ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2148/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta D.V. a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 31372 din 28 februarie 2012 emisă de pârâta C.J.P. Cluj, solicitând anularea hotărârii și constatarea statutului de refugiat retroactiv începând cu data de 1 februarie 2011. Pârâta C.J.P. Cluj a depus întâmpinare, solicitând respingerea contestației ca tardiv formulată. Prin sentința civilă nr. 18/2013 din 10 ianuarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității și a respins în consecință contestația formulată de reclamanta D.V. în contradictoriu cu C.J.P. Cluj.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că hotărârea atacată a fost comunicată reclamantei în data de 7 mai 2012, iar contestația a fost formulată la data de 23 noiembrie 2012, cu încălcarea termenului de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, prevăzut de art. 7 pct. 4 din Legea nr. 189/2000. A mai reținut instanța că reclamanta a depășit cu mult termenul de 30 de zile, invocând probleme de sănătate, însă a apreciat că problemele de sănătate, așa cum reies și din fișa de examinare, nu o împiedicau pe reclamantă să formuleze contestație în termenul prescris de lege, aceasta putând fi trimisă și prin poștă, nefiind necesar ca reclamanta să se deplaseze personal la registratura Curții de Apel Cluj.

Instanța a avut în vedere că reclamanta nu a cerut repunerea în termen și nu a dovedit împiedicarea printr-o împrejurare mai presus de voința sa, astfel încât, potrivit art. 103 C. proc. civ., neexercitarea contestației în termen atrage decăderea reclamantei din dreptul de a o formula, sancționată prin admiterea excepției tardivității. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.V. Recurenta arată, în esență, că solicită rejudecarea cauzei la Curtea de Apel Cluj, în vederea administrării probei cu martori, în vederea modificării sentinței atacate, precum și faptul că din motive medicale nu se poate deplasa în fața instanței, solicitând judecarea cauzei în lipsă. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Din conținutul textului de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 31372 din 28 februarie 2012 i s-a respins reclamantei cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data de 23 noiembrie 2012 reclamanta a contestat hotărârea și a solicitat obligarea pârâtei la recunoașterea calității de refugiat conform Legii nr. 189/2000. În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestație la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 31372 din 28 februarie 2012, de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă de pârâtă, a fost comunicată reclamantei la data de 7 mai 2012, iar acesta din urmă a formulat contestație împotriva acestei hotărâri la data de 23 noiembrie 2012, depășind cu mult termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus menționate au caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are ca efect decăderea din drepturi. De altfel, prin Decizia nr. 32 din 16 aprilie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare. Așa fiind, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanța de fond în mod corect procedând la admiterea excepției tardivității formulării acțiunii și respingerea acesteia în consecință. Prin urmare, se constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepției tardivității introducerii acțiunii reclamantului, invocată de pârâtă și la admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva sentinței civile nr. 18/2013 din 10 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2014.