ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2521/2015

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 526 din 25 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanții S.E., S.G.D., D.F.E., C.M., C.A., M.V. și C.D. împotriva sentinței civile nr. 236/2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că din identificările efectuate de expertă rezultă că terenul revendicat de reclamanți este folosit de pârâta SC T. SA București care ocupă o suprafață de 897 mp reprezentând Hotelul C., spațiu verde și parcarea aferentă, precum și de pârâtul orașul Geoagiu, care a făcut amenajări de utilitate publică (strada V., trotuare, spațiu verde, parcare, blocul de locuințe), terenul fiind atestat ca domeniul public al orașului Geoagiu prin H.G.

nr. 1452/2001. În ceea ce privește titlul de proprietate prezentat de pârâți, Curtea a constatat că pârâta SC T. SA București a prezentat decizia nr. 74/1975 a Consiliului Popular al Județului Hunedoara, Comitetul Executiv, prin care terenul în suprafață de 12 . 580 mp situat în perimetrul construibil al satului Geoagiu Băi a fost obținut la schimb de CAP Geoagiu fiind destinat construirii complexului sanatorial. Terenul și construcțiile Complexului sanatorial sunt întabulate în favoarea pârâtei SC T. SA București, în CF nr. AA Geoagiu A+1, nr. top XX și A +2 nr. top YY, sub B+ 3, 4, 5, 6, având o suprafață totală de 8595 mp. În completările raportului de expertiză se arată că această întabulare este greșită, o parte din terenul proprietatea pârâtei SC T. SA București (înscris în CF nr. AA) suprapunându-se pe terenul reclamanților, înscris în CF nr. BB, nr. top ZZ, delimitarea fiind făcută în Anexa 5 a completării raportului.

În urma analizei suprapunerilor, experta a arătat că suprafața totală a terenului suprapus este de 853 mp și este ocupată de o parte a construcției Hotelului, calea de acces în hotel, spațiul verde din fața hotelului pe care sunt amplasate căminele de vizitare la rețelele de canalizare și parcarea privată a hotelului. Acțiunea pârâtei de rectificare a cărții funciare în sensul radierii complexului sanatorial din cartea funciară greșită în cartea funciară corectă a fost respinsă, prin sentința civilă nr. 774/2005 a Judecătoriei Orăștie. Pârâtul orașul Geoagiu a făcut dovada că terenul destinat utilității publice (strada V., trotuare, parcare, bloc) este atestat ca domeniu public al orașului Geoagiu în anexa 9 a H.G.

nr. 1452/2001. La baza acestei atestări a stat Hotărârea Consiliului Local Geoagiu nr. 35/1999 care a fost atacată în contencios administrativ de către reclamanți, Tribunalul Hunedoara respingând acțiunea acestora prin sentința nr. 398/CA/2010, rămasă irevocabilă. Din această stare de fapt rezultă că terenul proprietatea reclamanților a fost preluat de Statul Român fără existența vreunui titlu, fiind vorba de o preluare de facto.

În prezent, o parte din teren constituie domeniul public și este destinat unei utilități publice, iar o altă parte este domeniu privat fiind proprietatea privată a pârâtei SC T. SA București care a construit complexul sanatorial pe un teren primit la schimb de CAP Geoagiu în anii 1970, în vederea construirii unui complex sanatorial de către Uniunea Națională a CAP, de la Consiliul Popular al comunei Geoagiu, care a precizat expres că oferă la schimb un teren proprietate de stat, aflat în administrarea operativă a Consiliului popular al comunei Geoagiu. Deci, la momentul încheierii schimbului – 1975 - terenul revendicat de reclamanți se afla în proprietatea statului român și în administrarea Consiliului popular al comunei Geoagiu.

Reclamanții au invocat faptul că atâta timp cât nu există un act de trecere în proprietatea statului, terenul nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, care a reglementat numai situația imobilelor trecute în proprietatea statului în baza unui titlu valabil sau nu, în funcție de distincțiile făcute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Susținerea reclamanților nu a putut fi acceptată de instanța de apel, terenul făcând obiectul Legii nr. 10/2001 care a acoperit practic toată paleta de situații posibile, respectiv imobile preluate cu titlu valabil, fără titlu valabil sau fără niciun titlu, de facto. Aceasta din urmă este situația terenului reclamanților și poate fi încadrată din punct de vedere juridic în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea că imobilul a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 a fost acceptat fără rezerve chiar de reclamanți care au depus la data de 04 martie 2002 notificarea nr. 59/N/2002, alegând deci calea oferită de legea specială de reparație. Notificarea reclamanților a fost respinsă de Primarul orașului Geoagiu prin Dispoziția nr. 230/2003 întrucât a fost formulată cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Dispoziția primarului a fost atacată în instanță, iar prin sentința civilă nr. 451/2004 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosar nr. 2166/2004, acțiunea reclamanților a fost respinsă.

Imobilul teren a fost solicitat ulterior și în temeiul Legii nr. 247/2005, prin cererea din 14 septembrie 2005, iar Comisia Locală de fond funciar Geoagiu a constatat că din suprafața totală a imobilului înscris în CF nr. BB cu nr. top WW, suprafața de 575 mp este ocupată de blocul, suprafața de 1520 mp este ocupată de Hotelul U. și centrala termică a acestuia, iar suprafața de 325,87 mp a fost constatată liberă și a fost pusă în posesia reclamanților. Pentru suprafața de 4814,13 ocupată de parcarea ce aparține domeniului public al orașului Geoagiu, anexa 9, poziția JJ, la H.G.

nr. 1352/2001, Comisia Locală a propus reclamanților teren în compensare pe un alt amplasament, ofertă refuzată de petenți, caz în care Comisia Locală de fond funciar a propus Comisiei Județene validarea petenților pe Anexa 23 (despăgubiri) la Legea nr. 247/2005, anexă validată prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 305/2007, dosarul fiind înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Prin urmare, reclamanții au solicitat imobilul în litigiu în anul 2002 în temeiul Legii nr. 10/2001, apoi în anul 2005 în temeiul Legii nr. 247/2005, iar prin prezenta cerere reclamanții formulează o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, solicitând obligarea pârâților de a le restitui în deplină proprietate și posesie terenul preluat în fapt de Statul Român.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de apelanții reclamanți vizează dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, art. 3 și 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 parag. 1 din Convenție referitor la liberul acces la justiție. Deși neagă încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001 a cărei procedură au și demarat-o, însă cu depășirea termenului limitativ prevăzut de lege, reclamanții pretind că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului și dispozițiilor vechiului C. civ., susținând că soluția este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de apel a considerat că Tribunalul Hunedoara a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente și a stabilit în mod corect, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe C. civ. Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, invocat de reclamanți, consacră același principiu.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii pentru imobilele preluate cu titlu valabil, fără titlu valabil, sau fără nici un titlu, adică de facto, acoperind practic toată paleta de situații posibile, astfel că, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale, nici dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, conform deciziei nr. 33/2008.

Or, reclamanții nu se încadrează în niciuna din ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat de facto de Statul Român), ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i) și nici in personam (reclamanții fiind moștenitorii proprietarilor de carte funciară), astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege. De altfel, este necontestat faptul că reclamanții au demarat procedura prevăzută de legea specială, dar notificarea lor a fost respinsă ca tardivă, prin dispoziția Primarului orașului Geoagiu nr. 230/2003, devenind astfel incidentă sancțiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Rațiunea Legii nr. 10/2001 este aceea de a reglementa global statutul juridic al imobilelor preluate de stat, indiferent dacă titlul a fost valabil sau nu, instituind în acest sens o procedură necontencioasă cu termene exprese, astfel încât la finalizarea ei să se definitiveze statutul juridic al unor astfel de imobile. Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile Legea nr. 10/2001 a instituit un termen de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, în interiorul căruia trebuia trimisă notificarea, termen prelungit de două ori cu câte trei luni.

Sancțiunea nerespectării sale constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent – art. 22 alin. (5). Sintagma „pierderea dreptului” folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere, și de aici se desprinde concluzia că cel îndrituit la restituire și care dorește să uzeze de procedura prev. de Legea nr. 10/2001 îi este impusă condiția sine qua non ca mai întâi să declanșeze procedura necontencioasă, prin intermediul notificării, după care se poate adresa instanțelor de judecată.

Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu duce la privarea acestor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei XX din 19 martie 2007) astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

În consecință, prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, temei invocat de asemenea de apelanți, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Atâta timp cât procedura demarată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă ca tardivă și, pe de altă parte, nici o instanță națională nu a statuat că preluarea terenului a fost abuzivă, reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul Convenției, nici din acest punct de vedere.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul 1, trebuie să se analizeze dacă reclamanții au un bun actual, cât timp Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun. Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamanții pot pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosirea efectivă a dreptului de proprietate. În schimb, simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat sau speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Art. 1 din Protocolul 1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, să urmărească un scop legitim, iar atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Aceste condiții trebuie analizate însă, numai dacă privarea de proprietate a avut loc după ratificarea Convenției prin Legea nr. 30/1994, abia de la această dată Convenția făcând parte din dreptul intern, cu obligația instanțelor naționale de a o aplica cu prioritate, conform art. 11 și 20 din Constituție.

Or, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român cu mult timp înainte de înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților (1995 – 2006), astfel că aceștia, deși proprietari de carte funciară, nu au fost niciodată în măsură să exercite vreun drept de proprietate real și efectiv asupra bunului, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamanții au conservat un drept de proprietate sau un drept de restituire ce ar putea fi interpretat ca speranță legitimă în sensul jurisprudenței Curții. Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată tardiv și fără succes de reclamanți.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Este adevărat că reclamanții sunt proprietari înscriși în cartea funciară, dobândind dreptul de proprietate prin moștenire de la antecesorii lor, de la care imobilul a fost preluat în fapt, dar instanța nu poate da eficiență prevederilor art. 480 C. civ., întrucât nu poate fi negată situația reală a imobilului, respectiv faptul că o parte din teren constituie domeniu public al orașului Geoagiu, atestat prin hotărâre de guvern și destinat în mod efectiv unei utilități publice, iar o altă parte este folosit de pârâta T. București care a edificat un hotel după anul 1975 pe o porțiune de 853 mp aflându-se acest hotel cu utilitățile sale subterane și supraterane, strict necesare desfășurării hotelului în condiții optime.

Nu poate fi ignorat nici faptul că H.G. nr. 1352/2001 a fost atacată pe calea excepției de nelegalitate, instanța de contencios respingând acțiunea prin sentința nr. 345/2011 a Curții de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului. Faptul că întabularea pârâtei într-o altă carte funciară este greșită nu este un aspect de natură să ducă la admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, întrucât nici instanța și nici părțile nu pot ignora faptul că situația de carte funciară nu corespunde situației reale din teren, urmând ca aceștia să facă demersurile necesare pentru reglementarea situației juridice și rectificarea cărții funciare conform realității.

Împrejurarea că o instanță a respins acțiunea în rectificare de carte funciară formulată de pârâta T. București nu a creat autoritate de lucru judecat, întrucât instanța nu a soluționat fondul litigiului, acțiunea fiind respinsă pentru că „părțile nu au ajuns la o convenție privind crearea și notarea unui drept de superficie”. Mai mult, chiar și în cadrul acelui dosar a fost efectuat un raport de expertiză topografică din care au rezultat aceleași aspecte, respectiv faptul că reclamanta SC T. SA Sucursala Geoagiu Băi – și-a înscris dreptul de proprietate asupra construcției - complex sanatorial și anexe – în anii 1999 și 2001 în CF nr. AA, deși construcția este amplasată pe nr. top TT.

Or, această înscriere greșită în cartea funciară nu poate profita reclamanților, și nu profită de fapt nimănui, ci este o situație juridică ce se impune a fi rezolvată, însă nu pe această cale a acțiunii în revendicare, a cărei finalitate presupune ca posesorul neproprietar să predea proprietarului neposesor bunul litigios. Reclamanții nu se pot bucura de obținerea acestei finalități a acțiunii în revendicare, tocmai datorită faptului că nu au parcurs procedura prevăzută de legea specială de reparație, lege care a reglementat modalitatea de restituire a imobilelor preluate abuziv, în funcție de situația concretă a fiecărui teren și a construcțiilor ce au fost edificate pe acesta, de la momentul preluării.

2. Recursul 2.1. Motive Reclamanții S.E., S.G.D., D.F.E., C.M., C.A., M.V. și de S.M. decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de C.D., au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici: Deși este motivată amplu, hotărârea cuprinde două argumente principale care se exclud reciproc. Pe de o parte, instanța de apel a apreciat că, raportat la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție acțiunea în revendicare de drept comun nu este admisibilă, iar pe de altă parte a respins apelul tocmai pe considerentul că imobilele din litigiu fac obiectul Legii nr. 10/2001 și că, odată ce a fost urmată procedura administrativă prevăzută de această lege, nu mai poate fi formulată o acțiune în revendicare de drept comun.

Acțiunea reclamanților trebuia analizată pe fond pentru că, deși reclamanții nu au o hotărâre judecătorească prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate, atâta timp cât dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară în perioada în care se pretinde că imobilul era deja folosit de către pârâți echivalează cu o hotărâre judecătorească. Constatând că acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă și după intrarea în vigoare a deciziei nr. 33/2008, instanța de fond și de apel trebuia să procedeze la compararea celor două tipuri de titluri de proprietate și să aprecieze că titlul reclamanților este preferabil. Titlul de proprietate al reclamanților este preferabil pentru că înscrierea antecesorilor lor în cartea funciară s-a făcut înainte de emiterea titlurilor de proprietate pentru ceilalți doi pârâți, iar în regimul de carte funciară singurul temei al dreptului de proprietate este înscrierea în cartea funciară.

Dreptul de proprietate al reclamanților nu a fost contestat niciodată. Titlul pârâtului Orașul Geoagiu este mai puțin preferabil pentru că nu există nici un act de trecere a imobilului în proprietatea statului, iar împrejurarea că a fost respinsă excepția de nelegalitate a hotărârii de guvern prin care s-a dispus trecerea terenului în domeniul public nu poate conduce la concluzia că titlul pârâtului este preferabil. În dosarul în care s-a judecat excepția de nelegalitate a hotărârii de guvern instanța nu s-a pronunțat pe fondul cauzei și a respins excepția doar pe considerentul că actul administrativ atacat a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Titlul de proprietate al pârâtei SC T. SA București este mai puțin caracterizat pentru că înscrierea dreptului de proprietate în CF nr. AA Geoagiu se referă la un alt imobil și nu la imobilul în litigiu.

Schimbul de terenuri și deciziile fostului Consiliu Popular Județean Hunedoara se referă la terenul cu care pârâta este întabulată și nu are nicio legătură cu terenul în litigiu. 2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Hotărârea instanței de apel nu cuprinde considerente contradictorii, ci judecătorii au explicat cât se poate de clar că, în aplicarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 este admisibilă însă, în compararea titlurilor de proprietate va fi considerat mai caracterizat acel titlu care a fost consolidat prin parcurgerea procedurilor instituite prin legi speciale, și care au fost finalizate prin recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari.

Or, în speță, lucru necontestat nici de către reclamanți, aceștia au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 însă notificarea a fost respinsă de Primarul orașului Geoagiu prin dispoziția nr. 230/2003 întrucât a fost formulată cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Dispoziția primarului a fost atacată în instanță, iar prin sentința civilă nr. 451/2004 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, acțiunea reclamanților a fost respinsă. Imobilul teren a fost solicitat ulterior și în temeiul Legii nr. 247/2005, prin cererea din 14 septembrie 2005, iar Comisia Locală de fond funciar Geoagiu a constatat că din suprafața totală a imobilului înscris în CF nr. BB cu nr. top WW, suprafața de 575 mp este ocupată de blocul, suprafața de 1520 mp este ocupată de Hotelul U. și centrala termică a acestuia, iar suprafața de 325,87 mp a fost constatată liberă și a fost pusă în posesia reclamanților.

Pentru suprafața de 4814,13 ocupată de parcarea ce aparține domeniului public al orașului Geoagiu, anexa 9, poziția JJ, la H.G. nr. 1352/2001, Comisia Locală a propus reclamanților teren în compensare pe un alt amplasament, ofertă refuzată de petenți, caz în care Comisia Locală de fond funciar a propus Comisiei Județene validarea petenților pe Anexa 23 (despăgubiri) la Legea nr. 247/2005, anexă validată prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 305/2007, dosarul fiind înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Prin urmare, reclamanții au solicitat imobilul în litigiu în anul 2002 în temeiul Legii nr. 10/2001, apoi în anul 2005 în temeiul Legii nr. 247/2005, iar în prezent au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Față de soluțiile pronunțate în litigiile întemeiate pe dispozițiile legilor speciale, reclamanții nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției, în accepțiunea dată acestuia în cauza Atanasiu și alții, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 12 octombrie 2010. Astfel, prin decizia „pilot” menționată, Curtea, precizând practic înțelesul noțiunii de „bun” reținută anterior în jurisprudența sa, a subliniat că, pentru existența unui bun în patrimoniul reclamantului nu mai este suficientă afirmarea dreptului sau constatarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească, ci este necesar ca această hotărâre să fie definitivă și executorie, în sensul de a menționa în cuprinsul său și obligația restituirii bunului imobil către reclamant.

În prezenta cauză, reclamanții nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției, aceștia nefăcând nicio dovadă că dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu. În plus, instanțele de fond au constatat că reclamanții au înțeles să aleagă procedura specială de reparație prevăzută atât de Legea nr. 10/2001, cât și de Legea nr. 247/2005. Or, în decizia nr. 33/2008, menționată anterior, s-a statuat că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Brumărescu contra României)”. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanțele de fond nu au respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, ci au considerat că, urmare a soluțiilor date cererilor reclamanților în cadrul procedurilor speciale, titlul pârâților este preferabil. Pe de altă parte, de vreme ce au formulat notificări pentru obținerea terenului preluat de stat, fără titlu, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, reclamanții nu pot susține în prezentul litigiu că imobilul nu se încadrează în niciuna dintre situațiile reglementate la art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Așa cum corect s-a arătat, situația imobilului se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Fiind vorba despre o preluare în fapt, fără respectarea vreunei formalități care să asigure aparența unui titlu, imobilului revendicat îi erau aplicabile prevederile textului menționat. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.E., S.G.D., D.F.E., C.M., C.A., M.V. și de S.M. decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de C.D., împotriva deciziei civile nr. 526 din 25 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2015.