ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 12.11.2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2521/2015

HOTĂRÂRE

12.11.2015

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2521/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a

reținut următoarele:

Hotărârea instanței de apel

Prin

decizia civilă nr. 526 din 25 iunie 2015,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, a

respins apelul declarat de reclamanții S.E.,

S.G.D., D.F.E., C.M., C.A., M.V. și C.D. împotriva sentinței civile nr.

236/2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut că din identificările efectuate de expertă rezultă că terenul

revendicat de reclamanți este folosit de pârâta SC T. SA București care ocupă o

suprafață de 897 mp reprezentând Hotelul C., spațiu verde și parcarea aferentă,

precum și de pârâtul orașul Geoagiu, care a făcut amenajări de utilitate

publică (strada V., trotuare, spațiu verde, parcare, blocul de locuințe),

terenul fiind atestat ca domeniul public al orașului Geoagiu prin H.G. nr. 1452/2001.

În ceea ce privește titlul de proprietate

prezentat de pârâți, Curtea a constatat că pârâta SC T. SA București a

prezentat decizia nr. 74/1975 a Consiliului Popular al Județului Hunedoara,

Comitetul Executiv, prin care terenul în suprafață de

580 mp situat în

perimetrul construibil al satului Geoagiu Băi a fost obținut la schimb de CAP

Geoagiu fiind destinat construirii complexului sanatorial.

Terenul și construcțiile Complexului sanatorial

sunt întabulate în favoarea pârâtei SC T. SA București, în CF nr. AA Geoagiu A+1,

nr. top XX și A +2 nr. top YY, sub B+ 3, 4, 5, 6, având o suprafață totală de 8595

mp. În completările raportului de expertiză se arată că această întabulare este

greșită, o parte din terenul proprietatea pârâtei SC T. SA București (înscris în

CF nr. AA) suprapunându-se pe terenul reclamanților, înscris în CF nr. BB, nr. top

ZZ, delimitarea fiind făcută în Anexa 5 a completării raportului. În urma analizei

suprapunerilor, experta a arătat că suprafața totală a terenului suprapus este de

853 mp și este ocupată de o parte a construcției Hotelului, calea de acces în hotel,

spațiul verde din fața hotelului pe care sunt amplasate căminele de vizitare la

rețelele de canalizare și parcarea privată a hotelului. Acțiunea pârâtei de rectificare

a cărții funciare în sensul radierii complexului sanatorial din cartea funciară

greșită în cartea funciară corectă a fost respinsă, prin sentința civilă nr. 774/2005

a Judecătoriei Orăștie.

Pârâtul orașul Geoagiu a făcut dovada că terenul

destinat utilității publice (strada V., trotuare, parcare, bloc) este atestat ca

domeniu public al orașului Geoagiu în anexa 9 a H.G. nr. 1452/2001. La baza acestei

atestări a stat Hotărârea Consiliului Local Geoagiu nr. 35/1999 care a fost atacată

în contencios administrativ de către reclamanți, Tribunalul Hunedoara respingând

acțiunea acestora prin sentința nr. 398/CA/2010, rămasă irevocabilă.

Din această stare de fapt rezultă că terenul proprietatea

reclamanților a fost preluat de Statul Român fără existența vreunui titlu, fiind

vorba de o preluare de facto. În prezent, o parte din teren constituie domeniul

public și este destinat unei utilități publice, iar o altă parte este domeniu privat

fiind proprietatea privată a pârâtei SC T. SA București care a construit complexul

sanatorial pe un teren primit la schimb de CAP Geoagiu în anii 1970, în vederea

construirii unui complex sanatorial de către Uniunea Națională a CAP, de la Consiliul

Popular al comunei Geoagiu, care a precizat expres că oferă la schimb un teren proprietate

de stat, aflat în administrarea operativă a Consiliului popular al comunei Geoagiu.

Deci, la momentul încheierii schimbului – 1975 - terenul revendicat de reclamanți

se afla în proprietatea statului român și în administrarea Consiliului popular al

comunei Geoagiu.

Reclamanții au invocat faptul că atâta timp cât

nu există un act de trecere în proprietatea statului, terenul nu poate face obiectul

Legii nr. 10/2001, care a reglementat numai situația imobilelor trecute în proprietatea

statului în baza unui titlu valabil sau nu, în funcție de distincțiile făcute de

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Susținerea reclamanților nu a putut fi acceptată

de instanța de apel, terenul făcând obiectul Legii nr. 10/2001 care a acoperit practic

toată paleta de situații posibile, respectiv imobile preluate cu titlu valabil,

fără titlu valabil sau fără niciun titlu, de facto. Aceasta din urmă este situația

terenului reclamanților și poate fi încadrată din punct de vedere juridic în prevederile

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea că imobilul a făcut obiectul Legii

nr. 10/2001 a fost acceptat fără rezerve chiar de reclamanți care au depus la data

de 04 martie 2002 notificarea nr. 59/N/2002, alegând deci calea oferită de legea

specială de reparație. Notificarea reclamanților a fost respinsă de Primarul orașului

Geoagiu prin Dispoziția nr. 230/2003 întrucât a fost formulată cu depășirea termenului

de 1 an prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Dispoziția primarului a fost

atacată în instanță, iar prin sentința civilă nr. 451/2004 pronunțată de Tribunalul

Hunedoara în Dosar nr. 2166/2004, acțiunea reclamanților a fost respinsă.

Imobilul teren a fost solicitat ulterior și în

temeiul Legii nr. 247/2005, prin cererea din 14 septembrie 2005, iar Comisia Locală

de fond funciar Geoagiu a constatat că din suprafața totală a imobilului înscris

în CF nr. BB cu nr. top WW, suprafața de 575 mp este ocupată de blocul, suprafața

de 1520 mp este ocupată de Hotelul U. și centrala termică a acestuia, iar suprafața

de 325,87 mp a fost constatată liberă și a fost pusă în posesia reclamanților. Pentru

suprafața de 4814,13 ocupată de parcarea ce aparține domeniului public al orașului

Geoagiu, anexa 9, poziția JJ, la H.G. nr. 1352/2001, Comisia Locală a propus reclamanților

teren în compensare pe un alt amplasament, ofertă refuzată de petenți, caz în care

Comisia Locală de fond funciar a propus Comisiei Județene validarea petenților pe

Anexa 23 (despăgubiri) la Legea nr. 247/2005, anexă validată prin Hotărârea Comisiei

Județene nr. 305/2007, dosarul fiind înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților.

Prin urmare, reclamanții au solicitat imobilul

în litigiu în anul 2002 în temeiul Legii nr. 10/2001, apoi în anul 2005 în temeiul

Legii nr. 247/2005, iar prin prezenta cerere reclamanții formulează o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, solicitând obligarea pârâților

de a le restitui în deplină proprietate și posesie terenul preluat în fapt de Statul

Român.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată

indicat de apelanții reclamanți vizează dispozițiile art. 480-481 C. civ., art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, art. 3 și 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 parag. 1 din

Convenție referitor la liberul acces la justiție.

Deși neagă încadrarea situației de fapt deduse

judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001 a cărei procedură au și demarat-o, însă

cu depășirea termenului limitativ prevăzut de lege, reclamanții pretind că trebuie

acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului și dispozițiilor vechiului

C. civ., susținând că soluția este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în

interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin decizia nr. 33 din

9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de apel a considerat că Tribunalul Hunedoara

a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente și a stabilit în mod

corect, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii

nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel

că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între

a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun,

respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe C. civ.

Pe de altă parte, dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocat de reclamanți, consacră același principiu.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

cu titlu valabil, fără titlu valabil, sau fără nici un titlu, adică de facto, acoperind

practic toată paleta de situații posibile, astfel că, după intrarea în vigoare a

acestei legi speciale, nici dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot

constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui

act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au

putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii

în revendicarea bunului litigios, conform deciziei nr. 33/2008.

Or, reclamanții nu se încadrează în niciuna din

ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor

legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat de facto de Statul Român), ceea

ce se încadrează în art. 2 lit. i) și nici in personam (reclamanții fiind moștenitorii

proprietarilor de carte funciară), astfel că este incident art. 4 alin. (2) din

lege. De altfel, este necontestat faptul că reclamanții au demarat procedura prevăzută

de legea specială, dar notificarea lor a fost respinsă ca tardivă, prin dispoziția

Primarului orașului Geoagiu nr. 230/2003, devenind astfel incidentă sancțiunea prevăzută

de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Rațiunea Legii nr. 10/2001 este aceea de a reglementa

global statutul juridic al imobilelor preluate de stat, indiferent dacă titlul a

fost valabil sau nu, instituind în acest sens o procedură necontencioasă cu termene

exprese, astfel încât la finalizarea ei să se definitiveze statutul juridic al unor

astfel de imobile.

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine

în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile Legea nr. 10/2001

a instituit un termen de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, în interiorul căruia

trebuia trimisă notificarea, termen prelungit de două ori cu câte trei luni. Sancțiunea

nerespectării sale constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent – art. 22 alin. (5).

Sintagma „pierderea dreptului” folosită de legiuitor

este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere, și de aici se

desprinde concluzia că cel îndrituit la restituire și care dorește să uzeze de procedura

prev. de Legea nr. 10/2001 îi este impusă condiția sine qua non ca mai întâi să

declanșeze procedura necontencioasă, prin intermediul notificării, după care se

poate adresa instanțelor de judecată.

Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative

prealabile nu duce la privarea acestor persoane de dreptul la un tribunal, pentru

că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede

calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină,

după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei XX din 19 martie

2007) astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

În consecință, prin respingerea acțiunii în revendicare

de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind

imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, temei invocat de asemenea

de apelanți, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială

respectivă.

Atâta timp cât procedura demarată în baza Legii

nr. 10/2001 a fost respinsă ca tardivă și, pe de altă parte, nici o instanță națională

nu a statuat că preluarea terenului a fost abuzivă, reclamanții nu se pot prevala

de existența unui bun actual în sensul Convenției, nici din acest punct de vedere.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul 1, trebuie să se analizeze

dacă reclamanții au un bun actual, cât timp Convenția nu garantează dreptul de a

obține proprietatea unui bun. Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale”

cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamanții pot pretinde

că au cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosirea efectivă a dreptului

de proprietate. În schimb, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat

sau speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare

efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată

un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Art. 1 din Protocolul 1 cere ca ingerința autorității

publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, să urmărească

un scop legitim, iar atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un

just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale individului. Aceste condiții trebuie analizate

însă, numai dacă privarea de proprietate a avut loc după ratificarea Convenției

prin Legea nr. 30/1994, abia de la această dată Convenția făcând parte din dreptul

intern, cu obligația instanțelor naționale de a o aplica cu prioritate, conform

art. 11 și 20 din Constituție.

Or, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea

Statului Român cu mult timp înainte de înscrierea dreptului de proprietate în favoarea

reclamanților (1995 – 2006), astfel că aceștia, deși proprietari de carte funciară,

nu au fost niciodată în măsură să exercite vreun drept de proprietate real și efectiv

asupra bunului, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din

Primul Protocol, că reclamanții au conservat un drept de proprietate sau un drept

de restituire ce ar putea fi interpretat ca speranță legitimă în sensul jurisprudenței

Curții.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu,

circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept

la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii

nr. 10/2001, inițiată tardiv și fără succes de reclamanți. Acest drept la despăgubire

a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea fondului Proprietatea, ce reprezenta,

până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Este adevărat că reclamanții sunt proprietari

înscriși în cartea funciară, dobândind dreptul de proprietate prin moștenire de

la antecesorii lor, de la care imobilul a fost preluat în fapt, dar instanța nu

poate da eficiență prevederilor art. 480 C. civ., întrucât nu poate fi negată situația

reală a imobilului, respectiv faptul că o parte din teren constituie domeniu public

al orașului Geoagiu, atestat prin hotărâre de guvern și destinat în mod efectiv

unei utilități publice, iar o altă parte este folosit de pârâta T. București care

a edificat un hotel după anul 1975 pe o porțiune de 853 mp aflându-se acest hotel

cu utilitățile sale subterane și supraterane, strict necesare desfășurării hotelului

în condiții optime.

Nu poate fi ignorat nici faptul că H.G. nr. 1352/2001

a fost atacată pe calea excepției de nelegalitate, instanța de contencios respingând

acțiunea prin sentința nr. 345/2011 a Curții de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă

prin respingerea recursului.

Faptul că întabularea pârâtei într-o altă carte

funciară este greșită nu este un aspect de natură să ducă la admiterea acțiunii

în revendicare formulată de reclamanți, întrucât nici instanța și nici părțile nu

pot ignora faptul că situația de carte funciară nu corespunde situației reale din

teren, urmând ca aceștia să facă demersurile necesare pentru reglementarea situației

juridice și rectificarea cărții funciare conform realității. Împrejurarea că o instanță

a respins acțiunea în rectificare de carte funciară formulată de pârâta T. București

nu a creat autoritate de lucru judecat, întrucât instanța nu a soluționat fondul

litigiului, acțiunea fiind respinsă pentru că „părțile nu au ajuns la o convenție

privind crearea și notarea unui drept de superficie”.

Mai mult, chiar și în cadrul acelui dosar a fost

efectuat un raport de expertiză topografică din care au rezultat aceleași aspecte,

respectiv faptul că reclamanta SC T. SA Sucursala Geoagiu Băi – și-a înscris dreptul

de proprietate asupra construcției - complex sanatorial și anexe – în anii 1999

și 2001 în CF nr. AA, deși construcția este amplasată pe nr. top TT. Or,

această înscriere greșită în cartea funciară nu poate profita reclamanților, și

nu profită de fapt nimănui, ci este o situație juridică ce se impune a fi rezolvată,

însă nu pe această cale a acțiunii în revendicare, a cărei finalitate presupune

ca posesorul neproprietar să predea proprietarului neposesor bunul litigios.

Reclamanții nu se pot bucura de obținerea acestei

finalități a acțiunii în revendicare, tocmai datorită faptului că nu au parcurs

procedura prevăzută de legea specială de reparație, lege care a reglementat modalitatea

de restituire a imobilelor preluate abuziv, în funcție de situația concretă a fiecărui

teren și a construcțiilor ce au fost edificate pe acesta, de la momentul preluării.

Recursul

2.1. Motive

Reclamanții S.E., S.G.D., D.F.E., C.M., C.A.,

M.V. și de S.M. decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de C.D., au

declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:

Deși este motivată amplu, hotărârea cuprinde două

argumente principale care se exclud reciproc.

Pe de o parte, instanța de apel a apreciat că,

raportat la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție acțiunea

în revendicare de drept comun nu este admisibilă, iar pe de altă parte a respins

apelul tocmai pe considerentul că imobilele din litigiu fac obiectul Legii nr. 10/2001

și că, odată ce a fost urmată procedura administrativă prevăzută de această lege,

nu mai poate fi formulată o acțiune în revendicare de drept comun.

Acțiunea reclamanților trebuia analizată pe fond

pentru că, deși reclamanții nu au o hotărâre judecătorească prin care să le fi fost

recunoscut dreptul de proprietate, atâta timp cât dreptul de proprietate a fost

înscris în cartea funciară în perioada în care se pretinde că imobilul era deja

folosit de către pârâți echivalează cu o hotărâre judecătorească.

Constatând că acțiunea în revendicare de drept

comun este admisibilă și după intrarea în vigoare a deciziei nr. 33/2008, instanța

de fond și de apel trebuia să procedeze la compararea celor două tipuri de titluri

de proprietate și să aprecieze că titlul reclamanților este preferabil.

Titlul de proprietate al reclamanților este preferabil

pentru că înscrierea antecesorilor lor în cartea funciară s-a făcut înainte de emiterea

titlurilor de proprietate pentru ceilalți doi pârâți, iar în regimul de carte funciară

singurul temei al dreptului de proprietate este înscrierea în cartea funciară. Dreptul

de proprietate al reclamanților nu a fost contestat niciodată.

Titlul pârâtului Orașul Geoagiu este mai puțin

preferabil pentru că nu există nici un act de trecere a imobilului în proprietatea

statului, iar împrejurarea că a fost respinsă excepția de nelegalitate a hotărârii

de guvern prin care s-a dispus trecerea terenului în domeniul public nu poate conduce

la concluzia că titlul pârâtului este preferabil.

În dosarul în care s-a judecat excepția de nelegalitate

a hotărârii de guvern instanța nu s-a pronunțat pe fondul cauzei și a respins excepția

doar pe considerentul că actul administrativ atacat a fost emis anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Titlul de proprietate al pârâtei

SC T. SA București este

mai puțin caracterizat pentru că înscrierea dreptului de proprietate în CF nr.

AA Geoagiu se referă la un alt imobil și nu la imobilul în litigiu.

Schimbul de terenuri și deciziile fostului Consiliu

Popular Județean Hunedoara se referă la terenul cu care pârâta este întabulată și

nu are nicio legătură cu terenul în litigiu.

Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru

următoarele considerente:

Hotărârea instanței de apel nu cuprinde considerente

contradictorii, ci judecătorii au explicat cât se poate de clar că, în aplicarea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a deciziei nr. 33/2008 dată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, acțiunea în

revendicare a imobilelor preluate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 este

admisibilă însă, în compararea titlurilor de proprietate va fi considerat mai caracterizat

acel titlu care a fost consolidat prin parcurgerea procedurilor instituite prin

legi speciale, și care au fost finalizate prin recunoașterea dreptului de proprietate

în favoarea foștilor proprietari.

Or, în speță, lucru necontestat nici de către

reclamanți, aceștia au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 însă notificarea

a fost respinsă de Primarul orașului Geoagiu prin dispoziția nr. 230/2003 întrucât

a fost formulată cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de art. 22 din Legea

nr. 10/2001. Dispoziția primarului a fost atacată în instanță, iar prin sentința

civilă nr. 451/2004 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, acțiunea reclamanților a

fost respinsă.