ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 203/2014

Decizia nr. 203/2014

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cadrul procesual;

Prin sentința nr. 475 din 22 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și C., D., E. a Județului Cluj și F. Cluj, și în consecință au fost obligați pârâții, în solidar, la plata de despăgubiri către fiecare reclamant, în echivalentul sumelor reținute fără temei legal din veniturile încasate cu titlu de pensie din data de 01 ianuarie 2011 și până la data de 18 aprilie 2012, la plata dobânzii legale începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a despăgubirilor solicitate. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepția lipsei de obiect;

Prevederile O.U.G. nr. 17/2012 nu produc efectele juridice pretinse de părțile care au invocat apărări.

Actul normativ citat nu instituie un regim de restituire a sumelor reținute fără temei legal, în concordanță cu principiul reparației integrale a prejudiciului. Restituirea se face în tranșe lunare dar fără să fie prevăzută plata unor dobânzi pentru utilizarea fără drept a sumelor respective. Astfel se încalcă și principiul imputabilității plății conform căruia doar cu acordul creditorului se poate face plata în altă modalitate decât în întregime. Din această perspectivă, pârâtul nu poate paraliza dreptul persoanelor prejudiciate în maniera care rezultă din starea de fapt a litigiului, prin invocarea pro causa a O.U.G. nr. 17/2012.

Cu privire la fondul cauzei;

Urmare a interpretării și aplicării dispozițiilor art. 1 pct. 7 din O.U.G. nr. 107/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, D., respectiv E. a Județului Cluj prin intermediul D., respectiv a F. Cluj, a procedat la reținerea la sursă și apoi virarea la bugetul de stat a cotei de 5,5 % - reprezentând contribuție G. - din întregul cuantum al pensiei aflate în plată, nu doar din sumele ce depășeau 740 de lei.

Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 223 și 224 din 13 martie 2012, publicate în M. Of. al României, Partea 1, nr. 256 din 18 aprilie 2012, s-a constatat că: "dispozițiile art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, sunt constituționale în măsura în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplica numai asupra veniturilor din pensii care depășesc 740 de lei."

Prin ambele decizii Curtea Constituțională a examinat excepții de neconstituționalitate a art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 107/2010.

Reclamanții și-au întemeiat demersul judiciar pe dispozițiile art. 126 alin. (6) fraza a II-a din Constituția României, art. 1 alin. (5), art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, art. 998-999 și art. 1003 C. civ. cauza, art. 221, art. 1349, art. 1357, art. 1370 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 2 și urm. din O.G. nr. 13/2011, art. 274 și art. 277 C. proc. civ., solicitând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat direct prin textul din O.U.G. nr. 107/2010, declarată neconstituțională conform Deciziilor Curții Constituționale nr. 223, 224/2012.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță.

Conform art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, în situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în alta cauza, acțiunea poate fi introdusa direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, Partea 1.

Tot astfel conform art. 9 alin. (5) din aceeași lege, acțiunea prevăzută de acest articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin Ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

Exigențele impuse de prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 pe care reclamanții își întemeiază cererea sunt îndeplinite în cauză.

Deși aparent s-ar părea că excepția de neconstituționalitate a purtat asupra unui text legal menționat în Legea nr. 95/2006, trebuie observat că cel puțin în cauza în care s-a pronunțat Decizia nr. 223/2012 jurisdicția de contencios constituțional a fost sesizată pe calea prevăzută de art. 9 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, deși Curtea Constituțională s-a rezumat să constate doar pe cale de interpretare că dispozițiile legale, atacate ca fiind neconstituționale, sunt de fapt constituționale cu o rezervă de interpretare, Curtea a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate care avea ca scop și finalitate declararea textului din ordonanța de urgență ca fiind neconstituțional.

Curtea Constituțională, poate pronunța pe fond doar două soluții, fie admite excepția și declară textul atacat ca fiind neconstituțional, fie respinge sesizarea. Așa fiind, dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 223/2012 nu pot fi interpretate altfel decât ca o rezultantă a examenului de neconstituționalitate a dispoziției legale atacate, adoptată de Guvern prin O.U.G. nr. 107/2010. Din această perspectivă, constatarea că dispozițiile art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, sunt constituționale în măsura în care se interpretează în sensul ca procentul de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii care depășesc 740 de lei, trebuie interpretată ca fiind rezultatul admiterii excepției de neconstituționalitate cu rezerva de interpretare și aplicare a textului oferită de instanța constituțională.

Și este așa, întrucât dacă Curtea Constituțională nu ar fi admis excepția de neconstituționalitate ar fi trebuit să o respingă, ceea ce în mod evident nu a făcut.

Mai mult, Curtea Constituțională nu s-a lansat într-o simplă interpretare a unui text legal căci nu aceasta este competența sa, știindu-se faptul că interpretarea dreptului pozitiv este de competența exclusivă a jurisdicțiilor judiciare, ci în contextul analizei conflictului de constituționalitate, a declarat textul legal atacat ca fiind constituțional doar cu rezerva de interpretare. Altfel spus, textul legal este păstrat în ordinea juridică constituțională doar dacă se interpretează conform exigențelor impuse de jurisdicția de contencios constituțional.

Acțiunea poartă asupra unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat direct prin textul din ordonanța de urgență declarată neconstituțională, iar acțiunea a fost introdusă în termenul legal de un an, căci decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 18 aprilie 2012.

Cu toate că pentru prima data în practica jurisdicției de contencios constituțional se arată explicit maniera în care se pune în aplicare o decizie pronunțată de Curtea Constituțională, trebuie totuși reținut că această limitare temporală a efectelor deciziei nu afectează aplicarea și incidența dispozițiilor art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004.

Și este așa, deoarece prejudiciul avut în vedere de dispozițiile legale menționate nu poate fi decât anterior momentului publicării deciziei în M. Of. al României, deoarece ulterior acestui moment, conform dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept pentru un termen de 45 de zile, iar după împlinirea acestui termen își încetează definitiv efectele, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Din această perspectivă, se poate susține că deși jurisdicția de contencios constituțional limitează efectele deciziei doar la anumite situații expres evocate în considerentele Deciziei nr. 223/2012, în aplicarea dispozițiilor art. 147 din Legea fundamentală, trebuie observat însă că acestea nu influențează aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004.

Ipoteza prevăzută la art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 este de fapt concretizarea dispoziției constituționale consacrată în art. 126 alin. 6 fraza a doua, conform căreia instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale și aplicarea dispoziției de principiu consacrată la art. 1 alin. (5) din chiar Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform căreia persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din Ordonanțe ale Guvernului neconstituționale se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile prezentei legi.

Astfel fiind, cererea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat direct prin textul din ordonanța de urgență declarată neconstituțională, fundamentată pe art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi declarată a priori inadmisibilă, fiind invocate în acest sens considerentele Deciziei nr. 223/2004, căci ar însemna ca printr-un atare procedeu să se golească de sens și conținut dreptul la acțiunea în despăgubiri consacrat chiar de Constituția României. Jurisdicția constituțională este gardianul Constituției nu detractorul acesteia, or a admite că efectele Deciziei nr. 223/2012 nu se aplică și pentru acțiunea în despăgubiri înseamnă a încălca flagrant însăși Constituția și ordinea de drept constituțională.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții Guvernul României și C.

2.1. Motivele de recurs înfățișate de recurentul Guvernul României

Printr-un prim motiv de recurs dezvoltat în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât Guvernul României a susținut că instanța de fond, în mod nelegal, cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., a respins excepția netimbrării acțiunii de către reclamanți invocată în cauză, cu motivarea că invocarea acestei excepții a fost făcută cu rea credință.

A mai arătat recurentul că o atare soluție este nu numai netemeinică și nelegală dar și contrară jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului și în contextul constituțional, potrivit cu care, dreptul de acces la tribunale nu este absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, cum ar fi, în cauză, obligativitatea achitării taxei judiciare de timbru, de care părțile reclamante nu puteau fi exonerate.

Printr-un alt motiv de recurs, dezvoltat în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ale art. 304

1

C. proc. civ., același recurent a susținut că, prin sentința atacată judecătorul fondului a aplicat greșit dispozițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, nefiind în cauză întrunite condițiile referitoare la constatarea neconstituționalității O.U.G. nr. 107/2010, Deciziile nr. 223 și 224 din 13 martie 2012 fiind decizii prin care Curtea Constituțională a interpretat art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

În legătură cu caracterul atipic al celor două decizii, s-a arătat că acestea nu au avut consecințele stabilite de Legea nr. 47/1992, iar dispozițiile art. 253 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 își produc în continuare efectele, în acord cu interpretarea Curții Constituționale.

În fine, s-a mai arătat că la data pronunțării soluției, obiectul pretențiilor deduse judecății fusese realizat astfel că cererea reclamanților trebuia respinsă ca atare, urmare a publicării O.U.G. nr. 17/2012, privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate, prin care, fiind reglementate măsuri reparatorii printr-o normă legală specială care prevede, imperativ, modalități concrete de punere în executare, stabilind termen, surse bugetare și responsabilități precise, în mod evident, demersul judiciar al reclamanților nu mai putea fi finalizat printr-o hotărâre judecătorească. Raportat la pretențiile deduse judecății, prima instanță avea obligația iar nu facultatea de a face aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 17/2012, ca act normativ special adoptat de legiuitor, în temeiul căruia asigurații, inclusiv reclamanții din cauză aveau dreptul de a primi sumele reprezentând diferența dintre pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuție de asigurări sociale de sănătate asupra întregului cuantum al pensiei și pensiile nete rezultate prin aplicarea procentului de contribuție de asigurări sociale de sănătate asupra părții din pensie care depășește nivelul de 740 lei.

2.2. Motivele de recurs înfățișate de recurenta C.

La rândul său, autoritatea pârâtă C., invocând ca temei de drept al căii de atac exercitate, prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, ca efect al admiterii recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată, a susținut că prima instanță a respins în mod eronat excepția invocată vizând lipsa calității sale procesuale pasive.

În acest sens recurenta C. a arătat că potrivit art. 256 alin. (2) și art. 271 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, beneficiarul contribuției de asigurări sociale calculate, reținute și vizate de către F. Cluj, este E. Călărași, C. având în subordine case județene de pensii și E. a Municipiului București, care sunt servicii publice, investite cu personalitate juridică.

În fine, recurenta-pârâtă C. a mai arătat că dată fiind adoptarea O.U.G. nr. 174/2012, cererea reclamanților apare ca fiind lipsită de obiect.

Analizând hotărârea atacată dar și recursurile promovate prin prisma motivelor invocate și în raport de cadrul legal aplicabil, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, în considerarea celor în continuare arătate.

Reclamanții A. și B. au învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, cu cererea de obligare în solidar a pârâților Guvernul României, D., E. a Județului Cluj, C. și F. Cluj la plata de despăgubiri, către fiecare dintre ei, în echivalentul sumelor ce le-au fost reținute fără temei legal din veniturile încasate cu titlu de pensie, din data de 1 ianuarie 2011 și până la 18 aprilie 2012 și cu acordarea dobânzilor legale, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a despăgubirilor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, înfățișează, deopotrivă, elementele de fapt generatoare ale prezentului litigiu ca și argumentele instanței de fond ce susțin soluția adoptată astfel că instanța de control judiciar apreciază că nu se impune reluarea acestora, în contextul analizei punctuale a motivelor de recurs prezentate de cei doi recurenți.

3.1. Cu referire la motivele de recurs înfățișate de recurentul Guvernul României;

3.1.1. Printr-un prim set de critici recurentul Guvernul României a susținut că prin hotărârea pronunțată prima instanță a nesocotit formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Criticile au vizat practic nesocotirea de către instanța de fond a îndatoririi sale de a verifica îndeplinirea de către reclamanții intimați a obligației ce le revenea, prealabil sesizării instanței judecătorești, de a achita taxa de timbru datorată, conform legii, corespunzător obiectului litigiului de față.

Înalta Curte apreciază că raționamentul dar și argumentația primei instanțe prin care se acordă prioritate și eficiență principiului exercitării cu bună credință a drepturilor procesuale sunt deplin susținute în cauză de imposibilitatea obiectivă în care s-au aflat reclamanții intimați, de a determina și cuantifica, la data formulării acțiunii de față, pe temeiul art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, republicată, a sumelor cu privire la care s-a statuat că au fost nelegal reținute, pentru a se face aplicarea art. 3 lit. m), teza a II-a din Legea nr. 146/1997, cu modificări (în prezent abrogată, dar în vigoare la data cererii de chemare în judecată).

În plus nu se poate susține că soluția ce se impunea era cea de anulare a cererii, pentru lipsa timbrajului, câtă vreme această obligație prealabilă a fost îndeplinită conform art. 3 lit. m teza 1-a, din actul normativ sus-arătat.

Prin urmare, Înalta Curte reține că nu este incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel cum a susținut recurentul-pârât și pe considerentul că, în raport de datele concrete ale speței, se apreciază că a fost respectat echilibrul dintre dreptul statului de a colecta taxele judiciare de timbru și interesul reclamanților de a introduce o acțiune în fața instanței competente, pentru valorificarea unor drepturi consacrate legal.

3.1.2. Nici criticile recurentului Guvernul României, circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate și ca atare nu pot fi primite de instanța de recurs.

Se susține în primul rând inadmisibilitatea acțiunii raportat la conținutul Deciziilor Curții Constituționale, nr. 223 și 234 din 13 februarie 2012, pe considerentul că acestea nu au avut consecințele stabilite de Legea nr. 47/1992.

Contrar celor arătate de recurent și în acord cu interpretarea primei instanțe, Înalta Curte apreciază că acțiunea de față, întemeiată pe prevederile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, republicată, este admisibilă, fiind întrunite toate cerințele și premisele legale prevăzute de textele arătate.

Ceea ce prevalează raportat la deciziile Curții Constituționale arătate, este conținutul și sensul soluției adoptate și nu, doar formal, modalitatea de exprimare a hotărârii.

Din această perspectivă, cum bine s-a arătat, potrivit Legii nr. 47/1992, Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate poate pronunța, în esență, doar două soluții, fie de admitere, fie de respingere a sesizării.

Cum prin Deciziile nr. 223 și 224 din 13 martie 2012, în mod evident s-a procedat la examinarea constituționalității dispozițiilor art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, cu statuarea efectivă asupra circumstanțelor de legalitate în care o atare prevedere este apreciată ca fiind constituțională, și Înalta Curte constată că este satisfăcută cerința art. 9 alin. (1) și (4) din Legea nr. 554/2004, vizând declararea neconstituționalității, nefiind relevantă maniera indirectă în care a ceasta a fost determinată.

Așa fiind, nu este vorba despre o extindere a aplicării art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, ci chiar de aplicarea acestor prevederi, în spiritul lor și în conformitate cu sensul și finalitatea normei juridice.

Nici argumentele recurentului vizând inadmisibilitatea cererii reclamanților raportat la considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 319/2012 și nr. 398/2012, prin care se reține și împrejurarea că deciziile de interpretare a art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 nu pot justifica formularea unor cereri de restituire formulate ulterior de partea asiguraților, nu sunt de natură să atragă modificarea hotărârii primei instanțe.

Este adevărat că prin deciziile respective Curtea Constituțională a statuat în modalitatea arătată de recurent, dar nu mai puțin adevărat este că în cauza de față nu ne aflăm în prezența unor cereri de restituire, în sensul avut în vedere de Curtea Constituțională, ci într-un cadru procesual cu o configurație juridică aparte, respectiv cea conferită de art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, ce vizează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin Ordonanțe ale Guvernului.

Împrejurarea că reclamanții intimați nu au indicat cu exactitate cuantumul despăgubirilor solicitate, făcând trimitere însă la un reper obiectiv și anume echivalentul sumelor reținute fără temei legal din veniturile încasate cu titlu de pensie din data de 1 ianuarie 2011 și până la data de 18 aprilie 2012 nu este de natură, în mod evident, să antreneze modificarea naturii juridice a acțiunii de față, respectiv a temeiului de drept invocat.

3.1.3. În fine, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate și susținerile privind lipsa de obiect a cererii reclamanților intimați, la data pronunțării sentinței, urmare a publicării O.U.G. nr. 17/2012, privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate, pe același considerent, vizând natura juridică a acțiunii în contencios administrativ de față, în despăgubiri în condițiile art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004, și nu în restituire.

Nu mai puțin însă, din perspectiva punerii în executare a hotărârii pronunțate în contencios, la momentul rămânerii irevocabile a acesteia, se va ține desigur seama, cel puțin față de una din componentele dispozitivului, de sumele dispuse a fi plătite cu titlu de despăgubiri în echivalent al sumelor reținute fără temei legal din veniturile încasate cu titlu de pensie din data de 1 ianuarie 2011 și până la 18 aprilie 2012, pentru a se evita efectuarea plăților multiple pe temei legal identic și cu respectarea, în acea fază a procesului civil, a prevederilor O.U.G. nr. 17/2012, sus arătată.

3.2. Cu referire la motivele de recurs înfățișate de recurenta C.

Printr-un prim motiv de recurs, autoritatea recurentă C. a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, invocată și cu ocazia judecății în fond.

Înalta Curte apreciază în acord cu cele reținute pe acest aspect și de către judecătorul fondului, că legitimarea procesuală pasivă a tuturor autorităților citate în cauză a fost și este justificată de prerogativele diverse dar complementare totodată ale acestora, în ceea ce privește calcularea, reținerea, plata contribuției de asigurări de administrare a Fondului unic de asigurări sociale de sănătate, ceea ce face ca hotărârea de față să le poată fi deopotrivă opozabilă, mai cu seamă că s-a susținut de către reclamanții intimați în fundamentarea în drept a cererii lor, existența unei obligații solidare de răspundere civilă delictuală.

Prin critici distincte, recurenta-pârâtă C., cu referire la fondul cauzei, a susținut că se impunea ca instanța de fond să facă în cauză aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 17/2012 și ca atare, să respingă cererea ca rămasă fără obiect.

Dată fiind identitatea acestor critici cu motivul de recurs deja analizat mai sus - a se vedea pct. 3.1.3. din prezenta decizie - Înalta Curte arată că se mențin argumentele înfățișate în respectivul context, nefiind necesară reluarea acestora.

În considerarea celor mai sus-arătate, ce demonstrează legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, urmează ca Înalta Curte să respingă ambele recursuri declarate în cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Guvernul României și C. împotriva sentinței civile nr. 475 din 22 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2014.