ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 945/2015

Decizia nr. 945/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 29 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș s-a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, privind capătul de cerere promovat de reclamanta A., având ca obiect obligarea pârâtei B. cu sediul în Sovata, la plata unor daune interese compensatorii pentru lipsa de folosință a imobilului C. situat în Sovata, aferent perioadei 2001 - 11 ianuarie 2009, excepție invocată de către pârâtă.

Cu privire la excepția invocată, instanța a reținut că între părți a existat un litigiu având ca obiect obligarea reclamantei la încheierea contractului de leasing imobiliar, care a fost soluționat irevocabil prin Decizia nr. 7105 din 29 noiembrie 2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 29 noiembrie 2001 și întrucât nu s-a putut ajunge la un consens privitor la valoarea imobilului, reclamanta a promovat un nou litigiu în acest scop obținând Sentința nr. 1069/2004 a Tribunalului Mureș care a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 29/A din 10 martie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș. Din data de 10 martie 2008 și până la data de 10 martie 2011 pârâta nu a înțeles să procedeze la punerea în executare a acestui titlu în cadrul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 6 din Decretul-lege nr. 167/1958.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune invocat de pârâtă privind daunele interese compensatorii, aferente perioadei 2001 - 11 ianuarie 2009, în conformitate cu dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, s-a reținut că sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958 având în vedere că acest termen de prescripție a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului C. civ., nefiind împlinit la data intrării în vigoare a acestuia. Termenul de prescripție a fost suspendat pe toată perioada de timp în care pârâta a obținut titlurile executorii sus menționate. Instanța a apreciat că în ceea ce privește cursul prescripției pentru pretențiile aferente fiecărui an în parte a intervenit suspendarea cursului întrucât reclamanta a fost împiedicată să facă acte de întrerupere a cursului datorită deținerii de către pârâtă a titlului executoriu prin care a fost obligat la încheierea contractului de leasing și prin promovarea unei noi acțiuni în justiție de către pârâtă pentru stabilirea prețului aferent încheierii acestui contract. Aceste demersuri ale pârâtei, efectuate în baza unui cadru legal finalizat cu obținerea unor titluri executorii care s-au opus reclamantei cu putere de lege pot fi asimilate unui caz de forță majoră potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958 care au pus reclamanta în imposibilitate de a efectua acte de întrerupere a cursului prescripției. În atare condiții reclamanta nu poate fi sancționată pentru neexercitarea dreptului la acțiune în termenul stabilit de lege, în condițiile în care orice valorificare a vreunui drept la acțiune ar fi fost împiedicat de demersurile pârâtei și de titlurile executorii deținute de aceasta în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 32/1998. Pârâta avea posibilitatea de a pune în executare Sentința nr. 1068/2004 rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 29 din 10 martie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, în cadrul termenului general de prescripție de trei ani, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Decretul-lege nr. 167/1958. Având în vedere că nu s-a demarat executarea silită a acestei hotărâri în cadrul termenului de prescripție reclamanta și-a păstrat dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, iar pârâta a pierdut posibilitatea de a-și mai valorifica dreptul de a încheia cu privire la acest imobil un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare.

S-a reținut, că dreptul la acțiune a reclamantei pentru valorificarea prerogativelor dreptului de proprietate privind imobilul în litigiu, au fost afectate de o condiție suspensivă ceea ce a determinat suspendarea cursului prescripției. Această condiție s-a realizat la data de 10 martie 2011 dată la care s-a împlinit termenul de prescripție pentru punerea în executare a titlului deținut de către pârâtă și a încetat suspendarea cursului prescripției. În raport de pretențiile aferente fiecărui an instanța a apreciat că termenul de prescripție aferent pretențiilor din anul 2001 a început să curgă la data de 1 ianuarie 2002, dată la care s-a și suspendat cursul prescripției în condițiile în care pârâta deține Sentința nr. 6/2001, suspendare care a operat până la data de 10 martie 2011.

Având în vedere aceste considerente, instanța a apreciat că termenul de prescripție pentru valorificarea pretențiilor aferente perioadei 2001 - 11 ianuarie 2009 nu s-a împlinit, motiv pentru care a respins excepția invocată ca fiind nefondată.

Prin Sentința nr. 707 din 27 mai 2013, Tribunalul Specializat Mureș a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta A. cu sediul în Sovata, împotriva pârâtei B. (succesor în drepturi al D.), și în consecință: a dispus evacuarea pârâtei din imobilul C. situat în Sovata; a obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 426.761 lei cu titlu de daune interese compensatorii pentru lipsa de folosință a imobilului aferent perioadei 2001-2012; a obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 15.556 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut că reclamanta a fost lipsită de folosința bunului pe care îl deține cu titlu de proprietate, că deși potrivit actelor depuse la dosar, art. 211 și următoarele, pârâta a deținut cu titlu de chirie imobilul în litigiu nu a mai achitat chiria aferentă spațiului închiriat încă din anul 2001 și nici nu a pus în executare titlul pe care îl deținea în vederea dobândirii dreptului de proprietate. În atare condiții reclamanta, în calitate de proprietar, este îndreptățită să obțină toate fructele pe care bunul ce îi aparține le produce. În cauză fructele bunului deținut echivalează cu contravaloarea veniturilor pe care l-ar fi putut obține reclamanta prin folosirea acestui bun. Valorificarea prerogativelor dreptului de proprietate a reclamantei privind imobilul în litigiu a fost afectată de o condiție suspensivă condiție care s-a realizat la data de 10 martie 2011 dată la care s-a împlinit termenul de prescripție pentru punerea în executare a titlului deținut de către pârâtă.

Instanța a constatat că pârâta nu deține un titlu valabil pentru folosința imobilului în litigiu, în condițiile în care termenul de prescripție pentru punerea în executare a sentinței privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de leasing s-a împlinit, motiv pentru care a apreciat că este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., cererea reclamantei privind evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu.

Instanța a apreciat că cererea reclamantei pentru obligarea pârâtei la plata daunelor interese, pentru lipsa de folosință a imobilului în litigiu, este întemeiată, considerent pentru care a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 426.761 lei cu titlu de daune interese aferente perioadei 2001-2012, astfel cum aceasta a fost precizată după efectuarea raportului de expertiză contabilă.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere faptul că pârâta a căzut în pretenții prin admiterea acțiunii, aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei constând în taxă judiciară de timbru și contravaloare raport de expertiză contabilă.

Împotriva încheierii din 29 iunie 2012, și a Sentinței nr. 707 din 27 mai 2013, a formulat apel pârâta B., solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii introductive ca fiind nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 111/A din 28 martie 2014 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul formulat de pârâta B., împotriva încheierii din data de 29 iunie 2012 și a Sentinței nr. 707 din 27 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în Dosarul nr. x/1371/2012.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că excepția de necompetență este neîntemeiată întrucât nu a fost invocată de pârâtă prin întâmpinarea înregistrată la 22 martie 2012, și în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., a intervenit sancțiunea decăderii din dreptul de a invoca excepția.

Criticile de nelegalitate invocate în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune s-au reținut a fi nefondate, apreciindu-se că starea de fapt reținută de prima instanță nu a fost contestată de apelantă, decât în ceea ce privește culpa ce-i revine pentru neîncheierea contractului de leasing imobiliar, precum și constatarea privind caracterul abuziv al deținerii imobilului în litigiu.

Astfel, imobilul C. situat în oraș Sovata, jud. Mureș, înscris în C.F. nr. 6016 Sovata sub nr. top. 3145/1/2/2, constituie proprietatea reclamantei A.. Aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, iar asupra terenului, prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. Seria M08 nr. 0641 din 9 noiembrie 1998, emis de Ministerul Turismului.

În temeiul Contractului de închiriere nr. 26 din 10 martie 1992, acest activ a fost închiriat D. - antecesoarea pârâtei B., și se află în detenția acesteia de mai bine de 20 de ani.

Curtea a reținut că părțile nu au căzut de acord asupra faptului dacă neexecutarea Sentinței civile nr. 1069/2004 Tribunalului Mureș, respectiv a Deciziei civile nr. 29/A din 10 martie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș se datorează culpei pârâtei, pe motiv că nu s-a conformat somației reclamantei de a încheia contractul de leasing imobiliar sau dimpotrivă, este imputabilă reclamantei, care prin proiectul de contract întocmit a pretins un preț de 868.788 lei, dublul sumei stabilite de instanțele judecătorești.

Apreciind că în această chestiune trebuie avut în vedere că instanțele au stabilit valoarea de vânzare, și nu valoarea totală a contractului de leasing [art. 6 lit. f) din O.U.G. nr. 51/1997] sau valoarea exactă a ratelor de leasing [art. 6 lit. c) din același act normativ], Curtea a reținut că aspectul cu adevărat relevant în cauză este că pârâta nu a înțeles să pună în executare hotărârea privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de leasing imobiliar, prin executarea silită a obligației de a face, nu a efectuat nici un demers pentru a obține o hotărâre judecătorească care să țină loc de contract, singurele demersuri efectuate pentru executarea silită a dispozițiilor hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză sunt consecința inițiativei reclamantei și aceste demersuri, nefiind efectuate de pârâtă, nu au întrerupt, însă, termenul de prescripție a executării silite, termen care, în conformitate cu prevederile art. 405 alin. (1) - (3) C. proc. civ., s-a împlinit la data de 10 martie 2010.

S-a mai reținut că, inițiativa reclamantei nu poate fi considerată act voluntar de executare sau o recunoaștere care întrerupe prescripția, întrucât prețul oferit de reclamantă, așa cum rezultă din notificarea depusă la dosarul de apel, este mult superior celui stabilit prin hotărârile judecătorești pronunțate. Această diferență este justificată, prin art. 6 din proiectul de contract, cu includerea în cadrul redevenței, alături de valoarea de circulație a bunului, a marjei de profit a locatorului în procent de 20%.

Curtea a conchis că aspectele referitoare la culpa pentru neîncheierea contractului leasing nu sunt concludente în ceea ce privește problema prescripției și că, deși încheierea contractului de leasing imobiliar nu a avut loc, imobilul a rămas în continuare în posesia pârâtei, care, fără să achite contravaloarea dreptului de folosință, l-a utilizat pentru a desfășura activități de turism.

Curtea a apreciat că, prin efectele hotărârilor judecătorești pronunțate, s-a produs o limitare, pe cale judiciară, a atributelor dreptului de proprietate al reclamantei. Prin stabilirea obligației de a încheia contract de leasing imobiliar, reclamanta a fost lipsită de atributele dreptului de folosință și de dispoziție pe toată durata de timp în care aceste hotărâri aveau putere executorie. Cât timp reclamanta avea o obligație exigibilă de a transmite dreptul de folosință și, în final, de proprietate asupra imobilului, aceasta nu avea dreptul de a solicita contravaloarea folosinței imobilului, deci creanța sa vizând profitul nerealizat nu s-a născut decât în momentul stingerii obligației de a încheia contract de leasing, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.

S-a reținut că, în ipoteza răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În aplicarea acestei reguli, privind determinarea începutului prescripției, Curtea a apreciat că reclamanta nu putea să cunoască existența unui prejudiciu cât timp obligația de a încheia contractul de leasing imobiliar era în ființă. În momentul împlinirii termenului de prescripție (a dreptului de a cere executarea silită a Deciziei civile nr. 29/A din 10 martie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș) putea doar să conștientizeze că pe toată durata deținerii imobilului de către pârâtă, în perioada anilor 2001 - 2011, a fost lipsită în mod nejustificat de folosința imobilului. Acest prejudiciu constituie un prejudiciu global și nu are regimul juridic al daunelor izvorâte din neexecutarea obligațiilor cu executare succesivă, motiv pentru care nu se pune problema suspendării sau întreruperii termenului de prescripție.

Față de aceste considerente, Curtea a apreciat că prima instanță a soluționat în mod corect excepția prescripției dreptului reclamantei de a cere daune interese compensatorii pentru lipsa de folosință, cu precizarea că în acest sens considerentele reținute în apel vor substitui motivarea primei instanțe.

Pe fond, Curtea a reținut că, în virtutea prevederilor art. 480 și 483 C. civ., reclamanta era îndreptățită să folosească bunul său, folosință care se circumscrie propriului obiect de activitate, pentru a obține profit. Ca urmare, fiind drepturi izvorâte din lege, încălcarea lor constituie o faptă ilicită.

Prejudiciul cauzat reclamantei constă tocmai în lipsirea acesteia de exercițiul concret al dreptului de folosință asupra imobilului, destinat desfășurării unor activități economice, de prestări servicii turistice, respectiv de veniturile pe care reclamanta le-ar fi putut obține în urma introducerii acestuia în circuitul turistic, în realizarea propriului obiect de activitate. Prima instanță a stabilit în mod corect că acest prejudiciu echivalează cu profitul (net) nerealizat pe perioada ianuarie 2001 - august 2012 în valoare de 293.936,00 lei, sumă care în urma reactualizării în raport de evoluția indicilor prețurilor de consum este de 426.761,00 lei.

Curtea a apreciat că prejudiciul se compune din profitul nerealizat pe toată perioada în care pârâta a folosit imobilul fără a plăti contravaloarea dreptului de folosință și nu vizează doar cea ulterioară stingerii obligației de a încheia contractul de leasing.

În ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, s-a reținut că, păstrarea imobilului reclamantei pe perioada 2001 - 2011 a generat lipsirea acesteia din urmă de exercițiul folosinței asupra imobilului, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului, cum este, spre exemplu, posibilitatea de a utiliza imobilul în activitatea de prestări servicii turistice, aducătoare de profit. Culpa apelantei constă tocmai în faptul că știa că în cazul în care nu se va perfecta contractul de leasing folosește imobilul fără titlu, dar.cu toate acestea, a lăsat ca dreptul său de creanță, constatat printr-un titlu executoriu, să-și piardă puterea executorie, prin împlinirea termenului de prescripție a executării silite, iar în tot acest timp a folosit imobilul în cauză în vederea desfășurării unor activități economice. În acest context trebuie reținut că în cauză culpa care îi revine pârâtei este mai gravă decât cea a reclamantei, întrucât pârâta avea interes în încheierea contractului pentru a obține un titlu asupra imobilului.

S-a reținut că, constituie un abuz de drept din partea pârâtei faptul de a uza de dispoziții legale care îi conferă dreptul de a dobândi un bun, de a obține hotărâri judecătorești pentru a valorifica dreptul recunoscut prin lege, fără a face demersuri concrete, efective, pentru realizarea dreptului cu ajutorul forței de constrângere a statului. Dacă aceasta nu deținea mijloace financiare pentru achiziționarea imobilului sau încheierea contractului de leasing trebuia să renunțe la dreptul de folosință asupra acestuia. Apărarea pârâtei, că nu avea posibilitate să prevadă paguba suportată de reclamantă, nefiind notificată cu privire la plata unor chirii sau daune interese, este lipsită de credibilitate, o asemenea afirmație este incompatibilă cu diligenta unui profesionist, care în gestionarea afacerilor derulate urmărește obținerea de profit, și nu gratificarea cocontractanților.

Culpa pârâtei în neperfectarea contractului de leasing fiind mai gravă, ținând seama că reclamanta, în perioada ianuarie 2001 - august 2012, a fost lipsită de folosința unui bun în activitatea sa de profesionist, de către un alt profesionist, care i-a cauzat prejudiciul în exploatarea unei întreprinderi, Curtea a conchis că despăgubirile pentru profitul nerealizat se cuvin reclamantei, așa cum în mod corect a stabilit prima instanță, pe toată perioada în care pârâta a folosit imobilul în mod gratuit și nu doar ulterior împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea dispozițiilor Deciziei civile nr. 29/A din 10 martie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta B. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea soluției atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sighișoara sau în subsidiar, modificarea deciziei și a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca fiind nefondată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele:

- Tribunalul Specializat Mureș nu era instanța competentă din punct de vedere materială să soluționeze cauza. Cererea de evacuare prin definiție este o obligație de a face, acest petit nefiind evaluabil în bani, și potrivit dispozițiilor art. 2 C. proc. civ. aplicabil la data sesizării primei instanțe era competentă Judecătoria, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

- Reclamanta A. nu a dovedit că a făcut vreun demers judiciar pentru primirea de daune interese sau pentru alte pretenții anterior depunerii acțiunii introductive în prezentul dosar, astfel că pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 11 ianuarie 2009 acțiunea în pretenții se impune a fi respinsă ca prescrisă. Pe întreaga perioadă, din 2001 până în 2012 la momentul depunerii cererii introductive niciodată reclamanta nu a cerut predarea imobilului și nu a emis factura pentru chirie; recurenta nu a fost notificată sau pusă în întârziere ca atare excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată.

- Nu se poate reține că recurenta ar fi folosit imobilul în mod abuziv, fără nici un titlu, întrucât prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile s-a stabilit atât îndreptățirea recurentei la cumpărarea imobilului cât și prețul la care reclamanta a fost obligată să-l vândă.

- Culpa pentru nesemnarea contractului de leasing imobiliar nu aparține recurentei. Reclamanta a pretins un preț de 868.788 lei, dublu față de suma de 433.203 lei stabilită de Curtea de Apel Târgu Mureș, prin Decizia nr. 29 din 10 martie 2008, astfel că refuzul semnării contractului a fost justificat.

- Nu este întemeiată susținerea reclamantei că recurenta ar fi folosit imobilul în mod abuziv, fără nici un titlu, în contextul în care în hotărârile judecătorești anterior indicate s-a stabilit îndreptățirea recurentei la dobândirea dreptului de proprietate, reclamanta fiind obligată să-l transmită în considerarea faptului că au făcut investiții însemnate care i-au sporit valoarea și care erau obligatorii pentru a se putea desfășura activitate turistică.

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recursul este nefondat.

Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâta B.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este nefondat, instanța de apel reținând corect că prin încheierea din 23 februarie 2012 Tribunalul Specializat Mureș s-a declarat competent să judece cauza și în condițiile în care excepția de necompetență nu a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., a intervenit sancțiunea decăderii din dreptul de a o mai invoca ulterior.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din conținutul cererii de recurs rezultă că recurenta nu a indicat în mod concret critici prin care să fie susținute în mod distinct aceste motive de recurs și întrucât instanța nu poate identifica critici care să argumenteze invocarea motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cererea de recurs se va reține spre analiză din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune privind daunele interese aferente perioadei 2001 - 11 ianuarie 2009, se reține că instanța de apel a substituit corect motivarea primei instanțe apreciind că prin efectele hotărârilor judecătorești pronunțate, s-a produs o limitare, pe cale judiciară a atributelor dreptului de proprietate al reclamantei, (dreptului de folosință și de dispoziție pe toată durata de timp în care aceste hotărâri aveau putere executorie) prin stabilirea obligației de a încheia contract de leasing imobiliar, că atâta timp cât reclamanta avea o obligație exigibilă de a transmite dreptul de folosință și în final de proprietate asupra imobilului, creanța sa vizând profitul nerealizat nu s-a născut decât în momentul stingerii obligației de a încheia contract de leasing, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, fapt care s-a produs la data de 10 martie 2010.

Ca atare, raportat la temeiul juridic invocat prin acțiune, (art. 998 - art. 999 C. civ., art. 480 C. civ.), în mod legal instanța de apel a interpretat prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a apreciat că excepția prescripției dreptului reclamantei de a cere daune interese pentru lipsa de folosință trebuia respinsă și pe fond a analizat cerințele răspunderii civile delictuale.

În mod judicios, raportat la starea de fapt stabilită, Curtea de Apel a interpretat prevederile art. 480, art. 483 C. civ., art. 998 - 999 C. civ. și analizând elementele răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, vinovăția, a reținut că despăgubirile pentru profitul nerealizat se cuvin reclamantei așa cum în mod corect a stabilit prima instanță, pe toată perioada în care pârâta a folosit imobilul fără a plăti contravaloarea dreptului de folosință și nu vizează doar cea ulterioară stingerii obligației de a încheia contractul de leasing.

Criticile ce vizează culpa ce-i revine recurentei pentru neîncheierea contractului de leasing imobiliar, precum și constatarea caracterului abuziv al deținerii imobilului în litigiu pun în discuție reaprecierea situației de fapt, deci chestiuni de netemeinicie și nu de nelegalitate, ceea ce excede analizei instanței de recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevăzut de art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 111/A din 28 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 26 martie 2015.

Procesat de GGC - GV