ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 917/2015

Decizia nr. 917/2015

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 26 aprilie 2010 sub nr. x/3/2010 reclamanta SC A. SA (actuala SC B. SA) a chemat în judecată pe pârâta CN C. SA, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 35.413.468,98 lei, reprezentând daune-interese pentru denunțarea unilaterala abuziva a contractului de prestări servicii din 27 aprilie 2006, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5230 din data de 28 iunie 2013, Tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC B. SA, în contradictoriu cu pârâta CN C. SA.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 150.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri.

A fost admisă cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expert contabil D. și s-a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 6.000 lei, ce urmează a se plăti în mod egal de ambele părți, respectiv câte 3.000 lei fiecare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.202,23 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2006, în baza căruia prestatorul SC E. SRL. se obliga să presteze serviciile prevăzute la pct. 3 din contract, în schimbul unei remunerații care va fi achitată de beneficiar.

Contractul a fost încheiat pe o durată de 5 ani, cu începere de la data semnării sale.(art. 4.1)

Prin actele adiționale din 04 decembrie 2006, din 29 mai 2007, din 29 ianuarie 2008, din 02 aprilie 2008 părțile au modificat modul de calcul al remunerației prestatorului și modalitatea de plată, iar prin actul adițional din 15 decembrie 2008, durata contractului a fost prelungită până la 01 decembrie 2013.

Prin împuternicirea din 05 iulie 2006, valabilă pe o perioadă de 5 ani, CN C. SA a mandatat exclusiv SC E. SRL. pentru administrarea convențiilor încheiate cu băncile comerciale, pentru întreprinderea demersurilor în vederea evaluării și îmbunătățirii acordurilor încheiate de CN C. SA și societățile bancare, pentru efectuarea demersurilor în vederea asigurării necesarului de lichidități bănești al CN C. SA.

Prin notificarea comunicată reclamantei prin intermediul executorului judecătoresc la data de 25 iunie 2009, pârâta a denunțat unilateral contractul de prestări servicii, invocând Hotărârea Consiliului de Administrație al CN C. SA din 17 iunie 2009; cu același prilej, a fost revocat mandatul acordat reclamantei și salariaților acesteia pentru negocierea în numele și pe seama pârâtei, precum și pentru administrarea sau derularea convențiilor privind ridicarea/depunerea de numerar.

Prin Decizia nr. 1126 din 01 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2010 au fost anulate actele adiționale la contractul din 27 aprilie 2006.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru încălcarea obligației prevăzute la art. 9.1.3 din contract Teza I, respectiv pentru denunțarea unilaterală nejustificată a contractului de prestări servicii.

Potrivit prevederii contractuale menționate, cu excepția situațiilor de neîndeplinire, încălcare a obligațiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părți, care nu poate fi remediat, niciuna dintre părți nu va fi îndreptățită să denunțe în mod unilateral prezentul contract înainte de expirarea duratei sale.

În ce privește întinderea prejudiciului suferit prin denunțarea unilaterală, reclamanta a înțeles să invoce clauza penală prevăzută la teza a ll-a a aceluiași articol.

La rândul său, pârâta a apreciat că denunțarea unilaterală a contractului nu a fost nejustificată, ci determinată de neîndeplinirea obligațiilor contractuale ce reveneau reclamantei, fiind îndeplinite cerințele prevăzute la teza I a art. 9.1.3 din contract.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că se impune să se stabilească dacă, la data de 25 iunie 2009, dată la care între părți era aplicabil, conform art. 969 C. civ., contractul de prestări servicii modificat prin acte adiționale (care vizau modul de calcul al bonusului de performanță), pârâta era îndreptățită sau nu să considere că a avut loc o neîndeplinire/încălcare a obligațiilor contractuale de către reclamantă și, implicit, să denunțe contractul.

Expertul a constatat că, în perioada derulării contractului (27 aprilie 2006- 25 iunie 2009), reclamanta a încheiat 7 convenții de retragere numerar, în numele CN C. SA și a renegociat 6 convenții de retragere numerar, încheiate anterior de CN C. SA, sub pragul mediu agreat de 0,143% (răspunsul la obiectivul nr. 1).

Pe de altă parte, în aceeași perioadă, totalul remunerației facturate de reclamantă (în baza contractului inițial și a actelor adiționale) se ridică la suma de 28.624.774,26 lei, din care T.V.A. 4.570.342,42 lei, din care reclamanta a încasat efectiv de la pârâtă suma de 23.347.105,72 lei(răspunsul la obiectivul nr. 3).

Așa fiind, tribunalul a respins apărarea pârâtei, în sensul că reclamanta nu a prestat pe perioada derulării contractului servicii care să determine încheierea de convenții cu alte bănci și nu a renegociat convențiile existente sub pragul mediu de 0,143%.

În aceste condiții, nefiind în ipoteza de excepție reglementată la teza I a art. 9.1.3 din contractul încheiat între părți, instanța a apreciat că denunțarea unilaterală a contractului a fost nejustificată, astfel încât reclamanta este îndreptățită să obțină despăgubiri.

S-a constatat că valoarea despăgubirilor este limitată la suma de 150.000 euro, conform art. 7.1 din contract.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele parti.

În motivare, apelanta a arătat că instanța de fond a încălcat atât dispozițiile art. 129 C. proc. civ. dar și dispozițiile contractuale din clauza 7.1 din contract.

Instanța de fond nu a cuprins în considerentele sentinței pronunțate motivul pentru care a înlăturat din analiză punctul de vedere al apelantei - reclamante cu privire la voința internă, reală a părților sau la clauza penală specială și generală reprezentată de cele două articole contractuale în discuție, respectiv art. 7.1 și art. 9.1.3.

Pomindu-se de la voința reală a părților, de la acordul real al voinței părților, se poate afirma cu certitudine faptul că părțile au dorit limitarea răspunderii contractuale la suma de 150.000 euro pentru toate situațiile, la modul general, în care una dintre ele încălca obligațiile contractuale producând celeilalte un prejudiciu, cuantificat deja la suma arătată prin clauza 7.1.

Aceasta clauză reprezintă de altfel, regula generală aplicabilă contractului.

Excepția de la această regulă o constituie angrenarea răspunderii contractuale în temeiul clauzei 9.1.3 teza II, prin care ambele părți au înțeles, tot potrivit voinței lor reale, să determine în alt mod prejudiciul creat în situația specifică a denunțării unilaterale a contractului de către una dintre ele.

Faptul că aceasta a fost voința reală și exprimată de către ambele părți este confirmat încă o dată și de poziția pârâtei CN C. SA exprimată în cadrul apărărilor făcute de aceasta, apărări în care nu a invocat în nici un context limitarea răspunderii la un prejudiciu de 150.000 euro.

În ceea ce privește interpretarea coordonată a clauzelor contractului și așa cum a arătat și în fața instanței de fond, clauzele unui contract alcătuiesc un întreg, motiv pentru care nu pot fi desprinse de contextul în care acestea se încadrează.

Astfel, se poate observa cu ușurință încadrarea clauzei 7.1 - Despăgubiri, ca fiind prevăzută imediat după art. 6 al contractului, ce prevede, în mod expres obligațiile părților.

Clauzele 9.1.1 și 9.1.2 trebuie deci privite și analizate ca parte integrantă din motivele de reziliere prevăzute de părți, motive care de altfel, dau dreptul părții care și-a îndeplinit obligațiile contractuale, să rezilieze contractul.

O altă susținere a apelantei reclamante în fata instanței de fond, care nu a fost reținută de această instanță, privește interpretarea clauzei penale generale și a clauzei penale speciale:

Această apelantă consideră în cauză suntem în prezența a două clauze penale contractuale, respectiv: clauza 7.1. este clauza generală care asigură părții prejudiciate prin nerespectarea obligațiilor contractuale de către cealaltă parte, recuperarea prejudiciului său, ce este limitat la suma de 150.000 euro și clauza 9.1.3 care este clauză specială, aplicabilă doar și în mod expres atunci când una dintre părți nesocotește obligația de a nu denunța unilateral contractul și care asigură părții prejudiciate recuperarea prejudiciului calculat în conformitate cu aceste dispoziții contractuale, prejudiciu pe care părțile nu au înțeles să-l limiteze la o anumită sumă.

În motivare, pârâta a arătat că nu există un temei legal, o dispoziție legală expresă, care să statueze asupra efectelor nulității contractelor cu executare succesivă, precum contractul din speță.

În opinia apelantei ne aflăm în situația imposibilității de aducere a părților în situația anterioară, având în vedere faptul că, în cazul contractului inițial, acesta a fost menținut ca legal și valabil încheiat, prevederile acestuia sunt aplicabile.

Față de împrejurarea că reclamanta pentru serviciile prestate a fost remunerată oricum, indiferent de prevederile contractuale în vigoare la momentul plății, fie că este vorba de contractul inițial încheiat, fie că este vorba despre actele adiționale ale căror clauze se aplicau, concluzionează că, prin anularea actelor adiționale, toate sumele plătite în temeiul acestora, încasate de reclamantă reprezintă sume necuvenite.

Aceste sume nu pot fi utilizate în algoritmul de calcul al unui cuantum mediu al remunerației lunare cuvenit reclamantei, în vederea calculului eventualelor daune interese solicitate, astfel încât prima instanță era obligată să respingă în totalitate acțiunea promovată de reclamantă.

Facturile care au fost emise în baza contractului de prestări servicii din cauza pendinte, nu au fost acceptate la plata integral, având în vedere faptul că nu corespundeau realității, în sensul că valoarea nu reflecta serviciile prestate de reclamantă, ci asumarea obținerii unor niveluri de comisioane inferioare pragului mediu stabilit prin contract.

Plata nedatorata efectuata de CN C. A a produs în sine un prejudiciu important din punct de vedere al cuantumului, iar acest fapt a afectat și afectează în continuare activitatea societății prin implicațiile pe care Ie-a avut asupra situației financiare.

Reclamanta a facturat aceste sume în mod necuvenit, dând naștere, în acest fel, unei culpe contractuale, fiind necesară evitarea majorării prejudiciului.

Dreptul de a denunța în mod unilateral contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2006 deriva, în mod evident, din prevederile art. 9.1.3, conform cărora în cazul încălcării obligațiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părți, partea prejudiciată va fi îndreptățită să denunțe în mod unilateral contractul înainte de data expirării duratei sale și implicit fără acordarea de despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. nr. 451 din 4 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția la V-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate în prezenta cauză.

După ce instanța de apel a calificat contractul încheiat de părți ca fiind un contract cu prestație succesivă, a apreciat că prestațiile efectuate în baza contractului ce face obiectul cauzei nu pot fi restituite, părțile neputând fi puse în situația anterioară, deoarece efectele nulității nu operează retroactiv, ci numai pentru viitor.

Prin urmare, instanța de apel a concluzionat că nulitatea actelor adiționale la contractul de prestări servicii produce efecte numai de la pronunțarea Deciziei nr 1126 din 01 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că a fost respinsă ca nefondată susținerea apelantei cu privire greșita aplicare de către prima instanță a principiului retroactivității nulității.

S-a mai reținut că, apelanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a contravalorii serviciilor prestate de către reclamantă - așa cum s-a constatat și în raportul de expertiza tehnica în specialitatea contabilitate, efectuat în apel - și a fost înlăturat argumentul apelantei cu privire la faptul că prin evocata decizie dată de instanța supremă s-ar fi pronunțat și la plata anterioară datei de 25 iunie 2009, având în vedere că nulitatea nu produce efecte retroactiv în cazul contractului cu executare succesivă.

Referitor la denunțarea unilaterală a contractului, instanța de apel a constatat că, întrucât nu s-a făcut dovada că reclamanta, prin încălcarea obligațiilor contractuale ar fi cauzat un prejudiciu major apelantei este aplicabilă clauza înscrisă în art. 9.1.3 din contract, denunțarea fiind abuzivă.

Instanța de apel a înlăturat și celelalte susțineri ale apelantei -pârâte, potrivit cărora emiterea facturilor fiscale pentru sume nedatorate ar fi o încălcare gravă a contractului care ar justifica denunțarea unilaterală - sunt nefondate, întrucât pârâta nu și-a îndeplinit în totalitate obligația de plata a remunerației.

În primul rând, instanța de apel a avut în vedere că această apelantă a susținut că, în speță nu este aplicabilă clauza înscrisă în art. 7.1. din contractul de prestări servicii, sens în care a observat că prima instanță, în virtutea rolului activ al judecătorului consacrat de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a pus în discuția părților aplicarea clauzei prevăzută de art. 7.1. din contract.

S-a reținut, că voința internă a părților este relevanta la momentul încheierii contractului de prestări servicii, fiind reflectată în clauzele acestuia, așa încât împrejurarea că instanța a reținut un aspect care deși nu a invocat în timpul procesului, reiese din convenția părților și se circumscrie obiectului pricinii, nu constituie o nesocotire a principiului disponibilității.

În ceea ce privește temeinicia soluției de diminuare a despăgubirilor datorate de pârâtă, instanța de apel a constatat - conform regulii de interpretare gramaticală din termenii utilizați de părți în contract - rezultă că voința părților a fost de a conferi art. 7.1. din contract aplicabilitatea generală.

Interpretarea coordonata a clauzelor contractului nu conduce la concluzia expusă de apelantă, potrivit căreia o dispoziție contractuală ar fi interpretată numai prin raportare la clauzele vecine, ci dimpotrivă, art. 982 C. civ. recomandă ca toate clauzele să se interpreteze unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, ceea ce înseamnă că voința reală a părților se descifrează ținând cont de contextul general rezultat din întregul contract.

Distincția pe care apelanta o face între clauza penală generală, pentru care prejudiciul ar fi limitat la 15.000 euro și clauza penală specială, ce operează pentru neîndeplinirea obligației de denunțare a contractului, instanța de apel a respins-o ca nefondata, având în vedere că din redactarea art. 7.1 reiese că limitarea despăgubirilor operează pentru încălcarea oricărei obligații contractuale.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta și pârâta au declarat recurs.

alin. (1) C. proc. civ., după cum urmează:

2.1. Cu privire la caracterul retroactiv al efectelor nulității actelor adiționale, pârâta arată că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că prestațiile efectuate în baza contractului ce face obiectul cauzei nu pot fi restituite, părțile nu pot fi repuse în situația anterioară, efectele nulității nu operează retroactiv, ci numai pentru viitor, întrucât nu există un temei legal, o dispoziție legală, expresă, care să statueze asupra efectelor nulității contractelor cu executare succesivă, în acest sens fiind adusă în discuție doar doctrina. Referitor la doctrina în materie, recurenta precizează că sunt autori care consideră că în cazul contractelor cu executare succesivă nulitatea produce un efect ex nune, adică doar pentru viitor și păreri contrare, care consideră că efectul retroactiv se aplică și nulității contractelor cu executare succesivă.

Recurenta înțelege să achieseze la opiniile contrare privind această problemă de drept și, totodată să demonstreze că, în cauza pendinte actele adiționale fiind nule, nu mai produc efecte, iar orice act în baza lor este nul, nemaexistând temei pentru calculul bonusului de performanță facturat de reclamantă și achitat în mod eronat de societatea pârâtă, așa încât acordarea unor despăgubiri pentru denunțarea contractului este nefondată.

Recurenta învederează că instanța de apel analizează posibilitatea repunerii părților în situația anterioară, însă, în mod nelegal, apreciază că această repunere este imposibilă.

În ceea ce privește caracterul retroactiv al efectelor nulității actelor adiționale, recurenta critică soluția dată în apel sub acest aspect, în opinia sa, este greșită concluzia instanței potrivit cu care repunerea părților în situația anterioară este imposibilă. în susținerea acestei afirmații, recurenta - pârâtă arată că: nu s-a făcut vorbire, în nici un moment despre desființarea fizică a prestațiilor efectuate de reclamantă în temeiul contractului, ci numai despre restituirea plusvalorii achitată de pârâtă în mod necuvenit prestatoarei; restul de sume fiind stabilit prin actele adiționale anulate de instanță.

Recurenta precizează că există în mod neechivoc posibilitatea de a repune părțile în situația anterioară, luând în considerare prevederile contractului inițial între cele două părți, fiind vorba de dreptul la restituire al beneficiarului în ceea ce privește sumele achitate în plus față de prețul convenit la încheierea convenției ce face obiectul litigiului de față.

În concluzie, privind acest motiv de nelegalitate, recurenta - pârâtă susține că instanța anterioară a făcut o apreciere greșită asupra aplicării dispozițiilor legale, astfel încât solicită modificarea deciziei atacate, în sensul constatării nelegalității raționamentului instanței de apel în ceea ce privește caracterul retroactiv al efectelor nulității actelor adiționale.

2.2. Recurenta susține că, în mod nelegal s-a constatat faptul că: „nu s-a făcut dovada ca reclamanta, prin încălcarea obligațiilor contractuale, ar fi cauzat un prejudiciu major apelantei, astfel fiind aplicabilă clauza înscrisă în art. 9.1.3. din contract, denunțarea fiind abuzivă." respectiv contractul de prestări - servicii, instanțele au schimbat înțelesul lămurit al clauzei contractuale aplicabile, respectiv clauza 9.1.3.

Recurenta consideră că prin întregul probatoriu administrat în cauză, a fost făcută dovada culpei prestatorului, prin facturarea și încasarea unor sume necuvenite, calculate în afara prevederilor contractuale.

În ceea ce privește pretinsa culpă contractuală a sa, precizează că facturile nu au fost acceptate la plată integral, având în vedere că acestea nu corespundeau realității, respectiv valoarea nu reflecta serviciile prestate de către reclamantă, ci obținerea unor niveluri de comisioane inferioare pragului mediu stabilit prin contract, care erau deja negociate de către pârâtă anterior încheierii contractului.

Mai mult decât atât, facturile despre care face vorbire reclamanta în susținerea pretențiilor sale, cuprind sume necuvenite, facturate în vederea plății unui bonus de performanță necuvenit, aspect constatat și de instanța supremă prin anularea actelor adiționale care au stat la baz calculului sumelor excedentare.

Recurenta precizeze faptul că, sumele parțial achitate la facturile emise reflectă buna credință a sa, care a calculat valorile reale realizate într-adevăr de reclamantă în executarea contractului.

Referitor la sumele menționate în expertiză ca fiind neachitate de pârâtă, recurenta arată că nu corespund prevederilor contractuale vizând data emiterii, modalitatea de calcul a sumelor cuprinse în acestea, așa încât nu se poate reține în sarcina sa plata acestora. Recurenta, în același sens, învederează că facturile fiscale emise de reclamantă și neachitate de pârâtă, sunt netemeinice, aspect confirmat și de decizia pronunțată de instanța supremă; potrivit acestei decizii au fost anulate actele adiționale, în temeiul cărora reclamanta a calculat și a emis facturile fiscale.

2.3. Recurenta mai critică decizia recurată și sub aspectul nelegalității denunțării unilaterale abuzive a contractului de prestări servicii, având în vedere următoarele argumente:

Plata nedatorată efectuată de către societatea pârâtă a produs un prejudiciu important din punct de vedere al cuantumului, iar acest fapt a afectat și afectează în continuare societatea pârâtă;

Reclamanta a facturat aceste sume în mod necuvenit, dând naștere în acest fel, unei culpe contractuale, fiind necesară evitarea majorării prejudiciului suferit de pârâtă.

Recurenta consideră că dreptul său de a denunța în mod unilateral contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2006 derivă, în mod evident, din prevederile art. 9.1.3., conform cărora în cazul încălcării obligațiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părți, partea prejudiciată va fi îndreptățită să denunțe în mod unilateral contractul înainte de data expirării duratei sale și, implicit, fără acordarea de de despăgubiri.

Pe cale de consecință, recurenta arată că, instanța de apel trebuia să analizeze în mod detaliat cauza, iar dispoziția sa să fie de respingere a pretențiilor reclamantei, întrucât denunțarea unilaterală a contractului de prestări servicii a fost realizată în perfectă concordanță cu prevederile contractuale, ținând cont de îndeplinirea necorespunzătoare în mod culpabil a obligațiilor contractuale de către prestator și facturarea de către acesta a unor sume necuvenite, aplicate în temeiul unor calcule eronate.

În opinia recurentei, facturarea nelegală a unui bonus de performanță necuvenit, reprezintă o neîndeplinire cu rea credință a obligațiilor asumate prin contractul de prestări servicii.

Pentru aceste argumente, recurenta susține că sunt perfect aplicabile dispozițiile art. 9.1.3. din contract, conform cărora contractul poate fi denunțat unilateral, fără acordarea de despăgubiri, având în vedere că a fost provocat un prejudiciu foarte important societății pârâte.

În concluzie, recurenta consideră că denunțarea contractului de către societatea pârâtă s-a încadrat perfect în art. 9.1.3. din contract care prevăd excepția de la regulă și anume, cităm: „ situațiile de neîndeplinire, încălcarea obligațiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părți, care nu poate fi remediat"

În concluzie, instanța de apel a dispus, în mod eronat, plata sumei de 150.000 euro, reprezentând despăgubiri conform clauzei penale cuprinse în art. 7.1. din contract. Prin anularea actelor adiționale, s-a consfințit dreptul pârâtei de a cere restituirea sumelor achitate în mod eronat.

În consecință, recurenta susține că aceste sume nu pot fi utilizate în algoritmul de calcul al unui cuantum mediu al remunerației lunare cuvenit reclamantei, în vederea calculului eventualelor daune interese solicitate și nu justifică aplicarea clauzei penale înserată în contractul de prestări serviicii, instanțele nu se puteau substitui voinței reale a părților, doar în virtutea rolului activ al judecătorului, mai cu seamă atunci când niciuna dintre părți nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile clauzei 7.1 din contract.

2.1. Cu privire la susținerile recurentei - pârâte privind caracterul retroactiv al efectelor nulității actelor adiționale, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, pentru următoarele considerente:

După cum se poate constata, instanța anterioară, în mod corect a aplicat excepția de la regula retroactivității efectelor nulității absolute.

Efectele specifice ale nulității în cazul contractelor cu executare succesivă - cum este cazul în speță - nu sunt supuse restituirii iar consecințele lor sunt menținute până la data anulării lor. Menținerea acestei excepții este firească, dat fiind imposibilitatea obiectivă practică, de restabilire a situației anterioare datorată de natura obligațiilor contractuale.

Referitor la excepția de la retroactivitatea efectelor nulității, Înalta Curte reamintește că, retroactivitatea reprezintă înlăturarea efectelor -esența efectelor nulității este exprimată în chiar definiția nulității și anume lipsirea actului juridic civil de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă - actului care s-au produs între momentul încheierii actului juridic civil și acela al anulării efective a actului, ceea ce înseamnă că în temeiul retroactivității nulității se ajunge în situația în care părțile n-ar fi încheiat actul juridic civil. Principiul retroactivității efectului nulității decurge din principiul legalității, adică restabilirea legalității, încălcată la încheierea actului juridic civil, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui astfel de act.

Față de considerentele mai sus expuse, rezultă că serviciile deja prestate și facturate către reclamantă nu are posibilitatea de a solicita repunerea părților în situația anterioară, și, în consecință, în mod corect a fost obligată să achite prestatorului contravaloarea integrală a serviciilor de care a beneficiat.

Altfel spus, pentru contractele cu executare succesivă, înlăturarea netretroactivității se aplică fără echivoc prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare.

Contrar susținerilor recurentei, doctrina și practica instanțelor judecătorești au statuat constant că prin derogare de la principiile retroactivității efectelor nulității - acestea se produc nu numai în viitor ci și în trecut, în concret de la momentul încheierii actului juridic - și principiul restabilirii situației anterioare(restitutio in integrum) - sau repunerii părților în situația anterioară, potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unui act juridic civil anulat trebuie restituit, astfel încât părțile să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat - că situația contractelor cu executare succesivă excede regimului juridic al nulității actelor cu executare instantanee. în același context, Înalta Curte reamintește că cele două principii enunțate mai sus cunosc unele limitări - ceea ce este cazul în speță - care sunt, în realitate excepții de la cele două principii și anume: menținerea efectelor produse în trecut de contractele cu executare succesivă lovite de nulitate, adică ceea ce s-a executat rămâne definitiv; nulitatea operează numai pentru viitor- ex nune - neputând fi retroactivă - extunc - și cea de-a doua limitare care se referă la unele cazuri, pentru anumite rațiuni - sunt menținute efectele produse între momentul încheierii actului juridic civil și momentul anulării acestuia, deci cazuri îîn care nulitatea produce efecte numai pentru viitor, adică menținerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă, caz în care înlăturarea retroactivității se explică prin imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare.

Concluzionăm că în mod legal și cu interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie s-a constatat că actul juridic civil - contractul de prestări servicii prin care prestatorul, reclamanta din prezenta cauză, s-a obligat să presteze lunar servicii beneficiarului, pârâta din prezenta cauză, care s-a angajat să primească prestarea serviciilor și să achite contravaloarea lor- excede regimului juridic al nulității actelor de executare instantanee, adică înlăturarea retroactivității tocmai pentru imposibilitatea obiectivă a restabilirii situației anterioare încheierii contractului de prestări serviciu.

Susținerile recurentei referitoare la opiniile altor doctrinari vizând efectul retroactiv ce se aplică și la contractele cu executare succesivă, sunt nemotivate, după cum lesne se poate observa, or, recurenta nu face decât să citeze fracționat un doctrinar în materia efectelor nulității, fără să aducă contraargumente pro și contra din punct de vedere doctrinar și jurisprudențial; chiar și în ipoteza citată sumar de recurentă, se poate constata că, de asemenea, nu este combătută doctrinar și jurisprudențial, astfel că simpla enunțare a unor citate din autori cunoscuți nu pot conduce la ipoteza îmbrățișată de către recurentă.

Înalta Curte constată că aspectul efectelor nulității actelor adiționale au fost tranșate definitiv și irevocabil, prin Decizia nr. 1126 din 1 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit acestei decizii, au fost anulate actele adiționale la contractul de prestări servicii din 27 aprilie 2008, întrucât pârâta - prezenta recurentă - a încălcat dispozițiile legale incidente și nu s-a conform art. 20 din O.U.G. nr. 34/2006, în calitate de autoritate contractantă, în sensul de a atribui un nou contract de achiziție publică și nu de prelungire a duratei contractului încheiat cu adversara sa, reclamanta din prezenta cauză. De remarcat că, decizia invocată a intrat în puterea lucrului judecat, așa încât art. 287

10

din O.U.G. nr. 34/2006 - act normativ în baza căruia s-a dispus anularea actelor adiționale încheiate la contractul de prestări servicii încheiat de părțile din litigiu - reglementează excepția de la principiul relativității nulității în cazul imposibilității restituirii prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat sau nul.

Cu atât mai mult și cu respectarea efectelor deciziei evocate raportat la regimul juridic al nulității actelor de executare succesivă de către instanța de apel, nu fac decât să conducă la concluzia că acestea au fost aplicate și interpretate corect, de așa manieră încât prezenta recurentă este în imposibilitate obiectivă de a solicita repunerea în situația anterioară a părților litigante anterior încheierii contractului.

De altfel, după cum se poate constata, prin raționamentul juridic construit de recurentă în susținerea apărărilor sale, conduc la concluzia că aceasta tinde să demonstreze - nelegal așa cum s-a expus în considerentele deja expuse mai sus - că se încadrează în ipoteza repunerii în situația anterioară încheierii contractului, în scopul restituirii prestațiilor realizate. Faptul că recurenta susține că nu contractul nul este temeiul juridic al prestațiilor, ci plata nedatorată - conform raportului de expertiză -sunt motivări lipsite de conținut logico-juridic în raport de considerentele anterior expuse. Aceste susțineri ale recurentei, surprinzătoare din punctul de vedere al problemei de drept abordate, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, deoarece dispozițiile legale în materie au fost interpretate și aplicate în spiritul legii, precum și în concordanță cu doctrina și jurisprudența instanțelor judecătorești.

2.2. Referitor la cea de-a două problemă pusă de recurentă, se referă la faptul că, în mod nelegal a constatat că s-a făcut dovada că reclamanta prin încălcarea obligațiilor contractuale ar fi cauza un prejudiciu major pârâtei, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile clauzei înscrisă în art. 9.1.3 din contractul părților, denunțarea fiind abuzivă.

Privind aceste critici formulate de recurenta - pârâtă, este de subliniat un aspect foarte important și anume că instanța de judecată nu se putea substitui voinței reale a părților, doar în virtutea rolului său activ, întrucât, intervenția instanței peste voința părților ar încălca principiul forței obligatorii a contractului, ceea ce ar destabiliza securitatea raporturilor juridice încheiate de părți.

După cum s-a statuat atât în doctrină cât și în practica judiciară, art. 129 alin. (4) din V.C.P.C., judecătorul manifestă un rol activ în soluționarea pricinilor, ceea ce înseamnă că nu poate - mai bine spus nu poate schimba clauzele contractuale consfințite de părți la încheierea lui - da o interpretare proprie a aplicabilității unei clauze contractuale peste voința reală a părților.

Revenind la speța de față, trebuie observat că, motivele recurentei referitoare la culpa stabilită în sarcina sa, nu mai poate fi stabilită în calea de atac a recursului, deoarece acestea vizează aspecte de țin de restabilirea situației de fapt, antamând motive de netemeinicie. De aceea, Înalta Curte nu le va mai examina.

În schimb, așa cum s-a arătat în considerentele deja expuse mai sus, rezultă că pentru serviciile prestate și facturate de către reclamantă a căror repunere a părților în situația anterioară încheierii contractului de prestări servicii este imposibilă, și, prin raportare la efectele specifice nlității, aplicabile contractelor cu prestare succesivă, prestațiile îndeplinite de părți în temeiul actelor adiționale la contract nu sunt supuse restituirii și continuă să își producă efectele până la pronunțarea Hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, nr. x/2012.

Altfel spus, pretinderea recurentei a prestațiilor ca efect al nulității unui contract de executare succesivă, este imposibilă. Pe de altă parte, așa cum rezultă din lecturarea criticilor recurentei, aceasta solicită plata nedatorată, care, de asemenea, nu poate fi restituită tocmai naturii obligațiilor comerciale înserate în contractul de prestare succesivă, din perspectiva efectelor nulității unui asemenea contract.

Teoria construită de recurentă, lipsită de logică juridică și surprinzătoare în același timp, plata nedatorată ca un fapt juridic licit care înlocuiește temeiul juridic al restituirii prestației, nu este legală și nici nu poate fi aplicată în cauză, tocmai datorită specificității obligațiilor comerciale înserate în contractul părților.

De asemenea, este de menționat și faptul că recurenta deși invocă în motivarea recursului, aplicarea clauzei penală în contract, totuși, prin lecturarea acestor critici, se poate constata că recurenta se referă la altceva, adică la : facturarea și încasarea sumelor necuvenite cu referire la expertiza efectuată în cauză, netemeinicia facturilor fiscale emise de reclamanta și la modul în care s-a stabilit culpa de instanța anterioară.

Toate acestea, nu fac decât să ducă la concluzia că și sub acest aspect, recurenta nu arată în ce constă nelegalitatea aplicării clauzei penale. Or, din toată expunerea pe care o face recurenta privind această chestiune, reflectă nemulțumirea acesteia la modul în care s-a stabilit culpa în executarea obligațiilor contractuale, în temeiul contractului de prestări servicii încheiate de părțile din litigiu.

În ceea ce privește criticile recurentei vizând denunțarea unilaterală a contractului.

În primul rând, trebuie de observat faptul că recurenta invocă critici privind nelegalitatea soluției pronunțate în apel, în sensul că în mod nelegal i-a fost respins și acest motiv de apel, pe care Înalta Curte o constată corectă, deoarece atâta timp cât nu s-a făcut dovada că reclamanta prin încălcarea obligațiilor contractuale ar fi creat pârâtei un prejudiciu major, în mod legal s-a aplicat art. 9.1.3. din contractul părților, așa cum a reținut și instanța anterioară.

Mai mult decât atât, pretinsa plată nedatorată de recurentă, care ar constitui o încălcare gravă a contractului - emiterea facturilor fiscale a sumelor nedatorate - și ar justifica denunțarea unilaterală, nu poate fi reținută, în condițiile în care însăși pârâta nu și-a executat în totalitate obligațiile contractuale, așa cum corect și în deplină concordanță cu dispozițiile legale înserate de părți în contract a statuat instanța de apel.

Celelalte critici ale recurentei sunt nefondate, deoarece, deși invocă art. 9.1.3. din contract, aceasta face referire numai la facturarea nelegală a unui bonus de performanță necuvenit, care în opinia recurentei reprezintă o neîndeplinire cu rea- credință a obligațiilor asumate prin contractul de prestări servicii.

Este adevărat că, în contractele cu prestare succesivă pot fi stipulate clauze de denunțare unilaterală care dă dreptul uneia sau alteia dintre părți să pună capăt contractului de o manieră exclusivă și are ca efect desființarea acestuia numai pentru viitor, prestațiile executate fiind ireversibile.

Or, în cauză, în mod corect, instanța de apel a considerat că art. 9.1.3. din contractul de prestări serviciu nu se aplică, tocmai datorită culpei pârâtei care nu și-a executat integral obligațiile contractuale asumate.

Potrivit prevederilor art. 9.1.3., cităm : „în cazul încălcării obligațiilor contractuale ce determină crearea unui prejudiciu major celeilalte părți, partea prejudiciată va fi îndreptățită să denunțe în mod unilateral contractul înainte de data expirării duratei sale și, implicit, fără acordarea de de despăgubiri."

În primul rând, trebuie amintit de modul cum se interpretează contractele/convențiile în lumina C. civ. de la 1864, a interpreta înseamnă a determina conținutul contractului, care nu este altceva decât voința părților. în alte cuvinte, interpretarea contractului constă în decelarea și cercetarea voinței sau intenției comune a părților contractante.

Art. 977 C. civ., prevede că interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, text în funcție de care se interpretează clauzele obscure sau ambigue din contracte, pentru a evita căderea în arbitrar, adică trebuie depășită litera contractului și descoperită voința reală, internă a părților contractante.

Regula formulată în art. 977 C. civ. este completată și prelungită de unele reguli și criterii care își au sediul în articolele următoare. Așa este cazul art. 984 și 985 C. civ., în textele cărora judecătorul este chemat să descopere voința reală a părților din termenii stângaci ai contractului.

Astfel, art. 984 C. civ. este o trimitere la art. 977 din același cod, dispunând : „Convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat. Art. 985 C. civ. enunță, de asemenea, un criteriu de inspirație subiectivă în formularea potrivit căreia: „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligația, nu se poate susține că printr-acesta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept cazurile neexprese".

În același context al interpretării subiective se înscriu și textele art. 978 - 979 C. civ. care au la bază ideea că părțile contractante sunt persoane rezonabile și cu judecată. Astfel, potrivit art. 978 C. civ. o clauză susceptibilă de două înțelesuri se interpretează pentru a putea produce un efect „actus interpretandus estpotius ut valeat quam utpereat."

De asemenea, art. 979 C. civ. dispune că termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește mai mult cu natura contratului; în fapt, dacă una din cele două interpretări plauzibile este în armonie generală cu economia contractului și cu contextul sau, cealaltă fiind discordantă, este de presupus că cea dintâi exprimă voința reală a părților.

Soluția este în acord și cu prevederile art. 982 C. civ., care postulează indivizibilitatea contractului în sensul că: „ Toate clauzele convențiilor se interpretează unele pnn altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg."

În considerarea dispozițiilor art. 970 alin. (2) C. civ. : „Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într- însele, daria toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", și are următorul înțeles: echitatea constituie o simplă trimitere la buna - credință, adică nu semnifică alt lucru decât necesitatea respectării scrupuloase a ceea ce părțile au vrut. în schimb, legea și obiceiul sau uzanțele sunt considerate ca reprezentând voința tacită a părților contractante. Concluzionând, buna - credință, echitatea și obiceiurile sau uzanțele, în această concepție, constituie simple prelungiri ale voinței contractanților, la care se presupune că se referă în mod tacit.

Așadar, umplerea lacunelor contractului se face cu urmările care sunt atașate legii, obiceiului și echității.

De remarcat că în cauză, aplicarea pretinsului articol din contractul părților instanța de apel a interpretat corect actul dedus judecății, având în vedere considerentele expuse anterior, în sensul nedenunțării unilaterale a contractului, în condițiile în care însăși pârâta nu și-a executat în totalitate obligațiile contractuale.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamanta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 451 din 4 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția la V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta CN C. SA împotriva Deciziei civile nr. 451 din 4 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția la V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2015.