ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1240/2015

Decizia nr. 1240/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 6320 din 24 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 a fost respinsă excepției prescripției ca neîntemeiată, iar pe fond, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta RA A. - prin Sucursala pentru administrația și întreținerea fondului imobiliar, în contradictoriu cu pârâta B. SA, ca neîntemeiată.

Prin aceeași hotărâre, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 14.192 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru dovedirea, respectiv în combaterea cererii, au fost încuviințate părților proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică, probe ce au fost administrate în cauză.

Tribunalul s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției prescripției invocate de pârâtă la termenul din 12 septembrie 2013, conform art. 137 C. proc. civ.

Pârâta a invocat excepția prescripției pentru contravaloarea lipsei de folosință aferentă lunilor noiembrie și decembrie (20 zile) 2008.

Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință asupra unui imobil pentru perioada noiembrie 2008 - octombrie 2011.

Cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 20 decembrie 2011 (data poștei).

Potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar termenul prescripției este de 3 ani.

Conform art. 7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit art. 8, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Reclamanta a convocat pârâta la conciliere directă, conform art. 720

1

C. proc. civ. la data de 25 octombrie 2011. În prezenta cauză termenul de prescripție a fost suspendat pe durata concilierii, în condițiile art. 720

1

alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1957, excepția prescripției urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Pe fondul cererii, prima instanță a reținut următoarele:

Terenul în suprafață de 6.692,41 mp aferent imobilului Casa C., situat în București, Piața C., sector 1, are următoarele vecinătăți: la nord - str. D.; la sud - alee asfaltată; la est - alee asfaltată, la vest - depozit. Terenul este în proprietatea privată a statului și în administrarea reclamantei, conform H.G. nr. 361/1993, H.G. nr. 60/2005, modificată și completată de H.G. nr. 265/2005, Anexa nr. 6, poziția nr. 324. Terenul are numărul cadastral E. și este înscris în cartea funciară a Municipiului București, sector 1. Din cuprinsul Încheierii din 12 martie 2008 rezultă că în cartea funciară este înscris dreptul de proprietate al statului și dreptul de administrare a RA A. în baza H.G. nr. 33 din 9 ianuarie 2008, H.G. nr. 265 din 31 mai 2005, H.G. nr. 60 din 21 ianuarie 2005, H.G. nr. 533 din 30 mai 2002.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 642 din 2 iunie 1950 a fost înființat Combinatul Poligrafic "F.", act normativ modificat prin Hotărârea Consiliului de Miniștrii nr. 971 din 21 iunie 1954, ambele acte fiind abrogate prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 434 din 23 decembrie 1976, dată la care a fost înființată "Editura G.", patrimoniul acesteia fiind gestionat de Administrația Imobilului F.

Prin Decretul nr. 57 din 14 ianuarie 1990 emis de Consiliul Frontului Salvării Naționale a fost înființată Editura "H.". Prin Protocolul încheiat la data de 5 februarie 1990, în baza Decretului nr. 57 din 14 ianuarie 1990 și a Decretului nr. 30 din 20 ianuarie 1990 privind trecerea în proprietate a patrimoniului fostului Partid Comunist Român, s-a procedat la predarea - primirea patrimoniului fostei Edituri G. către Editura H. Prin H.G nr. 375/1991, Editura H. a fost reorganizata în societate comercială, respectiv pârâta B. SA, activul și pasivul, împreună cu contractele economice ale editurii fiind preluate pe baza de protocol de B. SA de la Editura H.

Pârâta a justificat în prezenta cauză dreptul său de folosință asupra terenului în suprafață de 2.960 mp din terenul în suprafață totală de 6.692,41 mp ce alcătuiește parcela.

Astfel, prin Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, la cererea Editurii G. (autoarea pârâtei, după cum s-a reținut anterior) din administrarea Direcției drumuri și spatii verzi - Administrația parcurilor - în folosința fără plată și fără termen - terenul în suprafață de 3.320 mp situat în București, Bulevardul J., sector 1 (în prezent Piața C., sector 1), în vederea construirii unui depozit subteran.

Prin Decizia nr. 919 din 29 iulie 1974 a Biroului permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București s-a transmis autoarei pârâtei, fără plată și fără termen suprafața de teren neconstruit de 2.660 mp situat în imediata vecinătate a terenului destinat construcției depozitului subteran, în scopul construirii drumului de acces către depozitul subteran.

Prin Procesul-verbal de recepție preliminară din 1976, s-a admis recepția depozitului de hârtie pentru Editura G., notându-se faptul că există drum carosabil, alei, trotuare de acces la obiect. În anexa nr. 1 la acesta, la poziția nr. 6 se regăsește și calea de acces, denumita generic "Drumuri". La data de 14 martie 1978 s-a întocmit procesul-verbal de recepție finală al obiectivului, ce a fost ulterior înscris în Registrul de transcripțiuni al Judecătoriei sector 1 București, în 23 martie 1998.

În anul 1983 s-a pus la dispoziția reclamantei în aceleași condiții, o suprafață de 300, întrucât era necesară extinderea căii de acces cu încă 300 mp. La data de 23 septembrie 1985 s-a întocmit procesul-verbal de recepție a lucrărilor de investiții - Extinderea căii de acces și platformei la depozitul de hârtie.

Cele două suprafețe de teren de 2.660 mp, respectiv 300 mp, cu destinația drum de acces, sunt situate în parcela nr. 7, pentru care reclamanta a justificat dreptul său de administrare.

Astfel, tribunalul a reținut că proprietarul terenului ce formează obiectul prezentului litigiu a pus la dispoziția pârâtei gratuit și fără termen o suprafață de teren de 2.960 mp situată la adresa din București, Piața C., sector 1, actuala parcela nr. 7.

Reclamanta nu a făcut dovada că actele prin care s-a transmis reclamantei folosința gratuită și fără termen a respectivei suprafețe de teren au fost modificate, desființate sau că proprietarul ar fi înștiințat pârâta în legătură cu vreo modificare a regimului de folosință a terenului.

Reclamanta a înștiințat pârâta pentru prima dată în legătură cu pretențiile sale privind lipsa de folosință a terenului prin convocarea la conciliere comunicată pârâtei la data de 25 octombrie 2011, situație în care prima instanță a apreciat că nu se poate reține în sarcina pârâtei vreo faptă ilicită care să justifice obligarea sa la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei.

În ceea ce privește restul terenului ce compune suprafața parcelei nr. 7, s-a reținut că reclamanta nu a făcu dovada că pârâta ar fi ocupat terenul respectiv sau că l-ar fi folosit în orice fel, deși sarcina probei îi revenea, conform art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere probele administrate în cauză (schițe, planșe foto, adrese și raportul de expertiză efectuat în cauză).

În legătură cu temeiul de drept invocat de reclamantă prin cerere, tribunalul a reținut că aceasta a precizat mai multe texte legale din noul C. civ., ce a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011. Având în vedere data nașterii raportului de drept dedus judecății, tribunalul a reținut că litigiului îi sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864.

Din analiza prevederilor invocate s-a reținut însă că reclamanta a înțeles să invoce prerogativele dreptului de proprietate și răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Dispozițiile legale privind dreptul de proprietate invocate de reclamantă nu pot constitui temei al pretențiilor acesteia, iar în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei.

După cum s-a reținut anterior, nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite a pârâtei care să fi produs reclamantei vreun prejudiciu, astfel încât nu se poate dispune obligarea pârâtei la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei, iar în baza art. 274 C. proc. civ. a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., motivele de apel formulate fiind amplu și pe larg dezvoltate.

Prin Decizia civilă nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește critica apelantei referitoare la tratarea cu superficialitate a cauzei deduse judecății, de către prima instanță, a fost respinsă ca nefondată, întrucât, prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată având ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, cu privire la care s-a susținut că a folosit fără drept, o porțiune de teren aflată în administrarea exclusivă a reclamantei.

Deși apelanta susține că instanța a avut în vedere doar două motive pentru pronunțarea soluției de respingere a cererii introductive, în realitate nu este așa, considerentele pentru care judecătorul fondului a respins acțiunea fiind mai multe, și nu doar aspectul privind "data notificării" pârâtei de către reclamantă și nedovedirea faptei ilicite.

S-a constatat că prima instanță în mod corect a statuat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă împotriva pârâtei.

Astfel, reclamanta nu a făcut dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, în special a faptei ilicite a pârâtei.

Deși reclamanta a susținut că pârâta folosește fără nici un titlu terenul în suprafață totală de 6692,41 mp aferent parcelei nr. 7 din terenul aferent imobilului situat în Piața C., sector 1, în realitate pârâta a depus la dosarul cauzei înscrisuri care justifică folosința sa, transmisă de către autoarea sa, Editura H., care l-a preluat de la Editura G. În acest sens, instanța de apel a considerat ca fiind relevante:

Decizia nr. 919 din 29 iulie 1974 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, prin care: Art. 1: "Se transmite începând cu data de 6 iulie 1974, din administrația domeniului public, în folosință fără plată și fără termen Editurii G., terenul neconstruit în suprafață de 2660 mp, situat în B-dul J., sector 1.";

- Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, prin care: Art. 1: "Se transmite din administrarea Direcției drumuri și spații verzi - Administrația parcurilor - în folosință fără plată și fără termen, Editurii G., subordonată Secției gospodăriei de partid a CC al PCR, terenul în suprafață de 3.320 mp situat în București, B-dul J., sectorul 1";

- Decretul nr. 57 din 14 ianuarie 1990 emis de Frontul Salvării Naționale prin care: Art. 3: Pe data prezentului decret Editura G. se desființează; patrimoniul acesteia trece, pe bază de bilanț, la Editura H.";

- H.G. nr. 375 din 19 iunie 1991 prin care, între altele: art. 1 " Se înființează Editura B. (...) și se dispune: Art. 5, alin. (1): "Pe data constituirii SC "B." SA, se desființează Editura "H."; iar în alin. (2): "Activul și pasivul, împreună cu contractele economice ale unității care se desființează, se preiau pe bază de protocol de către SC "B." SA;

- Protocolul din 20 iunie 1991, transcris în Registrul de transcripțiuni al Judecătoriei sectorului 1 București.

Din toate aceste înscrisuri a rezultat că pârâta exhibă unele documente care justifică folosința sa asupra unei porțiuni din terenul ce se pretinde de reclamantă a fi deținut de Statul Român în proprietate și de reclamantă, în administrare exclusivă.

În acest sens, instanța de apel, fără a nega dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului, sau dreptul de administrare exclusivă al reclamantei asupra acestuia, a constatat doar, în limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unor despăgubiri pentru folosința fără drept a acestui teren, că pârâta a folosit terenul în baza acestor titluri succesive de folosință, ce nu au fost desființate prin vreo hotărâre judecătorească sau pe altă cale.

Este adevărat că succesiunea sinuoasă a deținătorilor folosinței, proprietății, administrării asupra acestui teren în perioada 1974 până astăzi, este de natură a crea dificultăți în stabilirea modalităților de transmitere a dreptului de proprietate, însă în acțiunea de față, instanța nu este învestită cu a stabili cine este proprietarul asupra terenului, ci numai cu a stabili dacă pârâta a folosit terenul deținut în administrare de către reclamantă, prin săvârșirea unei fapte ilicite sau aceasta justifică fapta sa cu documente care o îndreptățesc cel puțin aparent, să utilizeze acest teren.

Or, în acțiunea personală de față, având ca obiect valorificarea unui drept de creanță derivat dintr-o pretinsă răspundere civilă delictuală, instanței i-a revenit misiunea de a stabili exclusiv dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ceea ce, pe bună dreptate, nu s-a verificat, conform celor arătate mai sus și reținute, judicios de către prima instanță.

Cum în cauza de față, dreptului pârâtei i s-au opus documente care atestă un drept de folosință "fără plată și fără termen" dobândit de pârâtă de la autoarele sale: Editura G. și Editura H., instanța de apel a concluzionat că fapta pârâtei nu apare ca fiind ilicită.

Întrucât acțiunea de față nu este o acțiune reală, în care instanțele (de fond și de apel) să poată analiza titlurile de proprietate ale părților, din perspectiva stabilirii proprietarului originar, a modului de transmitere a dreptului de proprietate, a dreptului de folosință (ca și componentă a dreptului de proprietate) sau să procedeze eventual la o comparare a acestor titluri de proprietate, la o clarificare a lor în profunzime, elementele de fapt analizate privesc exclusiv existența sau inexistența unui titlu de folosință în favoarea pârâtei și opozabilitatea acestuia față de dobânditorii ulteriori ai terenului.

S-a statuat de către instanța de apel, că din documentele depuse la dosar pe de o parte de reclamantă, iar pe de altă parte, de pârâtă, rezultă că acestea ar fi dobândit variatele drepturi pretinse (de folosință, de administrare) de la Statul Român, în modalitățile specifice atât statului comunist, în perioada de dinainte de decembrie 1989, fie în modalitățile nu lipsite de echivoc, alese după 1990.

Având în vedere astfel că pârâta a deținut un titlu de folosință pentru terenul ce face parte din parcela nr. 7, situată în București, Piața C., sector 1, rezultă că este înlăturat caracterul ilicit al faptei acesteia, în condițiile în care pârâta deține un titlu pentru folosința terenului.

În ce privește susținerea în sensul stabilirii eronate a primei notificări comunicate de reclamantă pârâtei, în scopul efectuării plății sumei de bani pretinsă cu titlu de despăgubiri, aceasta este lipsită de relevanță, deoarece în lipsa faptei ilicite, stabilirea momentului de la care s-ar datora eventuale despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat, este subsidiară, astfel că este de prisos o atare analiză, față de cele reținute mai sus.

Ceea ce nu combate apelanta-reclamantă în cauza de față, nici cu susțineri pertinente și nici cu probe, iar acest lucru este esențial pentru valorificarea dreptului său de creanță, este deținerea de către pârâtă a unui titlu de folosință asupra unei porțiuni din terenul ce alcătuiește parcela nr. 7, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către Statul Român și a dreptului exclusiv de administrare, de către reclamanta A. SA în modalitatea stabilită prin H.G. nr. 60/2005 și a H.G. 33/2008. În aceeași măsură, apelanta-reclamantă nu ține seama de faptul că nu este suficient să probeze dreptul statului român de proprietate și al său, de administrare, pentru a pretinde pârâtei despăgubiri pentru lipsa de folosință, în condițiile în care folosința este justificată de un titlu de nu a fost desființat până în prezent.

De asemenea, Sentința civilă nr. 29102/299/2010, dincolo de faptul că este nedefinitivă, aceasta nu produce efecte în cauza de față, întemeiată pe alt obiect, cauză și alte probe.

De aceea, Curtea nu a reținut-o ca și probă în favoarea admiterii cererii de chemare în judecată de față, dat fiind efectul său relativ precum și lipsa puterii de lucru judecat în raport cu cauza de față (lipsind identitatea de obiect și cauză).

În fine, sub aspectul cuantumului despăgubirilor, o atare analiză nu s-ar putea face decât în condițiile în care instanța ar stabili în primul rând existența unei fapte ilicite care ar fi cauzat prejudiciul, în raționamentul logico-juridic fiind necesară o atare ordine de prioritate.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanta a declarat recurs, formulând următoarele critici:

În susținerea recursului, recurenta invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel, a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, respingând apelul în considerarea faptului că, "pentru valorificarea dreptului său de creanță, nu este suficient a se proba dreptul de proprietate a Statului Român și implicit dreptul de administrare al A., atâta timp cât folosința este justificată de un titlu ce nu a fost desființat până în prezent."

Nelegalitatea deciziei recurate este mai mult decât evidentă, instanța de apel încălcând flagrant dispozițiile legii organice referitoare la dreptul de proprietate, punând un semn de egalitate între un atribut al acesteia (folosința) și însăși dreptul de proprietate.

Mai mult decât atât, instanța de apel, consideră că nu există răspundere civilă delictuală care să justifice un drept de creanță, și că tot acest "echivoc" referitor la deținătorii dreptului de proprietate profită intimatei, recurentei revenindu-i sarcina de a proba pe deplin îndeplinirea tuturor condițiilor cu privire la justificarea dreptului său de creanță privind plata unor despăgubiri pentru folosirea fără drept a terenului în cauză.

Interpretarea oferită de instanța de apel este nelegală deoarece, deși în cauza de față este vorba de un drept de creanță derivat din răspunderea civilă delictuală, nu se poate aprecia asupra răspunderii și implicit asupra dreptului de creanță decât pornind de la dreptul de proprietate.

Instanța de apel, consideră că intimata-pârâtă a obținut un drept de folosință gratuită și fără termen asupra terenului, acest atribut nefiind desființat.

Concluziile instanței de apel sunt eronate, fiind date cu aplicarea greșită a legii, iar motivul pentru care susține această afirmație, este că, dreptul romanesc consacra modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate.

În urma definitivării procedurilor de ieșire din indiviziune cu K., RA A. a dobândit calitatea de administrator exclusiv al parcelei nr. 7, iar prin Încheierea de întabulare, s-a dispus de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara București Sectorul 1, în Dosarul nr. x din 12 martie 2008, soluționat la data de 6 august 2008, înscrierea în Cartea funciară a loturilor/parcelelor de teren și partea de construcție ce revin în exclusivitate A. RA.

Dobândirea dreptului de proprietate prin lege, operând astfel ope legis, are ca efect stingerea, încetarea oricărui al drept de proprietate sau dezmembrământ al acestuia, sau oricărui alt drept, așa cum este și dreptul de folosință asupra terenului în discuție.

Chiar și admițând faptul că pârâta a deținut terenul în baza unui drept de folosință, este evident faptul că începând cu anul 2008, odată cu finalizarea documentației întocmite în baza H.G. nr. 834/1991, atestarea dreptului de proprietate, ieșirea din indiviziune și înscrierea în Cartea funciară, s-a stabilit în mod clar, concret și fără echivoc faptul că asupra imobilului/teren în cauză, reclamanta deține un drept de administrare exclusiv, proprietar fiind Statul Român.

Ca atare, până la pronunțarea unei eventuale hotărâri judecătorești prin care să se dispună nulitatea titlului de proprietate al Statului Român, și a dreptului de administrare al A. RA, acesta este valabil și își produce pe deplin efectele conform legii.

Într-o manieră oarecum bizară, instanța de apel reține că: "nu poate compara titluri", pentru ca nu se află într-o acțiune reală, îi opune "un drept de folosință al intimatei, preexistent titlurilor exhibate de reclamantă".

Jurisprudența a statuat în materia terenurilor transmise în folosința "fără plată și fără termen", că acest drept de folosință va subzista doar până la data la care, proprietarul, va înștiința titularul dreptului de folosință opunându-i un titlu de proprietate valabil.

A. RA a notificat încă din 21 noiembrie 2008 societatea pârâtă, notificare înregistrată pe rolul BEJA L. și M., prin care am solicitat acesteia să se prezinte la sediul recurentei cu documente din care să rezulte dreptul de folosință al acesteia asupra parcelei nr. 7, însă nu s-a prezentat deși a semnat dovada de primire și procesul-verbal de predare în termenul legal; a mai arătat că a mai fost notificată pârâtă, astfel că a introdus o acțiune în justiție.

Această cauză a făcut obiectul Dosarului nr. x/299/2010, aflat pe rolul Judecătoriei sector 1, dosar soluționat favorabil, în sensul că instanța a constatat dreptul de administrare exclusiv al RA A. asupra parcelei nr. 7, aceasta fiind privată de folosința acestei parcele și cu atât mai mult a dispus ca SC B. SA să desființeze pe cheltuiala sa, construcția edificată pe parcela 7, aceasta fiind ilegală și totodată eliberarea terenului liber de orice construcție.

În atare condiții, a adus la cunoștința intimatei faptul că, începând cu anul 2008, este titulara exclusivă a dreptului de administrare în numele Statului Român asupra întregii parcele nr. 7, și ca începând cu această dată intimata nu mai beneficiază de dreptul de folosință gratuită a terenului, existând posibilitatea fie ca terenul să intre în proprietatea acestuia dacă deținătorul dreptului de proprietate să consimtă să-l vândă, sau în caz contrar, situația urmează să fie reglementată de dreptul comun, respectiv acordarea proprietarului terenului a unei chirii echivalente cu lipsa de folosința a terenului.

De la data dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii, dreptul de folosință al intimatei încetează, până la această dată (2008), dreptul de folosință gratuită statuat prin Decizia nr. 53 din 18 ianuarie 1974 emisă de către Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, rămânând neatins și fără instituirea vreunei obligații pecuniare a intimatei pentru perioada anterioara anului 2008.

În jurisprudența Curții Europene s-a considerat ca principiul respectării proprietății se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoana este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar și atunci când unei persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi normal de acesta, când este în imposibilitatea de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.

Astfel, recurenta apreciază că prin nerezolvarea raporturilor locative, respectiv prin încheierea unui eventual contract de închiriere, proprietarul imobilului, respectiv Statul Roman este prejudiciat în mod evident, neputându-și astfel exercita prerogativele conferite de dreptul său, inclusiv de a-i culege fructele.

Instanța de apel în mod greșit apreciază faptul că "nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite a pârâtei care să fi produs reclamantei vreun prejudiciu, astfel încât nu se poate dispune obligarea pârâtei la plata vreunei despăgubiri în favoarea reclamantei".

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată elementele răspunderii civile delictuale, pe care le expune pe fiecare, pe larg raportat la circumstanțele prezentei cauze.

În ceea ce privește cuantumul sumei solicitate cu titlu de despăgubiri, aceasta a fost solicitată în baza Raportului de evaluare depus la dosarul cauzei, acesta fiind întocmit în conformitate cu toate dispozițiile legale în vigoare și cu respectarea tuturor parametrilor prevăzuți de lege.

Recurenta a mai solicitat înlăturarea expertizei solicitată și dispusă de tribunal, întrucât este incompletă și nu corespunde în nici un fel obiectivului stabilit de către însăși instanța de fond, respectiv determinarea lipsei de folosința pentru perioada noiembrie 2008 - octombrie 2011, motiv pentru care, raportat la forța probantă a raportului de expertiză și valoarea acordată de lege raportului de expertiză și care se impune judecătorului în operațiunea logico-juridică de selectare a probelor și de evaluare a importanței lor pentru dezlegarea pricinii, așa încât, instanța nu este legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca de altfel, și celelalte mijloace de probă.

Recurenta în continuare prezintă istoricul obiectivul - imobil (construcție+teren) Casa C. și susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință schimbarea hotărârii apelate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 231.726,24 euro (în echivalent în RON la data efectuării plății) reprezentând contravaloare lipsă de folosință și pe cale de consecință respingerea cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este fondat, însă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu."

Instanța de apel a soluționat pricina prin raportarea dispozițiilor legale și a deciziilor din anii 1974 și 1991, situație în care reclamanta și pârâta au dobândit în timp, variate drepturi de la Statul Român în modalitățile prevăzute de acte normative începând cu anul 1974 și continuându-se și după anul 1990. Motivarea instanței de apel fiind lacunară, deficitară și incompletă, deoarece în loc să soluționeze pricina în limitele cererii deduse judecății din perspectiva vechiului C. civ. de la 1864, aceasta își circumscrie argumentele de drept în lumina actelor normative din anul 1974 și 1990, care, de altfel, se referă la modul în care s-a transmis dreptul de folosință a imobilului din litigiu și succesiunea actelor normative, dat fiind că imobilul a aparținut anterior anului 1990 fostei Casa C.; după cum se știe începând cu decembrie 1989 s-a dat un Decret-lege prin care se transformau fostele unități socialiste de stat în unități economice de stat, iar după anul 1990, unitățile economice de stat s-au transformat în societăți comerciale cu capital integral de stat în temeiul Legii nr. 31/1990, 8 august 1990.

După cum se observă, instanța de apel s-a raportat în motivarea deciziei atacate numai la acest aspect, fără să examineze pricina sub toate aspectele în limitele învestirii sale.

Cert este că problema din speță se referă la existența sau inexistența unui titlu de folosință asupra imobilul din litigiu, pe care însă, instanța de apel l-a examinat din perspectiva succesiunii actelor de constituire a unui drept de folosință al pârâtei, preexistând titlurilor exhibate de reclamantă, în cazul pârâtei datând din anul 1974, iar în cazul reclamantei datând din 2005, respectiv H.G. nr. 60/2005.

Revenind la speța de față, Înalta Curte notează că după data - cum însăși recurenta recunoaște în motivarea apelului - 21 noiembrie 2008, a notificat pârâta prin intermediul biroului executorilor judecătorești, moment de la care, instanța de apel trebuia să motiveze în fapt și în drept decizia atacată.

Or, în loc să procedeze să examineze pricina în fapt și în drept hotărârea, instanța de apel cu nesocotirea dispozițiilor legale incidente în cauză, nu s-a raportat la actele normative raportate la situația actuală, ci a examinat pricina din perspectiva actelor normative vechi, care vizează așa cum s-a arătat mai sus, acte legale de constituire și modul de transmitere al dreptului de folosință a imobilului din litigiu.

Procedând în această manieră, Înalta Curte constată că decizia atacată nu este motivată, știut fiind că instanța de apel verifică sentința atât sub aspectul temeiniciei ei, al modului în care prima instanță a apreciat probele administrate în cauză, și dacă, pe baza acestora, a reținut corect raporturile juridice dintre părți cât și sub aspectul legalității, al aplicării și interpretării legii în vigoare la data judecății.

Mai mult decât atât, hotărârea este temeinică când situația de fapt reținută de instanță rezultă și se întemeiază pe probele administrate în cauză și este legală când instanța de apel a aplicat corespunzător textele de lege și le-a aplicat corect, în litera și spiritul lor, cu respectarea principiului non reformation in pejus.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta RA A. împotriva Deciziei civile nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și în consecință casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta RA A. împotriva Deciziei civile nr. 700 din 22 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2015.

Procesat de GGC - MI