterior: Conflictul de interese avea menționată obligativitatea

aplicării pedepsei complementare constând în interzicerea dreptului de a ocupa

o funcție publică pe durată maximă.

Potrivit art. 53 pct.

2 lit. a) C. pen. anterior pedeapsa complementară constând în interzicerea unor

drepturi stabilea limitele între unu și 10 ani.

În conținutul art.

301 alin. (1) C. pen. actual infracțiunea pentru care a fost condamnat

inculpatul prevede drept pedeapsă complementară obligatorie interzicerea

dreptului de a ocupa o funcție publică, nemaispecificând vreo limită, sens în

care este incidentă dispoziția art. 66 C. pen. actual. Aceasta prevede limitele

pedepsei complementare interzicerii unor drepturi de la 1 la 5 ani și menține

conținutul pedepselor complementare aplicate.

În considerarea

modificărilor legislative persoanei condamnate îi este favorabilă legea care îi

diminuează durata pedepselor complementare, sens în care este incident art. 6

alin. (5) din C. pen. actual.

Solicitarea condamnatului

de reanalizare a probatoriului și reindividualizare a sancțiunii ca urmare a

abrogării Legii nr. 78/2000, precum și anularea executării pedepsei în regim de

detenție raportat la noile prevederi penale în materie a fost considerată ca

neîntemeiată, întrucât acceptarea unei asemenea teorii ar echivala cu o

rejudecare a cauzei în condițiile în care există o hotărâre judecătorească

definitivă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat contestație condamnatul reiterând aceleași motive de la

fond.

Examinând contestația

prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondată,

pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (1) noul C. pen., "Când, după rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei

închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară,

sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă

pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim".

Aplicarea obligatorie

a legii mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, trebuie analizată prin

prisma a două principii fundamentale și anume principiul legalității

incriminării, respectiv principiul autorității de lucru judecat.

Potrivit primului

principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de

legea penală în momentul săvârșirii infracțiunii (nulla poena sine lege). De

asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru

infracțiunea respectivă.

Acest principiu

impune obligația ca orice sancțiune să-și găsească temei în lege nu numai în

momentul pronunțării, dar și pe întreaga durată a executării pedepsei.

Principiul

autorității de lucru judecat creează un obstacol în readucerea în fața

instanței a conflictului soluționat definitiv. Principiul intangibilității

lucrului judecat poate fi influențat doar prin apariția unei legi noi unde

maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în

baza legii vechi.

Astfel, dacă legea

nouă modifică cuantumul pedepselor în favoarea celui condamnat, rezultă un plus

de pedeapsă pe care condamnatul ar continua să-l execute deși nu mai este

prevăzut de legea în vigoare.

Pentru a fi

aplicabile dispozițiile art. 6 C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a

următoarelor condiții: a) să existe o hotărâre definitivă la pedeapsa

închisorii, detențiunii pe viață sau amenzii; b) ulterior hotărârii definitive

de condamnare - dar înainte de executarea completă a pedepsei - să intervină o

lege penală nouă; c) legea penală nouă să prevadă o pedeapsă mai ușoară decât

pedeapsa prevăzută de legea care a stat la baza condamnării; d) pedeapsa

pronunțată, prin hotărârea definitivă, să depășească maximul de pedeapsă

prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea respectivă.

Există o deosebire fundamentală

între aplicarea legii penale mai favorabile, înainte de rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare și cea care se aplică după acest moment. În primul caz,

legea penală mai favorabilă poate fi legea veche și atunci ultraactivează sau

dimpotrivă legea penală mai favorabilă poate fi legea nouă. În cea de-a doua

ipoteză, instanțele fiind obligate să respecte principiul autorității de lucru

judecat, nu mai pot apela la criteriile multiple de determinare a legii penale

mai favorabile pentru cauzele aflate în curs de judecată.

Pentru a se stabili

dacă se aplică sau nu dispozițiile art. 6 noul C. pen., instanța trebuie să

compare, în fiecare cauză, limitele de pedeapsă prevăzute de legea în baza

căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă, cu limitele prevăzute de legea nouă.

Această comparație nu va privi însă decât maximul special de pedeapsă din

legile succesive. Legea nouă va fi mai favorabilă numai dacă va prevedea un

maxim special de pedeapsă mai redus decât legea anterioară, fiind lipsit de relevanță

cuantumul minimului special (pentru pedepsele nedefinitive, acesta constituie,

alături, de altele, un criteriu de determinare a legii penale mai favorabile).

Astfel că rațiunea

dispozițiilor art. 6 C. pen. este aceea ca persoana condamnată să nu execute o

pedeapsă peste maximul special prevăzut de legea nouă, stabilindu-se un

echilibru între pedeapsa aplicată în baza legii vechi și limitele de pedeapsă

prevăzute de legea nouă pentru aceeași infracțiune. Ori de câte ori legea nouă

prevede același maxim special de pedeapsă ca și legea veche, indiferent dacă

minimul special este mai redus decât în legea veche, legea nouă nu va fi mai

ușoară și, prin urmare nu vor putea fi reținute dispozițiile art. 6.

De asemenea, nu au

relevanță, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., eventualele diferențe,

deosebiri, în ceea ce privește condițiile de incriminare sau urmărire,

eventualele modificări ale normei de incriminare (criterii ce sunt luate în

considerare în examinarea legii penale mai favorabile pentru cauzele aflate în

curs de judecată).

O astfel de

interpretare se impune și prin prisma jurisprudenței Curții Europene, dar și a

dispozițiilor art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd

că "nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în

momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit

dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o

pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii

infracțiunii."

Acest articol

interzice retroactivitatea pedepselor (cazul Lawless contra Irlandei în

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ediția a 3-a pag. 96).

De asemenea, s-a

statuat că orice dispoziție legală poate fi susceptibilă de o interpretare

judiciară, fiind necesar a fi elucidate punctele îndoielnice, însă cu condiția

ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și în mod rezonabil

previzibil.

Previzibilitatea

legii nu împiedică persoana în cauză să recurgă la declanșarea unei alte evaluări,

dar la un nivel rezonabil, în cadrul circumstanțelor cauzei, a consecințelor

care rezultă dintr-un act determinat (cazul Cantoni contra Franței

"Legalitatea condamnării penale", în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, Ediția a 6-a, pag. 389).

Imposibilitatea

retroactivării pedepselor, necesitatea caracterului previzibil al acestora,

corelate cu principiul legalității incriminării și principiul autorității de

lucru judecat, obligă instanța să verifice și să dispună, atunci când sunt

îndeplinite condițiile legii, la reducerea pedepselor definitive dacă cuantumul

stabilit anterior depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru

infracțiunea săvârșită.

Orice altă

interpretare, care ar permite combinarea dispozițiilor favorabile din cele două

legi încalcă principiile enunțate, dar și dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene.

În fine, nu trebuie

neglijat nici faptul că aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor

definitive a fost reglementată, pentru prima dată, prin C. pen. din 1936,

anterior putându-se dispune asupra acestui aspect doar în cazul

dezincriminării.

În cauza dedusă

judecății, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat în mod corect.

Din perspectiva condițiilor de sancționare a infracțiunii de conflict de

interese (art. 301 C. pen., respectiv art. 253

1

C. pen. anterior),

noul C. pen. prevede o limită minimă de pedeapsă mai mare decât cea prevăzută

în C. pen. anterior, însă sub aspectul duratei pentru care se poate dispune

pedeapsa complementară, noile dispoziții sunt mai favorabile. Astfel că prima

instanță, justificat, a redus durata pedepsei complementare de la 10 ani la 3

ani.

Instanța constată că

a fost reiterată cererea de reanalizare a probatoriului administrat în cauză și

reindividualizare a sancțiunii aplicate din perspectiva abrogării Legii nr.

78/2000.

Chiar dacă ulterior

intrării în vigoare a noilor dispoziții penale și procesual penale ar fi fost

abrogată Legea nr. 78/2000 (ceea ce nu este real, legea existând și în prezent)

nu mai este posibilă o asemenea analiză tocmai pentru a nu se aduce atingere

autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească prin

care condamnatul a fost găsit vinovat și condamnat.

Având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte, va respinge contestația ca fiind nefondată și va obliga

condamnatul contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat D.N.R. împotriva

Deciziei penale nr. 42 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul

condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 11 aprilie 2014.

Procesat

de GGC - AZ