ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2148/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta D.V. a formulat contestație

împotriva Hotărârii nr. 31372 din 28 februarie 2012 emisă de pârâta C.J.P. Cluj,

solicitând anularea hotărârii și constatarea statutului de refugiat retroactiv

începând cu data de 1 februarie 2011.

Pârâta C.J.P. Cluj a

depus întâmpinare, solicitând respingerea contestației ca tardiv formulată.

Prin sentința civilă nr.

18/2013 din 10 ianuarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității și a respins în

consecință contestația formulată de reclamanta D.V. în contradictoriu cu C.J.P.

Cluj.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că hotărârea

atacată a fost comunicată reclamantei în data de 7 mai 2012, iar contestația a

fost formulată la data de 23 noiembrie 2012, cu încălcarea termenului de 30 de

zile de la data comunicării hotărârii, prevăzut de art. 7 pct. 4 din Legea nr. 189/2000.

A mai reținut instanța

că reclamanta a depășit cu mult termenul de 30 de zile, invocând probleme de

sănătate, însă a apreciat că problemele de sănătate, așa cum reies și din fișa

de examinare, nu o împiedicau pe reclamantă să formuleze contestație în

termenul prescris de lege, aceasta putând fi trimisă și prin poștă, nefiind

necesar ca reclamanta să se deplaseze personal la registratura Curții de Apel

Cluj.

Instanța a avut în

vedere că reclamanta nu a cerut repunerea în termen și nu a dovedit împiedicarea

printr-o împrejurare mai presus de voința sa, astfel încât, potrivit art. 103 C.

proc. civ., neexercitarea contestației în termen atrage decăderea reclamantei

din dreptul de a o formula, sancționată prin admiterea excepției tardivității.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta D.V.

Recurenta arată, în

esență, că solicită rejudecarea cauzei la Curtea de Apel Cluj, în vederea

administrării probei cu martori, în vederea modificării sentinței atacate,

precum și faptul că din motive medicale nu se poate deplasa în fața instanței,

solicitând judecarea cauzei în lipsă.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Potrivit

art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere

de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin

Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile

acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada

sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost

refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Din conținutul

textului de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se acordă

tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada

precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele

care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care

au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca

de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut

de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 31372 din 28

februarie 2012 i s-a respins reclamantei cererea privind recunoașterea

calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data

de 23 noiembrie 2012 reclamanta a contestat hotărârea și a solicitat obligarea

pârâtei la recunoașterea calității de refugiat conform Legii nr. 189/2000.

În conformitate cu

dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise

în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestație la curtea de

apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii

contenciosului administrativ.

Analizând actele

dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr.

31372 din 28

februarie 2012, de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000,

modificată, emisă de pârâtă, a fost comunicată reclamantei la data de 7 mai

2012, iar acesta din urmă a formulat contestație împotriva acestei hotărâri la

data de 23 noiembrie 2012, depășind cu mult termenul de 30 de zile prevăzut de

lege.

Înalta Curte reține

că dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus menționate au

caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are

ca efect decăderea din drepturi.

De altfel, prin Decizia

nr. 32 din 16 aprilie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi

contestată la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 30

de zile de la comunicare.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile

procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanța de fond în mod

corect procedând la admiterea excepției tardivității formulării acțiunii și

respingerea acesteia în consecință.

Prin urmare, se

constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepției

tardivității introducerii acțiunii reclamantului, invocată de pârâtă și la

admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv

introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor

referitoare la nelegalitatea actului atacat.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta D.V. împotriva sentinței civile nr. 18/2013 din 10

ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 mai 2014.