ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2519/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2519/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Prin

acțiunea formulată, reclamantul M.S.C., în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004,

în contradictoriu cu pârâții Guvernul României si Statul Român reprezentat prin

M.F.P., a solicitat instanței obligarea pârâților, în solidar, la plata unor

despăgubiri în cuantum total de 9.352,76 lei, pentru prejudiciile cauzate prin

emiterea unor ordonanțe de urgență neconstituționale, cu cheltuieli de

judecată.

Pârâtul

Statul Roman prin M.F.P. a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de

excepție, lipsa calității procesuale pasive a Statului Roman prin M.F.P. si a

solicitat respingerea acțiunii fata de acest pârât ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

M.E.C.T.S.,

în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică, în subordinea Guvernului, în temeiul art. 49-56 C.

proc. civ., a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul

Guvernului României.

Pe

fondul cauzei, intervenientul a invocat inadmisibilitatea prezentei cereri de

chemare în judecată având în vedere că acțiunea introdusă conform art. 9 alin. (5)

din Legea nr. 554/2004 poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciile create prin ordonanțe ale Guvernului.

M.M.F.P.S.

a depus, în condițiile art. 49 C. proc. civ., cerere de intervenție în

interesul Guvernului României, cererea fiind justificată de calitatea de

inițiator al actului normativ, respectiv, O.U.G. nr. 1/2009 privind unele măsuri

în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar. Contestația

formulată de reclamant împotriva, O.U.G. nr. 1/2009 privind unele măsuri în

domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar este nefondată.

Față

de obiectul cererii de chemare în judecată a solicitat admiterea următoarelor

excepții: excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei îndeplinirii

procedurii prealabile prevăzute imperativ de Legea nr. 554/2004, iar pe fond,

intervenientul a solicitat respingerea pretențiile reclamantului ca nefondate.

Pârâtul

Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat obligarea, în

solidar cu Statul Român reprezentat prin M.F.P., la plata unor despăgubiri în

cuantum total de 9.352,76 lei pentru prejudiciile cauzate prin emiterea unor

ordonanțe de urgență neconstituționale, cu cheltuieli de judecată.

În

primul rând, pârâtul a invocat excepția nulității acțiunii pentru lipsa

timbrajului având în vedere că reclamantul își întemeiază cererea pe

dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Pârâtul a invocat

și excepția inadmisibilității cererii, față de obiectul său exclusiv

patrimonial având în vedere dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată și completată. Pe fondul cauzei, a solicitată respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Prin încheierea din

15 februarie 2012, Curtea a admis în principiu cererile de intervenție

accesorii în interesul pârâtului Guvernul României, formulate de către

M.E.C.T.S. și M.M.F.P.S.

S-au respins

excepțiile nelegalei timbrări și a lipsei plângerii prealabile, prin raportare

la înscrisul existent la fila 33 din dosarul în care s-a pronunțat sentința

casată și la prev. art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, a

inadmisibilității acțiunii față de obiectul său exclusiv patrimonial și a

tardivității, având în vedere și îndrumările date de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, în acord cu prevederile art. 315 C. proc. civ., acestea au

fost unite cu fondul cauzei în baza prevederilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

instanței de fond

Prin

sentința civilă nr. 619/2012 din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond după

casare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Român și, în consecință, a respins acțiunea precizată pe acest temei față de

pârâtul Statul Român, a respins excepția lipsei procedurii prealabile, precum

și excepția tardivității invocate de către pârâtul Guvernul României. Totodată

a admis acțiunea precizată formulată de către reclamantul M.S.C. în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și, în consecință, a obligat

pârâtul Guvernul României să achite reclamantului M.S.C. suma de 15.989,04 lei,

cu titlu de despăgubiri și 6.926,05 lei, cheltuieli de judecată și a respins

cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții M.E.C.T.S. și M.M.F.P.S.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a dovedit

că din anul 2006 are calitatea de asistent universitar la Facultatea de

geografie din cadrul U.B.B. Cluj-Napoca.

Potrivit probelor

administrate în cauză (înscrisuri și proba cu expertiza) din această calitate

reclamantul era un beneficiar al dispozițiilor O.G. nr. 15/2008 privind creșterile

salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ.

Acest act normativ a

fost aprobat ulterior prin Legea nr. 221/2008 pentru O.G. nr. 15/2008 privind

creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008, act normativ publicat în M.

Of. nr. 730 din 28 octombrie 2008 și intrat în vigoare la data de 31 octombrie

2008.

Expertiza administrată

ca probă în cauză (fila 53) a relevat că Legea nr. 221/2008 ar fi determinat

pentru reclamant o creștere a veniturilor salariale.

Dispozițiile noului

act normativ, respectiv Legea nr. 221/2008 nu au mai fost aplicate în privința

reclamantului ca urmare a intării în vigoare a O.U.G. nr. 136/2008

privind stabilirea

unor masuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008, act

normativ publicat în M. Of. nr. 739 din 31 octombrie 2008

Prin Decizia nr.

1221 din 12 noiembrie

2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 2 decembrie 2008 s-a

constatat neconstituționalitatea O.U.G. nr. 136/2008 în integralitatea ei.

Prin O.U.G. nr. 151

din 10 noiembrie 2008

pentru

modificarea si completarea O.G. nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se

vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ publicată în M. Of. nr. 759

din 11 noiembrie 2008 s-a procedat, din nou, la reglementarea drepturilor

salariale ale personalului din învățământ.

Acest nou act

normativ a fost declarat neconstituțional parțial prin Decizia nr. 842 din 2

iunie 2009 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 1 pct. 2 si 3 din O.U.G. nr. 151/2008 pentru modificarea

si completarea O.G. nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda

în anul 2008 personalului din învățământ, publicată în M. Of. nr. 464 din 6

iulie 2009.

Așa cum s-a arătat

anterior au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1,

pct. 2 și 3 din O.U.G.

nr. 151/2008, respectiv acele dispoziții care afectau drepturile salariale ale

reclamantului.

Prin O.U.G. nr. 1/2009

privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar

publicată în M. Of. nr. 60 din 30 ianuarie 2009 și intrată în vigoare la data

de 30 ianuarie 2009, s-a prevăzut și acordarea creșterilor salariale, parțial

sub aspect temporal, creșteri salariale prevăzute de O.G. nr. 15/2008.

Mai apoi, prin Decizia

nr. 989 din 30 iunie 2009 a

Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 1 pct. 2 și 3 din O.U.G. nr. 151/2008 pentru

modificarea și completarea O.G. nr. 15/2008 privind creșterile salariale

ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ și a celor ale art.

2 și art. 3 din O.U.G. nr. 1/2009 privind unele masuri în domeniul salarizării

personalului din sectorul bugetar, publicată în M. Of. nr. 531 din 31 iulie

2009, au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile relevante, menționate

anterior.

Pârâtul a emis mai

apoi O.U.G. nr. 31 din 1 aprilie 2009

privind unele masuri în domeniul salarizării

personalului din sectorul bugetar publicată în M. Of. nr. 211 din 1 aprilie

2009 prin care s-au reluat o parte din prevederile O.U.G. nr. 1/2009.

Așa cum s-a menționat

anterior succesiunea legislativă expusă anterior a creat inițial cadrul legal

pentru majorarea veniturilor salariale ale reclamantului, iar ulterior, ca

urmare a unor intervenții legislative, reclamantul nu a mai putut beneficia de

majorarea salarială.

Actele normative

prejudiciabile, sub aspect material, pentru reclamant (O.U.G. nr. 151/2008 și O.U.G.

nr. 1/2009) au fost declarate ulterior ca fiind neconstituționale, prin

deciziile menționate anterior.

Curtea a constatat că

textul legal incident în prezenta cauză este cel al art. 9 din Legea nr. 554/2004.

În concret, acțiunea

reclamantului este întemeiată pe alin. (4) al art. 9, constatarea

neconstituționalității fiind realizată în alte două cauze, iar termenul de un

an a fost respectat, cererea de chemare în judecată fiind depusă la organul

poștal în data de 05 iulie 2010 (fila 12). Sub acest aspect excepția

tardivității este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

Acțiunea

reclamantului este una în despăgubiri, drepturi salariale neîncasate,

admisibilă din perspectiva alin. (5) al art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Față de conținutul

dispoziției legale menționată anterior, apărarea pârâtului Guvernul României,

exprimat sub forma unei excepții de inadmisibilitate, este neîntemeiată.

Art. 9 alin. (5) din

Legea nr. 554/2004, nu exclude ci dimpotrivă, chiar include varianta unei

acțiuni în despăgubiri, independent de situația în care întemeiat pe art. 9 se

cere, fie anularea unui act administrativ, fie obligarea la emiterea unui act,

etc.

Expertiza contabilă

efectuată în cauză a concluzionat favorabil în privința prejudiciului pretins a

fi reparat, iar prin notele de ședință (fila 69) reclamantul și-a precizat

cuantumul pretențiilor.

Proba cu expertiza a

fost reținută de către instanță ca relevând valoarea despăgubirilor ce pot fi

acordate reclamantului.

În privința excepțiilor

invocate, Curtea a reținut următoarele:

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a statului român prin M.F.P. Curtea a fost

apreciată ca fiind întemeiată, întrucât

Guvernul este autoritatea publica a puterii

executive care asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si

exercita conducerea generala a administrației publice. Potrivit art.  108 alin.

(1) din Constituție guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.

Art. 9 din Legea nr. 554/2004

instituie răspunderea Guvernului, în calitate de emitent al unui act al său,

declarat neconstituțional, răspundere ce poate îmbrăca și forma unei răspunderi

pentru un prejudiciu patrimonial, atât timp cât art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

ce constituie chiar temeiul prezentei acțiuni, nu exclude o acțiune în

despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o ordonanță guvernamentală

neconstituțională.

În speță, Guvernului,

în calitate de emitent al ordonanțelor considerate ca fiind neconstituționale

îi revine răspunderea de a acoperi și prejudiciul direct cauzat reclamantului

de această stare de drept (emiterea unor acte normative neconstituționale).

Excepția lipsei

procedurii prealabile a fost apreciată ca fiind nefondată, deoarece art. 9 alin.

(4) din Legea nr. 554/2004 exclude obligativitatea formulării unei plângeri

prealabile.

exercitată în cauză

Împotriva hotărârii

instanței de fond, pârâtul Guvernul României a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de

atac, se invocă ca prim motiv de recurs nesocotirea formelor de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., reglementat de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurentul susține

că nu i-a fost

comunicată și Încheierea de amânare a pronunțării din 13 octombrie 2010 (după

cum nu au fost comunicate, de altfel, nici cele din 27 octombrie 2010 și 29

octombrie 2010 prin care a fost, de asemenea, amânată pronunțarea), deși se

menționează explicit că face parte integrantă din sentința civilă nr. 410 din 03

noiembrie 2010, fiind evidentă încălcarea dispozițiilor imperative ale legii

prin care sunt reglementate formele de procedură, cu violarea gravă și evidentă

a dreptului la apărare și a principiului egalității armelor, a

contradictorialității și procesului echitabil, recunoscute oricărui pârât.

O altă critică

formulată de autoritatea recurentă este în sensul că hotărârea instanței de

fond a fost dată cu încălcarea competenței instanțelor specializate în litigii

de muncă, motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Recurentul susține că

obiectul

acțiunii îl formează drepturi salariale pretins neacordate, iar raportat la

scopul urmărit, intimatul-reclamant era dator să-și aleagă o altă cale

procedurală, respectiv o altă instanță, iar nu calea reglementată prin

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004.

În materia litigiilor

care au ca obiect drepturi/despăgubiri privind pretinse drepturi salariale,

potrivit legislației în vigoare funcționează instanțe/secții specializate,

competența instanțelor de contencios administrativ fiind atrasă, în astfel de

cauze, numai ca urmare a unor dispoziții speciale. Cu titlu de exemplu, o

astfel de reglementare o reprezintă dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, care se referă la cauzele ce au ca

obiect raportul de serviciu al funcționarului public, care nu sunt, însă,

incidente în cauza de față, intimatul-reclamant nefiind titularul vreunei

funcții publice, în sensul legii speciale.

Așadar, în lipsa unor

dispoziții precum cele ale art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca

obiect drepturi salariale/ despăgubiri privind pretinse drepturi salariale

dintr-un raport de muncă, precum cel pe care intimatul-reclamant îl are cu

universitatea angajatoare, sunt de competenta instanțelor/secțiilor

specializate în litigii de dreptul muncii.

Totodată, recurentul

susține că, în cauză, la soluționarea excepției tardivității cererii,

judecătorul fondului a încălcat dispozițiile imperative ale art. 9 alin. (4)

din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

În susținerea acestui

motiv de recurs se arată că intimatul-reclamant și-a fundamentat pretențiile și

pe neconstituționalitatea O.U.G. nr. 136/2008, iar judecătorul fondului nu a

analizat excepția tardivității acțiunii și prin raportare la momentul

declarării neconstituționale a O.U.G. nr. 136/2008 prin Decizia Curți

Constituționale nr. 1221/2008, publicată în M. Of. al României,. Partea I nr. 804

la data de 2 decembrie 2008, iar gravitatea incidentului se reflectă în

efectele pe care le-a produs în analiza fondului litigiului și în dispozitivul

hotărârii pronunțate.

În ultimul rând,

recurentul arată că, d

atorită unei interpretări

necorespunzătoare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, judecătorul

fondului a făcut o greșită aplicare a acestora.

Recurentul

susține faptul că o cerere de reparare a prejudiciului, având exclusiv caracter

patrimonial, nu putea fi soluționată în absența unei acțiuni specifice

contenciosului administrativ, care să vizeze anularea actelor administrative

subsecvente ordonanțelor declarate neconstituționale, aflate în directă

legătură de cauzalitate cu vătămarea ce se solicită a fi reparată.

4.

Apărările formulate

de intimatul-reclamant

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimatul a

solicitat respingerea

recursului ca nefondat, redând argumente detaliate cu privire la fiecare motiv

de recurs și invocând, în susținerea temeiniciei soluției instanței de fond,

jurisprudența instanței supreme.

Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza

în raport de actele

și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de

reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele expuse în continuare.

Răspunzând punctual

criticilor formulate de instituția recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la motivul

de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte

reține lipsa oricărei dovezi în ceea ce privește existența vreunui prejudiciu

cauzat recurentului, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că problema competenței a fost tranșată prin Decizia instanței supreme nr.

4877/2011, în primul ciclu procesual, astfel încât și această critică adusă

sentinței este nefondată.

Referitor la

inadmisibilitatea acțiunii, instanța de control judiciar reține că acțiunea în

contencios administrativ reglementată de art. 9 din Legea nr. 554/2004 poate fi

promovată exclusiv pentru acordarea de despăgubiri în scopul reparării unui

prejudiciu cauzat prin emiterea unor ordonanțe de guvern declarate

neconstituționale, neexistând exigența formulării unei cereri principale

îndreptată împotriva unui act administrativ emis în baza O.G.

Având în vedere că

Decizia Curții Constituționale nr. 842 din 2 iunie 2009 privind

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 pct. 2 și 3 din O.U.G. nr. 151/2008

a fost publicată în M. Of. nr. 464 din 6 iulie 2009, iar Decizia Curții

Constituționale nr. 989 din 30 iunie 2009 privind neconstituționalitatea art. 2

și art. 3 din O.U.G. nr. 1/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 531 din 31 iulie

2009 și, în raport de data înregistrării acțiunii reclamantului, respectiv 02

iunie 2010, Înalta Curte constată că reclamantul a respectat termenul de 1 an impus

de prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 pentru sesizarea

instanței, termen calculat de la data publicării în M. Of. a deciziilor Curții

Constituționale.

Înalta Curte constată

că, pe calea prevăzută de dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

reclamantul a solicitat plata unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit în

perioada 1 octombrie 2008-31 decembrie 2009, ca efect al aplicării unor

prevederi din O.U.G. nr. 136/2008, nr. 151/2008 și nr. 1/2009, toate declarate

neconstituționale prin decizii ale Curții Constituționale, publicate în M. Of.

al României anterior învestirii instanței de contencios administrativ.

Ulterior pronunțării

sentinței și formulării recursului în prezenta cauză, problema de drept de care

depinde dezlegarea fondului a format obiectul unui recurs în interesul legii,

soluționat prin Decizia nr. 3/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

publicată în M. Of., Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, în sensul că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale

O.U.G. nr. 136/2008, nr. 151/2008 și nr. 1/2009, dispozițiile O.U.G. nr. 15/2008,

astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 221/2008, constituie

temei legal pentru solicitarea diferenței dintre drepturile salariale cuvenite

funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale

efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31

decembrie 2009.

Potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of. al României.

În aceste condiții,

argumentele recurentului ce tind spre modificarea hotărârii recurate, hotărâre

pronunțată de către instanța de fond în acord cu soluția dată în interesul

legii, invocându-se aspecte legate de inaplicabilitatea deciziilor Curții

Constituționale sau inadmisibilitatea solicitării diferențelor salariale astfel

constituite, sunt nefondate.

Dispozițiile O.U.G. nr.

31/2009 aprobată prin Legea nr. 259/2009 și ale O.U.G. nr. 41/2009 aprobată

prin Legea nr. 300/2009, prin care a fost modificată O.G. nr. 15/2008, invocate

de către recurentul Guvernul României, nu sunt de natură a modifica premisele

prezentei cauze sau determina adoptarea unei alte soluții.

Nu se poate reține

nici faptul că instanța de fond și-ar fi arogat competențe ce țin de sfera

puterii legiuitoare, încălcând principiul separației puterilor în stat, câtă

vreme aceasta a procedat doar la interpretarea și aplicarea legii, în speță a

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, adoptând o soluție legală și prin

prisma jurisprudenței constituționale (din care menționăm Decizia nr. 124 din 9

februarie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 272 din 27 aprilie 2010 și

Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009, publicată în M. Of. al României nr. 531 din

31 iulie 2009).

Înalta Curte va

înlătura susținerile recurentului potrivit cărora se impunea angajarea

răspunderii contractuale a unității de învățământ al cărei angajat este

reclamantul, întrucât angajarea răspunderii Guvernului pentru prejudiciile

cauzate particularilor de O.U.G. nr. 151/2008 și O.U.G. nr. 1/2009 este

întemeiată pe o răspundere civilă cu caracter obiectiv, fiind prezumate de lege

condițiile existenței unei fapte ilicite, a culpei, a prejudiciului și a

raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Argumentele

instituției recurente referitoare la faptul că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor nu pot fi reținute de instanța de control

judiciar, în condițiile în care aceste decizii sancționează o stare de

neconstituționalitate pre-existentă, ce poate fi remediată prin intermediul

acțiunii consacrate de art. 9 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește

întinderea prejudiciului solicitat de către reclamant, Înalta Curte constată că

modalitatea de calcul a fost expusă pe larg în cererea de chemare în judecată,

iar în contextul în care pârâții nu l-au contestat, instanța de fond a stabilit

în mod corect despăgubirile în cuantum de 6.926,05 lei.

Pe lângă toate aceste

argumente, trebuie precizat și faptul că la nivelul secției de contencios

administrativ a Înaltei Curți, s-a conturat o practică unitară în această

materie. Astfel, pentru a fi respectat principiul dreptului la un proces

echitabil, principiu consacrat de art. 6 din C.E.D.O., se impune pronunțarea

soluției în raport de jurisprudența instanței supreme pentru că, așa cum C.E.D.O.

a statuat că, între alte spețe și cauza Beian, deși divergențele de jurisprudență

constituie, prin natura lor, consecințe inerente oricărui sistem juridic care

se bazează pe jurisdicții de fond, rolul unei jurisdicții supreme este exact

acela de a regla aceste contradicții de jurisprudență și să nu devină ea însăși

o sursă de insecuritate juridică, întrucât persistența în timp a unei practici

judecătorești neunitare este în sine contară principiului securității

raporturilor juridice, principiu consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul Guvernul

României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 619/2012 din 26

septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2014.