ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2487/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2487/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra
recursurilor de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr.
600 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-A
civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse, ca nefondate,
atât apelul declarat de apelanta reclamantă SC D.S. SA - prin lichidator
judiciar R.I.P.U.R.L., cât și apelul incident formulat de apelantul pârât Județul
Tulcea - prin C.J. Tulcea împotriva sentinței civile nr. 614 din 17 martie 2014
pronunțată de Tribunalul Tulcea; a dispus reducerea onorariului cuvenit
apărătorului ales al apelantei pârâte de la suma de 71.015,05 lei la suma de
10.000 lei, obligând apelanta reclamantă la plata către apelantul pârât a sumei
de 10.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru
a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea reclamanta SC D.S. SA, prin
lichidator judiciar R., a chemat în judecată pe pârâtul Județul Tulcea - prin Consiliul
Județean Tulcea solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 18.800.000 euro
cu titlu de despăgubiri pentru trecerea în domeniul public al Județului Tulcea,
a digului de contur al Amenajării Agricole Ostrov - Tătaru, în lungime de 15
Km, precum și a digului de contur al Amenajării Agricole Pardina, în lungime de
79 Km.
Prin
sentința civilă nr. 614 din 17 martie 2014 tribunalul a respins cererea
reclamantei de a fi decăzută pârâta din formularea completării la întâmpinare,
au fost respinse ca nefondate excepțiile prescripției dreptului la acțiune și
inadmisibilitatea acțiunii invocate de către pârâtă, cu consecința respingerii
acțiunii ca nefondată, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 5.000 lei
cheltuieli de judecată.
Împotriva
hotărârii instanței de fond a declarat apel reclamanta, iar pârâta apel
incident.
Cu
privire la apelul principal declarat de către reclamantă, instanța de apel,
referitor la critica adusă soluției de respingere a excepției tardivității
completării la întâmpinare (completare prin care s-au invocat de către pârâtă
excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune)
reține că excepția prescripției dreptului la acțiune este o excepție de fond,
fiind supusă dispozițiilor de drept material și procesual în vigoare la
momentul nașterii respectivului drept la acțiune, astfel încât, fiind începută
sub imperiul vechiului C. civ., aceasta poate fi invocată oricând în cursul
judecății, fiind calificată de legiuitor potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958
ca o excepție de ordine publică.
În
egală măsură s-a reținut că și excepția inadmisibilității acțiunii este o
excepție procesuală de ordine publică pentru care legea prevede (art. 136
vechiul C. proc. civ.) că poate fi invocată în cursul procesului, fără a fi
necesară respectarea termenelor prevăzute de art. 115 și art. 132 vechiul C.
proc. civ.
Dat
fiind acest caracter al excepțiilor invocate prin completarea la întâmpinare,
în mod legal și temeinic prima instanță a respins excepția tardivității acestei
completări.
Instanța
de apel a reținut și faptul că nu poate fi reținută în cauză excepția
autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 806 din 26 martie 2010
pronunțată în Dosarul nr. 1559/88/2009 al Tribunalului Tulcea, nefiind vorba
despre o triplă identitate de obiect, părți și cauză.
Pe
fond, se reține că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe
dispozițiile art. 8 din Legea nr. 213/1998, text care reglementează ipoteza în
care un bun aflat în domeniul privat, pentru care entitatea economică justifică
un drept de proprietate, trece la un moment dat în domeniul public al statului,
prin acordul acționarilor respectivei entități sau, în lipsa acordului, cu
obligația de despăgubire din partea statului pentru expropriere, ipoteză care
însă nu se regăsește în prezenta cauză.
Instanța
de apel reține și faptul că, în pofida numeroaselor solicitări, apelanta
reclamantă nu a depus la dosar anexele la decizia de înființare a acesteia, Decizia
nr. 157/1991 a Prefectului Județului Tulcea, anexe în cuprinsul cărora să poată
fi identificate, printre mijloacele fixe atribuite, și cele două diguri aflate
în litigiu. Chiar plecând de la ipoteza că cele două diguri au fost incluse în
activele fixe ce au intrat în componența capitalului social, Curtea a observat
că înființarea societății reclamante a avut loc în temeiul Legii nr. 15/1990
care, la art. 20 prevede că inițial, capitalul social al societății comerciale
este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau părți sociale,
în raport cu forma juridică a societății și va fi vărsat în întregime la dat
constituirii societății, bunurile din patrimoniul societății comerciale fiind
proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.
Plecând
de la această reglementare legislativă, instanța de apel a constatat că
situația în care se află reclamanta este cea prevăzută în excepția de la
regulă, respectiv cea a deținerii unor bunuri pentru care doar statul sau
unitatea administrativ - teritorială justifică asupra lor calitatea de
proprietar, dat fiind caracterul acestora de bunuri aflate în domeniul public,
orice altă formă de exercitare a prerogativelor acestui drept real fiind cel
mult asemănătoare unui drept de proprietate, fără însă a se identifica în tot
cu acesta.
Reține instanța de apel că aceste bunuri s-au aflat, anterior
anului 1989, în proprietatea de stat, iar ulterior, în condițiile schimbării
legislației referitoare la regimul juridic al bunurilor, să fie menținute în
categoria bunurilor din domeniul public, astfel cum rezultă din actele
administrației publice locale și din hotărârile de Guvern emise pentru
inventarierea bunurilor aflate în domeniul public al Județului Tulcea.
Ca
atare, apelanta reclamantă nu este îndreptățită la plata despăgubirilor ca și
mijloc de acoperire a prejudiciului produs prin deposedarea de bunuri deținute
anterior, bunuri pentru care nu a dovedit existența dreptului de proprietate,
nefiind incidente nici aserțiunile referitoare la ocrotirea dreptului de
proprietate prin prisma trimiterilor la dispozițiile C.E.D.O. și ale art. 1 din
Protocolul 1 al acestei Convenții în ceea ce privește noțiunile de „bun"
și „ingerință adusă dreptului de proprietate".
Referitor
la apelul pârâtei, calificat ca o aderare la apel în temeiul art. 293 alin. (1)
vechiul C. proc. civ., prin care se critică greșita soluționare a excepției
prescripției dreptului material la acțiune în sensul respingerii acesteia,
instanța de apel reține că termenul de 3 ani de la care a început să curgă
acest drept se calculează de la data dobândirii caracterului executoriu al
sentinței civile nr. 806 din 26 martie 2010 pronunțată în Dosarul de
revendicare nr. 1559/88/2009, de la acel moment fiind statuată pierderea
posesiei bunurilor imobile de către reclamanta apelantă.
Referitor
la excepția nulității raportului de expertiză se reține că nu sunt îndeplinite
cerințele prevăzute de art. 105 vechiul C. proc. civ., cerința dovedirii unei
vătămări produse în urma realizării convocării în modalitatea aleasă de
expertul tehnic desemnat nefiind îndeplinită.
În
temeiul art. 274 alin. (3) vechiul C. proc. civ. instanța de apel a cenzurat
onorariul cuvenit apărătorului apelantei pârâte, considerându-l disproporționat
de mare față de durata procesului și complexitatea sa în această etapă
procesuală, fiind acordată suma de 10.000 lei.
Împotriva
deciziei din apel au declarat recurs ambele părți.
Recursurile
au fost inițial înregistrate pe rolul Secției de Contencios Administrativ și
Fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secție care s-a dezinvestit prin
încheierea din data de 30 septembrie 2015, reținând în esență că litigiul nu
este de contencios administrativ, înaintând dosarul spre competentă soluționare
Secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Motivele
de recurs invocate de către recurenta reclamantă SC D.S. SA, prin lichidator
judiciar R.I.P.U.R.L sunt, în esență, următoarele:
I.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit căruia
motivarea instanței de apel nu este corespunzătoare întrucât nu a analizat
toate motivele de apel invocate:
1..
Astfel, nu a fost analizat motivul de
apel potrivit căruia instanța de fond a reținut în mod surprinzător și vădit
nelegal că întrucât bunurile respective sunt de interes public și aparțin
domeniului public al Județului Tulcea nu mai trebuie să se plătească vreo
despăgubire reclamantei.
2..
Apelanta a invocat ca motiv de apel
motivarea necorespunzătoare a hotărârii primei instanțe întrucât în
considerentele hotărârii instanța de fond reține că nu s-ar fi făcut cu
certitudine o astfel de dovadă, ceea ce ar însemna că totuși s-ar fi făcut
anumite dovezi dar pe care instanța de fond nu Ie-a considerat suficiente, caz
în care instanța trebuia să pună în discuția părților acest aspect și să
dispună completarea probatoriului în temeiul art. 129 C. proc. civ.
II. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. în sensul că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și
pronunțată cu încălcarea și greșita aplicare a legii.
1.
Instanța de apel a reținut în mod
nelegal că nu este tardivă completarea la întâmpinare întrucât excepțiile
invocate sunt de ordine publică, fiind astfel încălcate atât dispozițiile art. 114
alin. (2) C. proc. civ.
, cât și ale art. 18
din Decretul nr. 167/1958, precum și ale art. 1838 și
1839 C. civ.
În
opinia apelantei, completarea la întâmpinare este tardivă în raport cu data la
care a fost formulată, indiferent de caracterul excepțiilor invocate.
Consecința caracterului de ordine publică al excepțiilor invocate nu este că
respectiva completare ar fi în termen, ci faptul că respectivele excepții pot
fi invocate oricând. Se susține că cele două excepții, tardivitatea chiar
recalificată drept prescripție și inadmisibilitatea nu sunt de ordine publică
și trebuiau invocate în termenul legal prin întâmpinare, înainte de discutarea
și încuviințarea probatoriilor pe fondul cauzei. De asemenea, cum nu exista act
de procedură intitulat „completare la întâmpinare", acest înscris depus de
pârât trebuia înlăturat, iar instanța trebuia să aibă în vedere doar apărările
făcute prin întâmpinare depusă în termenul procedural.
2.
Instanța de apel a încălcat atât
dispozițiile art. 1201 C. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, cât
și dispozițiile art. 2, art. 6 alin. (2) și art. 7 din Legea nr. 213/1998 și
ale art. 20 din Legea nr. 15/1990, reținând că reclamanta nu ar fi făcut dovada
dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită despăgubirile.
Se
invocă în acest context sentința civilă nr. 806 din 26 martie 2010 pronunțată
de Tribunalul Tulcea.
Este
nelegală reținerea instanței de apel a faptului că reclamanta nu ar fi făcut
dovada dreptului de proprietate, încălcând astfel și dispozițiile art. 20 din
Legea nr. 15/1990, deși probele administrate în cauză fac această dovadă, cu
toate că, în materia dreptului de proprietate, legile speciale care
reglementează acest drept - atât Legea nr. 10/2001, cât și legile fondului
funciar - permit orice mijloc de probă pentru dovada dreptului de proprietate.
Instanța
de apel reține în mod nelegal că și în ipoteza în care aceste diguri s-ar afla
în anexele Deciziei nr. 157/1991 și în lista mijloacelor fixe nu înseamnă că
reclamanta a avut un drept de proprietate întrucât legislația ar exclude un
astfel de drept real pentru aceste bunuri.
Susține apelanta că digurile în litigiu au fost inițial în
patrimoniul Companiei Economice Delta Dunării - I.A.C.M.D.D. Tulcea, care a dobândit
asupra lor drept de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1991, iar prin decizia nr.
157 din 29 martie 1991 Prefectura Județului Tulcea a decis că, începând cu data
de 1 aprilie 1991, se înființează SC D.S. SA prin preluarea activului și pasivului
C.E.D.D. - I.A.C.M.D.D. Tulcea, astfel că aceste bunuri au devenit proprietatea
apelantei.
Așadar, în speță nu a fost vorba de o simplă posesie,
cum eronat susține instanța de apel.
O altă critică adusă de recurentă se referă la greșita
reținere de către instanța de apel a faptului că anterior anului 1989 bunul a
fost proprietate de stat, iar după acest an bunul a trecut imediat în domeniul
public.
Pentru a susține această critică, recurenta face referire la
Hotărârea Consiliului Județean Tulcea nr. 41 din 30 martie 2007 prin care se
aprobă domeniul public al județului, fără includerea respectivelor diguri,
tocmai datorită faptului că nu a fost urmată o procedură de expropriere și nu
existau fondurile necesare pentru plata despăgubirii; la sentința civilă nr. 806/2010
prin care s-a reținut că bunurile au trecut în domeniul public începând cu data
la care decizia nr. 442/2008 a Curții de Apel Constanța a devenit irevocabilă;
la decizia civilă nr. 109/2004 a aceleiași curți de apel prin care s-a admis
recursul formulat de SC D.S. SA și s-a modificat sentința în sensul că a
respins cererea de reducere a capitalului social al SC D.S. SA cu privire la
aceste diguri.
Legat de acest aspect, recurenta concluzionează că există
dezlegări obligatorii și intrate în puterea lucrului judecat potrivit cărora
bunurile respective nu au fost întotdeauna în domeniul public, respectiv de
interes public, ci au fost în domeniul privat și din domeniul privat au fost
trecute în domeniul public.
Un
bun proprietate privată poate intra în domeniul public numai în cazurile expres
și limitativ prevăzute de lege (Legea nr. 213/1998), nicidecum în temeiul legii
cum eronat reține judecătorul fondului.
Pentru
a face dovada faptului că are un drept de proprietate asupra bunurilor în
litigiu, recurenta face trimiteri detaliate și la o serie de înscrisuri evocate
și de către instanțele inferioare, respectiv hotărâri ale Consiliului Județean
Tulcea legate de bunurile care fac parte din domeniul public al județului și de
regimul acestora.
Motivele
de recurs invocate de către intimata - pârâtă U.A.T. Județul Tulcea invocă, în
esență, următoarele motive de recurs:
1.
Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 8
din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, motiv reglementat
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta
consideră că este nelegală susținerea instanței de apel legată de data de la
care a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune al
reclamantei, respectiv data de 26 martie 2010 (data dobândirii caracterului
executoriu al sentinței nr. 806 pronunțată în Dosarul nr. 1559/88/2009).
Astfel,
recurenta susține că reclamanta nu putea avea posesia juridică a acestor
bunuri, precaritatea pretinsului drept invocat de aceasta nefiind de natură a
justifica o raportare a începerii termenului de prescripție, incidente sub
aspectul datei de la care începe să curgă prescripția fiind dispozițiile art. 8
alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv data de la care păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de
ea.
Raportat
la aceste prevederi, reclamanta putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel
care răspunde de ea, în raport de o serie de momente obiective și subiective:
H.G. nr. 1360/2001 privind atestarea domeniului public al județului Tulcea,
precum și al municipiului Tulcea, al orașelor și comunelor din județul Tulcea,
publicată în M. Of. nr. 497 bis din 10 iulie 2002; adresa reclamantei din 6
octombrie 2006 prin care aceasta a solicitat de la recurenta pârâtă „valoarea
neamortizată a bunurilor societății", respectiv suma de 2.607.886,307
lei".
Un
al moment obiectiv în raport de care cererea trebuie respinsă ca fiind
prescrisă este și data de 20 februarie 1991, data publicării în M. Of. nr. 37 a
Legii nr. 18/1991 care stabilește în art. 5 alin. (1) că „terenurile pentru
nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de
domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public aparțin
domeniului public", aceste bunuri fiind scoase din circuitul civil,
dreptul de proprietate publică asupra lor fiind imprescriptibil.
De
asemenea, recurenta pârâtă invocă și data publicării în M. Of. a Legii nr. 213/1998
- 24 noiembrie 1998 care definește bunurile care alcătuiesc domeniul public,
precum și data publicării în M. Of. a Legii nr. 82/1993 - 7 decembrie 1993 care
stabilește că amenajările agricole din perimetrul rezervației ocupate de
amenajările agricole și piscicole prevăzute în anexa 2 constituie domeniu
public de interes județean și sunt în administrarea Consiliului Județean
Tulcea.
Tot
în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se
critică hotărârea din apel sub aspectul greșitei rețineri a unor chestiuni
legate de motivul de apel privind nelegalitatea/nulitatea expertizei, însă se
face precizarea că este un motiv subsidiar care se activează doar în ipoteza
rejudecării pe fond a cauzei.
2.
Hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 274
alin. (3) C. proc. civ., motiv reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta
critică greșita soluționare a capătului de cerere referitor la obligarea
apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul
de avocat, instanța de apel reducând aceste cheltuieli fără a ține seama de
„valoarea pricinii" și de munca efectivă depusă de către avocați în acest
litigiu pornind de la complexitatea speței care a presupus participarea unor
avocați cu o pregătire profesională deosebită.
Intimata
pârâtă formulează întâmpinare prin care solicită respingerea recursului
reclamantei.
Analizând
actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt
nefondate pentru considerentele ce vor urma.
Cu
privire la recursul reclamantei SC D.S. SA
Referitor
la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. criticile aduse
de către recurentă nu pot fi primite, având în vedere faptul că instanța de
apel a răspuns punctual tuturor motivelor de apel, celor care vizau aspecte de
procedură, iar cele care vizau aspecte legate de fondul cauzei, au fost
analizate grupat, astfel cum instanța precizează în considerentele hotărârii.
Nu poate fi reținută nici critica adusă lipsei de rol activ
instanței de apel pe motiv că nu ar fi pus în discuția părților completarea
probatoriilor urmare a faptului că instanța de fond a considerat un aspect
nedovedit având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul
disponibilității, neexistând nicio obligație în sarcina instanței de a se
substitui părților în administrarea probatoriilor. De altfel această critică
nici nu poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 urmând a fi
înlăturată și din această perspectivă.
Concluzionând,
hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, acestea nefiind
contradictorii ori străine de natura pricinii, ca atare nu poate fi reținut
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor
la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. toate criticile
aduse de recurentă și subsumate acestui motiv sunt nefondate.
Astfel,
referitor la încălcarea dispozițiilor art. 114 alin. (2) C. proc. civ., ale art.
18 din Decretul nr. 167/1958, precum și ale art. 1838 și 1839 C. civ.,
argumentele invocate nu pot fi primite.
Într-adevăr
intimata pârâtă a depus o completare la întâmpinare peste termenul prevăzut de art.
114 alin. (2) C. proc. civ., însă acest termen este prevăzut pentru depunerea
întâmpinării care, în speță, a fost respectat. Completarea la întâmpinare nu
este un act de procedură prevăzut ca atare în Codul de procedură civilă aceasta
fiind o creație a practicii judiciare asemenea „notelor de ședință",
„notelor de probatorii", „completării la notele scrise", „completare
la nota de probatorii".
Ceea
ce este esențial în cauză este faptul că prin această completare la întâmpinare
pârâta a invocat două excepții de ordine publică (excepția prescripției
dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității) ce pot fi invocate în orice
stare a pricinii, fiind lipsită de relevanță forma, modalitatea în care a fost
adusă la cunoștința instanței. Nimic nu interzicea pârâtei să invoce
respectivele excepții de ordine publică pe cale orală în orice moment al
pricinii având în vedere dispozițiile exprese și neechivoce ale art. 136 C.
proc. civ. potrivit cărora excepțiile de ordine publică pot fi invocate în
cursul procesului.
Este
evident faptul că în cauză este aplicabil vechiul C. civ. inclusiv în ceea ce
privește regimul prescripției extinctive, respectiv dispozițiile Decretului nr.
167/1958 astfel încât aceasta operează de drept și nu la cererea persoanei
interesate (potrivit Noului C. civ.) astfel cum în mod greșit susține
recurenta. Noul regim juridic al prescripției extinctive referitor la invocarea
excepției prescripției numai de către partea interesată și momentul până la
care aceasta o poate invoca, potrivit art. 2512 și art. 2513 N.C.C., este
aplicabil numai prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în
vigoare a legii noi, adică după data de 1 octombrie 2011.
Se
critică faptul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a
sentinței civile nr. 806 din 26 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Tulcea în
litigiu de revendicare, hotărâre prin care s-a reținut că reclamanta este
îndreptățită la despăgubiri, încălcându-se astfel dispozițiile art. 1201 C.
civ.
Susținerile
recurentei în acest sens se bazează pe o frază a instanței care a pronunțat
respectiva sentință cuprinsă în considerentele hotărârii, frază care a fost
extrasă din context și căreia recurenta îi dă o altă semnificație, ignorând
faptul că în aceleași considerente instanța a reținut că cele două diguri
aparțin domeniului public al județului Tulcea însă ele se află în continuare în
posesia nelegitimă a pârâtei, pornind de la obiectul litigiului - acțiunea în
revendicare.
Considerentele unei hotărârii judecătorești au rolul de a
explicita dispozitivul hotărârii, ca atare autoritatea de lucru judecat a
acestor considerente poate fi reținută doar în această situație. Este evident,
în condițiile în care a fost admisă acțiunea în revendicare a Județului Tulcea
împotriva recurentei, consfințindu-se dreptul de proprietate al acestuia, în
condițiile în care nu a fost formulată o cerere de despăgubiri pe cale
reconvențională și care să fie analizată de către instanță, nu se poate vorbi despre
o autoritate de lucru judecat pe motiv că în considerente s-a trecut faptul că
recurenta are posibilitatea de a solicita despăgubiri.
O
altă critică vizează greșita reținere de către instanța de apel a faptului că
recurenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, încălcându-se astfel și
dispozițiile Legii nr. 15/1990.
În
dovedirea acestui drept recurenta invocă două hotărâri judecătorești cu titlu
de autoritate de lucru judecat, cât și o serie de înscrisuri.
Astfel,
una dintre hotărârile judecătorești invocate este decizia nr. 109/com din 5
aprilie 2004 a Curții de Apel Constanța pronunțată într-un litigiu având ca
obiect cererea formulată pe rolul Oficiului Registrului Comerțului Tulcea de
către Consiliul Județean Tulcea și având ca obiect radierea mențiunilor privind
capitalul social al recurentei cu privire la aceste diguri, cerere inițial
admisă de către Tribunalul Tulcea prin sentința civilă nr. 1145/2003 în Dosarul
nr. 2102/2003 și ulterior admisă prin decizia instanței de recurs mai sus
arătată.
Susținerile
recurentei sunt nefondate având în vedere că, potrivit art. 1201 C. civ. pentru
a exista putere de lucru judecat, este necesar ca obiectul să fie același,
cererea să fie fondată pe aceeași cauză și între aceleași părți, identitate
care nu există întrucât decizia nr. 109/COM din 5 aprilie 2004 a Curții de Apel
Constanța a fost pronunțată într-un litigiu având ca obiect radiere mențiuni
capital social, întemeiat pe dispozițiile unei legi speciale, Legea nr. 26/1990,
cerere de competența Oficiului Registrului Comerțului și având caracter
necontencios cel puțin în primă instanță, instanța nefiind sesizată cu
analizarea, pe fond în baza dreptului comun, a dreptului de proprietate cu
privire la bunurile ce formează capitalul social.
Cealaltă
hotărâre judecătorească invocată este sentința civilă nr. 806 din 26 martie
2010 pronunțată de Tribunalul Tulcea care a fost analizată sub aspectul
invocat, în paragrafele anterioare.
Referitor
la înscrisurile invocate și care, în opinia recurentei, fac dovada dreptului
său de proprietate, Înalta Curte reține.
Recurenta,
SC D.S. SA, a fost înființată în baza Deciziei nr. 157 din 29 martie 1991 dată
de către Prefectura Tulcea în temeiul Legii nr. 15/1990. Potrivit art. 2 din
decizie societatea nou înființată avea ca obiect activitatea de exploatare și
întreținere a lucrărilor de îmbunătățiri funciare și de gospodărire a apelor.
Potrivit
art. 4 din această decizie, anexele 1, 2 și 3 fac parte integrantă din prezenta
decizie, iar art. 3 enumera conținutul acestor anexe: anexa 1 - Statutul
societății, anexa 2 și 3 - Regulamentul de organizare și funcționare a
Consiliului împuterniciților Statului. în cuprinsul deciziei nu se face nicio
referire și nicio trimitere cu privire la bunurile, la patrimoniul societății
nou înființate, singura referire fiind în art. 1 în sensul că această societate
are un capital social de 8.068 mii lei stabilit în baza bilanțului la 31
decembrie 1990, prin preluarea activului și pasivului pentru activitatea de
exploatare și întreținere a lucrărilor de îmbunătățiri funciare de la Compania
economică „Delta Dunării" - I.A.C.M.D.D. Tulcea.
Recurenta
depune la dosar (filele 30 - 37 dosar recurs) o serie de înscrisuri, susținând
că acestea sunt anexele de la decizia de înființare, fără însă, ca din
conținutul lor, să fie reținută vreo corespondență cu trimiterile la cuprinsul
anexelor 1, 2 și 3 din decizie.
Regăsim
astfel la fila 30 - anexa 1, care are valoarea unui proces - verbal de primire
încheiat între fosta societate I.A.C.M.D.D. Tulcea și SC D.S. SA, a activului
și pasivului, indicându-se exclusiv valoarea acestora exprimată în lei,
regăsindu-se în partea de jos a anexei o „notă" care face referire la un
protocol: „eventualele modificări care survin se vor reglementa prin acte
adiționale la prezentul protocol".
Filele
următoare (31 - 37) cuprind „situația mijloacelor fixe cu durata de serviciu
normată în ani, neamortizate integral pe luna decembrie 1990", liste în
care sunt enumerate o serie de mijloace fixe care au fost predate de la vechea
societate către D.S. în cuprinsul cărora regăsindu-se, într-adevăr și digurile
în litigiu cu valoarea sa de inventar.
Aceste
înscrisuri nu pot constitui însă dovezi ale dreptului de proprietate, mai exact
dovezi ale transmiterii acestui drept de la un proprietar la altul, în speță
către recurentă.
Nici
măcar în decizia de înființare nr. 157/1991 nu se regăsesc dovezi ori trimiteri
cu privire la bunurile efective pe care le dobândește societatea nou înființată
și care să recunoască acesteia un drept valabil de proprietate asupra
bunurilor, cu precădere a celor din prezentul litigiu.
În
cuprinsul motivelor de recurs, cum de altfel a făcut-o începând cu acțiunea
introductivă, recurenta, deși nu indică aceasta în mod expres, face un istoric
al modului de dobândire a dreptului său de proprietate, dar în special, a
modurilor prin care acest drept a fost consolidat în patrimoniul său (se invocă
hotărâri judecătorești, decizii ale autorităților administrative etc.).
Deși
este vorba despre un istoric al evoluției acestui drept, înalta Curte observă
că niciodată recurenta nu a indicat care este data la care a fost dobândit
dreptul de proprietate a celor două diguri, precum și modul lor de dobândire.
Potrivit recurentei această dată este data emiterii Deciziei
de înființare nr. 157 din 29 martie 1991, toate celelalte înscrisuri care fac
referire la dreptul de proprietate, fiind ulterioare acestui moment și care, în
mod evident, nu fac dovada dreptului de proprietate.
În acord cu susținerile instanței de apel, Înalta Curte
apreciază că recurenta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, Decizia
de înființare nr. 157/1991 și anexele acesteia nefăcând această dovadă. Pentru
a fi îndreptățită să primească despăgubiri pentru un bun asupra căruia aceasta
pretinde că s-a aflat în proprietatea sa, recurenta trebuie să facă dovada
acestui drept de proprietate în oricare dintre modurile de dobândire prevăzute
de lege.
Potrivit
art. 644 și art. 645 C. civ. dreptul de proprietate se poate dobândi prin
succesiune, prin legate, prin convenție, prin predare (tradițiune), prin
accesiune sau încorporare, prin prescripție, prin lege, prin ocupare și prin
hotărâre judecătorească.
Înalta
Curte reține că niciuna dintre hotărârile de Consiliu Județean invocate de
către recurentă nu cuprind vreo referire la faptul că cele două diguri se află
în proprietatea SC D.S. SA, toate aceste hotărâri stabilind natura juridică a
acestor bunuri, apartenența lor la domeniul public al județului, inclusiv
decizia civilă nr. 442 din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel Constanța
tranșând irevocabil această chestiune, anulând Hotărârea Consiliului Județean
Tulcea nr. 41/2007 prin care s-a însușit inventarul bunurilor ce alcătuiesc
domeniul public al județului, stabilit anterior și aprobat prin Hotărârea nr. 102/2009.
Chiar
în ipoteza în care H.C.J. nr. 41/2007 nu ar fi fost anulată, faptul că prin
această hotărâre digurile de apărare nu ar fi fost incluse în domeniul public
nu consfințește situația per a contrario că cele două diguri sunt proprietatea
vreunei persoane, în speță a recurentei.
Relevant
este și faptul că părți în litigiul în care a fost pronunțată Decizia nr. 442/2008
a Curții de Apel Constanța au fost Prefectul Județului Tulcea (reclamant) și
Consiliul Județean Tulcea (pârât), de altfel singurele care aveau calități
procesuale în tranșarea acestei chestiuni, recurenta având calitatea de
intervenientă.
Ca
urmare, raportat la obiectul și temeiul cauzei, atâta vreme cât recurenta nu a
făcut dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită
despăgubiri, discuțiile legate de apartenența acestor bunuri domeniului public
al județului ori celui privat sunt lipsite de relevanță.
Chiar
și din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. dreptul
trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecția, recurenta
neputându-se plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu
demonstrează existența acestui drept de proprietate.
Având
în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta
Curte urmează să respingă recursul SC D.S. SA, prin lichidator judiciar R.I.P.U.R.L.
ca nefondat.
Cu
privire la recursul pârâtei U.A.T. Județul Tulcea
Referitor la greșita soluționare a excepției prescripției de
la acțiune ce face obiectul primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei nu
pot fi reținute.
Astfel,
cum în mod corect a reținut și instanța de apel, termenul de 3 ani de la care a
început să curgă dreptul la acțiune se calculează de la data dobândirii
caracterului executoriu al Sentinței civile nr. 806 din 26 martie 2010
pronunțată în Dosarul de revendicare nr. 1559/88/2009, având în vedere că până
la acel moment SC D.S. SA s-a aflat în posesia bunurilor.
De
la această dată s-a născut dreptul recurentei reclamante la acțiune potrivit
regulei instituită de art. 7 din Decretului nr. 167/1958.
Nu
pot fi reținute ca date de la care termenul de prescripție începe să curgă data
publicării în M. Of. al unor legi având în vedere faptul că acestea nu au
relevanță în legătură cu problema dedusă judecății, singurul moment obiectiv
față de care ambele părți se pot raporta fiind caracterul irevocabil al
litigiului de revendicare purtat între acestea.
Cea de-a doua critică adusă de către recurenta pârâtă vizează
greșita interpretare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul
că instanța de apel i-a redus cuantumul cheltuielilor de judecată, în speță
onorariul de avocat.
Deși le încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.
9, susținerile recurentei reprezintă aspecte ce țin de netemeinicia deciziei,
vizând chestiuni de apreciere ale instanței de apel în baza unui text de lege.
Ca
atare, acest motiv nu poate face obiectul controlului de legalitate al
recursului.
Față de cele reținute mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C.
proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul SC U.A.T. SA - Județul
Tulcea ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC
D.S. SA - prin Lichidator Judiciar R.I.P.U.R.L. și pârâta Unitatea
Administrativ Teritorială Județul Tulcea împotriva deciziei civile nr. 600/ CA
din 10 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2015.