ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 526/2016

Decizia nr. 526/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 152 din 07 martie 2013 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a respins acțiunea reclamantei A. împotriva pârâtului Statul Român, prin CN B. SA, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a chematei în garanție C., s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva chematei în garanție C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, s-au respins cererile de chemare în garanție formulate de pârât împotriva chemaților în garanție, pârâtul fiind obligat să achite chemaților în garanție, cheltuieli de judecată.

Instanța a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei - s-a reținut astfel că, în cauză, reclamantul a formulat cererea, invocând un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29 martie 1991, privind un teren „împrejmuit cu gard de beton și sârmă ghimpată în locul numit „X” din raza com. Gilău, județul Cluj, în aval pe partea dreaptă a râului Someșul Mic, teren care în prezent este o baltă cu apă rezultată din excavație, având o suprafață de 55.200 mp”. În acest contract, reclamanta are calitatea de cumpărătoare, vânzători fiind 17 persoane fizice, menționați ca fiind proprietari ai parcelelor de teren incluse în perimetrul împrejmuit.

În raport de dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, instanța de fond a considerat că reclamanta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului menționat, actul din 29 martie 1991 fiind nul absolut ca și contract de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei autentice. Actul menționat poate avea valoarea juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare, în baza căruia reclamanta ar putea invoca cel mult un drept de creanță, în sensul obligării promitenților-vânzători să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Faptul că reclamanta nu este proprietara terenului în litigiu rezultă și din hotărârile de expropriere prin care au fost acordate despăgubiri în favoarea chemaților în garanție, în favoarea cărora au fost eliberate titluri de proprietate.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) - (3) din Legea nr. 255/2010, instanța de fond a constatat că reclamanta nu este titulara unui drept real asupra terenului în litigiu, astfel încât nu are calitatea de persoană îndreptățită să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat.

Prin Decizia civilă nr. 71/A din 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, s-au admis apelurile, s-a anulat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Cluj.

În esență, s-a reținut că prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea reclamantei în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere. Întrucât modul de soluționare a cererii de chemare în garanție este strâns legat de soluția ce se va da acțiunii principale, care urmează să fie rejudecată de către prima instanță, ea va rezolva și problema cheltuielilor de judecată, astfel că s-a admis și apelul pârâtului.

Prin Decizia civilă nr. 2045 din 26 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare, constatând că intimata-chemată în garanție Maier Paraschiva era decedată la data pronunțării deciziei atacate.

Prin Decizia civilă nr. 169/A din 04 februarie 2015 a Curții de Apel, s-au admis apelurile, s-a anulat decizia și s-a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut, în esență, că prima instanță avea obligația să soluționeze acțiunea reclamantei în temeiul Legii nr. 198/2004, iar nu a Legii nr. 255/2010, care a intrat în vigoare ulterior emiterii hotărârilor de expropriere. Această interpretare este conformă principiului constituțional al neretroactivității legii civile, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare. Prin urmare, validitatea hotărârilor de expropriere se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul emiterii hotărârilor de expropriere, respectiv Legea nr. 198/2004 iar, ca o consecință, și nulitatea actului juridic este supusă aceleiași legi, indiferent dacă legea nouă introduce sau suprimă o cauză de nulitate, fiind fără relevanță faptul că norma juridică din Legea nr. 198/2004 are un conținut identic sau parțial identic cu norma juridică din Legea nr. 255/2010.

Prin Decizia nr. 1268 din 14 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeași curte de apel.

În esență, s-a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece în cauză nu se regăsește niciuna din cele două situații expres și limitativ prevăzute de lege pentru care instanța de apel putea să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, ca urmare a desființării hotărârii atacate.

Conform principiului constituțional al neretroactivității legii civile, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, acțiunea de față nu poate fi soluționată decât în raport de Legea nr. 255/2010. S-a constatat astfel că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate, precum și principiul rolului activ în soluționarea cauzei, ignorând caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

Prin Decizia civilă nr. 2300/A din 28 octombrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile și a obligat pârâtul să plătească intimaților chemați în garanție cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Referitor la apelul reclamantei, Curtea a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a deciziilor (hotărârilor) de expropriere în ceea ce privește persoanele îndreptățite la plata despăgubirii, precum și obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de expropriere în favoarea reclamantei, pentru imobilul în litigiu.

Prin Decizia civilă nr. 1268 din 14 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, ceea ce înseamnă că acțiunea de față, introdusă ulterior adoptării Legii nr. 255/2010, nu poate fi soluționată decât în raport de aceasta.

Motivul de apel referitor la faptul că reclamanta are calitate procesuală activă deoarece nu trebuie să justifice un drept real de proprietate pentru plata despăgubirilor, fiind suficientă justificarea unui interes legitim, conform art. 19 din Legea nr. 255/2010, nu este întemeiat. Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății. Reclamanta a formulat cererea, invocând un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29 martie 1991, privind un teren, având o suprafață de 55.200 mp. În acest contract, reclamanta are calitatea de cumpărătoare, vânzători fiind 17 persoane fizice, menționați ca fiind proprietari ai parcelelor de teren incluse în perimetrul împrejmuit.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată este nul absolut ca și contract de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei autentice. Convenția poate avea natura juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare care dă naștere doar unui drept de creanță în favoarea părților. Reclamanta nu a dovedit că este titulara dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra terenului în litigiu și, de asemenea, nici faptul că are calitatea de expropriat, împrejurare care rezultă și din hotărârile de expropriere prin care au fost acordate despăgubiri în favoarea chemaților în garanție, cărora le-au fost eliberate titluri de proprietate în baza legii fondului funciar.

Cererea reglementată de art. 19 din Legea nr. 255/2004 având ca obiect plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate care se poate face de titularul unui drept real, dar și de către orice persoană care justifică un interes legitim, reprezintă o solicitare formulată exclusiv în etapa administrativă a procedurii de expropriere. Este adevărat că o astfel de cerere poate fi formulată și de către orice persoană care justifică un interes legitim, însă conform celorlalte dispoziții ale art. 19 din actul normativ menționat, despăgubirile se achită numai persoanelor care justifică un drept real asupra imobilului expropriat. În acest sens sunt și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, despăgubirile fiind stabilite de către comisia de experți separat în favoarea proprietarului și separat în favoarea celorlalți titulari de alte drepturi reale.

Referitor la apelul declarat de pârât, Curtea a constatat că, în fața primei instanțe, acesta a formulat cereri de chemare în garanție a persoanelor fizice, în calitatea lor de beneficiare a despăgubirilor stabilite prin hotărârile de stabilire a despăgubirii.

Prin raportare la dispozițiile art. 60 alin. (1) și art. 61 alin. (1) C. proc. civ., chemarea în garanție reprezintă acea formă de participare a terțelor persoane în procesul civil care conferă uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligația de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.

Chemarea în garanție a terților de către pârât reprezintă o cerere nouă în justiție, o adevărată acțiune, motiv pentru care produce efectele pe care în general le determină o cerere de chemare în judecată, la care se adaugă și unele specifice, derivând, pe de-o parte, din caracterul incidental al acestei cereri, iar pe de altă parte, din caracterul ei necesar dependent și subordonat față de cererea principală.

Instanța de fond a respins cererile de chemare în garanție formulate de pârât având în vedere soluția pronunțată în privința cererii principale, astfel încât este evidentă culpa procesuală a pârâtului, fiind irelevante, din acest punct de vedere, susținerile pârâtului că aceste cereri au fost formulate strict ca urmare a cererii de chemare în judecată a reclamantei, care este de rea-credință.

Din perspectiva culpei procesuale, nu poate fi reținută aserțiunea pârâtului referitoare la faptul că judecata din dosarul de fond nu a fost generată de pârât sau de conduita acestuia, deoarece, în virtutea principiului disponibilității, pârâtul avea posibilitatea de a nu formula cererile de chemare în garanție în procesul pendinte, iar în ipoteza în care s-ar fi admis cererea de chemare în judecată a reclamantei, în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor în favoarea acesteia, pârâtul avea posibilitatea de a solicita pe calea unui proces separat obligarea beneficiarilor despăgubirilor la restituirea sumelor de bani încasate cu acest titlu.

În temeiul art. 296, coroborat cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat pârâtul, aflat în culpă procesuală, să plătească intimaților chemați în garanție cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Împotriva Deciziei civile nr. 2300/A din 28 octombrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, au formulat cerere de recurs

reclamanta A. și pârâta CN B. SA, pentru Statul Român, prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Recurenta-reclamantă a susținut că soluția instanței de apel este nelegală

- art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât a concluzionat că recurentul nu este titularul unui drept real asupra terenului în litigiu și că nu are calitatea de expropriat, astfel încât nu are calitatea de persoană îndreptățită să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat.

Recurenta-reclamantă deține un bun, și anume un drept de creanță, drept de creanță ce este opozabil atât primului intimat, cât și celorlalți intimați care au promis că vor întreprinde toate demersurile pentru evidențierea în registrele publice a proprietății pe numele recurentului, predând totodată posesia terenului care a fost imediat împrejmuit, în schimbul unui preț pe care l-au și primit. Autoritățile statului și ale administrației locale cunoșteau la data exproprierii și plății despăgubirilor situația terenului, fiind achitate impozitele pentru deținerea proprietății, deși aceasta încă nu era evidențiată pe numele reclamantului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 19 din Lege nr. 255 din 14 decembrie 2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local.

Ca precedent judiciar obligatoriu, s-a invocat Decizia civilă nr. 2905 din 28 octombrie 2014 (Dosar nr. x/108/2011) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a statuat că, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, „plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum și de către orice persoană care justifică un interes legitim. În speță, reclamanta justifică un asemenea interes legitim, întrucât prin H.G. nr. 35/2006 a primit în administrare terenul care a fost ulterior preluat pentru construcția unei porțiuni de autostradă, teren asupra căruia însă a făcut o serie de investiții pentru cultura de lucerna." H.G. nr. 35/2006 privește înființarea unor stațiuni de cercetare-dezvoltare agricolă și dispune, în principiu, transmiterea unui drept de folosință a unor terenuri ale statului în administrarea acestor stațiuni, considerate că au un interes legitim în primirea despăgubirilor în urma unor exproprieri.

Recurenta-reclamantă are deplină calitate procesuală activă, deoarece nu trebuie să justifice în mod obligatoriu un drept real de proprietate pentru plata despăgubirilor, fiind suficientă justificarea unui interes legitim, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, susținând următoarele considerente de fapt și de drept:

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, pornind de la o greșită interpretare a legii si a probelor administrate - art. 304 pct. 9 C. proc

. civ. - respectiv aplicarea și interpretarea greșită a art. 60, art. 61 și art. 274 C. proc. civ.

Cererile de chemare în garanție au fost formulate în condițiile în care prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat instanței să constate nulitatea absolută parțială a deciziilor de expropriere, respectiv să oblige expropriatorul să emită o nouă decizie de expropriere în favoarea reclamantei pentru imobilul în litigiu. Având în vedere faptul că reclamanta urmărea obținerea unor despăgubiri aferente unor terenuri deja expropriate și pentru care fuseseră deja achitate despăgubiri de către recurenta-pârâtă, apreciază că motivarea instanței - potrivit căreia "pârâtul avea posibilitatea de a nu formula cererile de chemare în garanție în procesul pendinte" - este complet eronată și nelegală.

Reclamanta nu a dovedit faptul că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, pentru care solicita despăgubiri și deși recurenta-pârâtă a ridicat excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes în promovarea acțiunii, prima instanță nu a soluționat imediat cauza dedusă judecății.

Instanța de apel a ignorat faptul că o eventuală admitere a cererii de chemare în judecată, ar fi avut drept consecință obligarea recurentei-pârâte la plata către reclamantă a unor despăgubiri care deja au fost achitate. A fost astfel îndreptățită să se folosească de toate mijloacele procedurale pentru a apăra interesele expropriatorului și, implicit, bugetul de stat.

Instanța de control judiciar ar fi trebuit să observe că dispoziția de obligare la plata cheltuielilor de judecată este netemeinică și nelegală, întrucât în sarcina recurentei-pârâte nu putea fi reținută vreo culpă procesuală. Instanța de apel nu numai că nu a ținut cont de criticile formulate, ci a interpretat greșit prevederile legale susmenționate, obligând-o pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 14.380 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Instanța de apel a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată, prin raportare la împrejurarea că au fost respinse cererile de chemare în garanție, omițând să analizeze însă motivul pentru care s-a dispus respingerea respectivelor cereri, dar si partea care poartă culpa învestirii instanței.

Formularea cererilor de chemare în garanție nu s-ar mai fi impus în ipoteza în care prima instanță ar fi solicitat cu prioritate reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. din 1864, să își dovedească calitatea de titular de drept real asupra terenului în litigiu (persoană îndreptățită la despăgubiri) și s-ar fi pronunțat asupra excepțiilor absolute si peremptorii invocate, în loc să pună în vedere recurentei-pârâte să dovedească respectarea legii la efectuarea procedurii de expropriere.

Cererile de chemare în garanție au fost respinse ca o consecință a respingerii cererii de chemare în judecată, iar nu motivat de faptul că aceste cereri ar fi fost neîntemeiate. Întrucât acțiunea introductivă a fost respinsă, cererile de chemare în garanție au rămas fără obiect, ceea ce exclude existența vreunei culpe în sarcina recurentei-pârâte.

Instanța de apel ar fi trebuit să rețină că reclamanta este partea care a căzut în pretenții, având în vedere următoarele: a formulat cu rea-credință o cerere întemeiată pe dispozițiile legilor speciale, fără să dovedească faptul că ar deține vreun drept real asupra unor terenuri expropriate; a formulat cu rea-credință o cerere îndreptată împotriva expropriatorului, în condițiile în care, potrivit dovezilor prezentate, avea la dispoziție un „drept de creanță, în sensul obligării promitenților vânzători de a încheia cu promitenta cumpărătoare, în viitor, a unui contract de vânzare-cumpărare, în formă autentică, translativ de proprietate sau, în ipoteza în care nu se va încheia un astfel de act juridic, de a solicita daune-interese de la promitenții vânzători"; a pretins cu rea-credință despăgubiri pentru exproprierea unor terenuri, deși a admis că nu a efectuat demersurile necesare dobândirii dreptului de proprietate asupra acelor terenuri, socotind că este mult mai ușor să obțină anumite sume de bani de la o autoritate publică decât de la persoanele fizice succesoare ale debitorilor săi.

Pentru justa soluționare a cauzei era imperios necesar să-și exprime poziția și persoanele cărora recurenta-pârâtă le-a achitat despăgubiri, care sunt aceleași persoane cu cele împotriva cărora ar fi trebuit reclamanta să formuleze o acțiune pentru valorificarea dreptului de creanță. Fată de dovezile prezentate de reclamantă și raportat la situația juridică relevată de acestea, singurele persoane împotriva cărora reclamanta putea formula pretenții sunt numai cei chemați în garanție, în calitate de succesori în drepturi și obligații ai promitenților-vânzători.

Trebuie arătat totodată că suma totală a cheltuielilor de judecată încuviințate de instanța de control judiciar este mult mărită față de cea de la fondul cauzei (14.380 de lei, față de 7.380 lei).

Recursurile sunt nefondate.

În ceea ce privește recursul reclamantei, decizia atacată nu este nelegală -

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât aceasta a fost pronunțată în contextul unei dezlegări date de instanța supremă referitoare la legea aplicabilă litigiului pendinte - s-a statuat astfel că cererea de chemare în judecată și apelul se soluționează potrivit Legii nr. 255/2010 (art. 315 alin. (1) C. proc. civ.) - care a relevat cu pregnanță specificitatea raportului juridic dedus judecății, necontestat de altfel.

Prin Decizia civilă nr. 1268 din 14 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod explicit, s-a reținut următoarele: este adevărat că la data emiterii hotărârilor de expropriere era în vigoare Legea nr. 198/2004, act normativ în raport de care s-a desfășurat procedura administrativă și emiterea hotărârilor de expropriere, numai că acest act normativ a fost abrogat la data de 23 decembrie 2010, când a fost adoptată Legea nr. 255/2010, astfel că la data formulării acțiunii - 19 iulie 2012, acesta era actul normativ în vigoare. Conform principiului constituțional al neretroactivității legii civile, potrivit căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, acțiunea de față, introdusă ulterior adoptării Legii nr. 255/2010, nu poate fi soluționată decât în raport de aceasta”.

S-a apreciat astfel, că prin efectul dispozițiilor legii speciale - art. 3, art. 9 alin. (4), art. 19, art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local - exproprierea trebuie privită ca un izvor al proprietății publice, dar și ca un izvor de obligații civile, în sensul că dă naștere unor raporturi juridice obligaționale între expropriator, în calitate de debitor și persoanele afectate de expropriere, în calitate de creditori.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, în mod legal și cu deplin consens, instanțele fondului au apreciat că reclamanta nu este titulara unui drept real asupra terenului în litigiu și nu are calitatea de expropriat, astfel că aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită să solicite despăgubiri pentru terenul expropriat.

Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, raționamentul instanței de apel a avut ca punct de plecare chiar contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29 martie 1991, invocat de către reclamantă, dar și incidența dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în vigoare la data încheierii actului, conform cărora „terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeței, prin acte juridice între vii, încheiate în forma autentică”. În acest context legislativ, s-a apreciat corect că actul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată este nul absolut ca și contract de vânzare-cumpărare, pentru lipsa formei autentice, însă convenția poate avea natura juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare care dă naștere unui drept de creanță în favoarea părților, în sensul obligării promitenților-vânzători de a încheia cu promitenta-cumpărătoare, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, translativ de proprietate sau, în ipoteza în care nu se va încheia un astfel de act juridic, de a solicita daune-interese de la promitenții-vânzători.

Urmare unei astfel de abordări, instanța de apel a ajuns la concluzia judicioasă că reclamanta nu a dovedit că este titulara dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra terenului în litigiu și, de asemenea, nici faptul că are calitatea de expropriat, împrejurare care rezultă și din hotărârile de expropriere prin care au fost acordate despăgubiri în favoarea chemaților în garanție.

Recurenta-reclamanta nu a criticat toate aceste considerente ale instanței de apel, rezumându-se să susțină că deține un bun - reprezentat de un drept de creanță - opozabil atât primului intimat, cât și celorlalți intimați, invocând astfel dispozițiile art. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv dispozițiile art. 19 din Lege nr. 255 din 14 decembrie 2010, fără nici o altă

O astfel de critică nu poate fi însă primită, întrucât ignoră obiectul cererii de chemare în judecată, concluziile la care au ajuns instanțele anterioare în privința efectelor juridice ale actului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 29 martie 1991, dar și raportul juridic specific exproprierii, cu referire la care nu s-a formulat nici o critică pertinentă de nelegalitate.

În ceea ce privește dispozițiile art. 19 din Lege nr. 255 din 14 decembrie 2010, instanța de apel a reținut corect că, chiar dacă cererea având ca obiect plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se poate face de titularul unui drept real, dar și de către orice persoană care justifică un interes legitim - împrejurare ce vizează strict etapa administrativă a procedurii de expropriere - despăgubirile se achită numai persoanelor care justifică un drept real asupra imobilului expropriat. În egală măsură, trebuie evidențiat faptul că legea specială, în contextul aceluiași articol, stipulează în mod explicit că dovada dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege, în funcție de modalitatea de dobândire a drepturilor - convențională, judiciară, legală, succesorală, înțelegând prin dobândire și constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale.

De altfel, simpla susținere că decizia este nelegală, fără a se aduce și argumente în sprijinul unei astfel de afirmații, nu poate fi primită, întrucât controlul judiciar nu poate fi exercitat în mod efectiv decât cercetând fiecare critică concretă de pretinsă nelegalitate.

Referirea recurentei-reclamante la un pretins drept de creanță având ca temei antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29 martie 1991 nu are nici o relevanță, întrucât nesocotește cadrul procesual de învestire și tot ceea ce instanțele fondului au dezlegat până la acest moment procesual și care nu a fost contestat.

Instanța de apel a avut în vedere, așa cum era firesc, faptul că legitimarea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății. Raportat la obiectul cererii pendinte, s-a apreciat cu justețe că trebuie să se determine mai întâi dacă reclamanta este titularul dreptului dedus judecății și apoi să se analizeze „calitatea dreptului”, respectiv dacă acesta este sau nu actual.

Cât timp recurenta-reclamanta nu și-a valorificat antecontractul de vânzare-cumpărare la care în mod constant a făcut referire, nu i se poate pretinde instanței de fond, învestită cu cereri specifice materiei exproprierii de imobile, să tranșeze chestiuni de fapt și de drept ce exced condițiilor de învestire.

Susținerile referitoare la chestiunea precedentului judiciar obligatoriu s-au făcut în contextul solicitării

de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul Uniunii Europene. De altfel, nici nu s-ar putea susține că prin Decizia civilă nr. 2905 din 28 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ar fi tranșat asupra unei chestiuni identice sau similare cauzei pendite, cât timp, în cuprinsul acestei deciziei sus-citate, instanța se referă strict la un act normativ expres, H.G. nr. 35/2006, în temeiul căruia o anumită entitatea juridică - o statiune de cercetare-dezvoltare agricolă - a primit în administrare terenul respectiv, ulterior expropriat, situație total diferită de cea a cauzei pendinte.

În ceea ce privește recursul pârâtei, instanța de apel a reținut corect că singura critică se referă la modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaților în garanție, pârâtul susținând că nu este în culpă procesuală, reclamanta fiind partea care a căzut în pretenții și care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin formularea cu rea-credință a cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. - "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată." - cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții, adică de acea parte care a pierdut procesul. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Ca atare, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul.

Prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, corect reținute de instanța anterioară - formularea cererilor de chemare în garanție de către pârât; principiul independenței procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârât și terțele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârât, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamantă și chemații în garanție, întrucât pretențiile reclamantei nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită.

Nu poate fi reținută susținerea pârâtului referitoare la faptul că judecata din dosarul de fond nu a fost generată de pârât sau de conduita acestuia, întrucât, tocmai în considerarea principiului disponibilității, părțile cu interese contrare și-au formulat și susținut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, fără nici o îngrădire și cu totală bună-credință. De principiu, faptul că o cerere de chemare în judecată a fost respinsă, nu înseamnă că reclamantul respectiv a fost de rea-credință, ci doar că a solicitat intervenția instanței pentru rezolvarea unei situații litigioase.

S-a susținut și că suma totală a cheltuielilor de judecată încuviințate de instanța de apel este mult mărită față de cea de la fondul cauzei (14.380 de lei, față de 7.380 lei), fără însă să se formuleze nici o critică concretă de nelegalitate.

Faptul că cererile de chemare în garanție au fost respinse ca o consecință a respingerii cererii de chemare în judecată, iar nu motivat de faptul că aceste cereri ar fi fost neîntemeiate - susținerea recurentei-pârâte - nu poate conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raționament impropriu naturii și specificului acestor cereri.

S-a susținut și că formularea cererilor de chemare în garanție nu s-ar mai fi impus în ipoteza în care prima instanță ar fi solicitat cu prioritate reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. din 1864, să își dovedească calitatea de titular de drept real asupra terenului în litigiu (persoană îndreptățită la despăgubiri) și s-ar fi pronunțat asupra excepțiilor absolute si peremptorii invocate. Critica nu este întemeiată, întrucât tocmai pentru a se pronunța în deplină cunoștință de cauză, instanța a ordonat depunerea înscrisurilor relevante procesului pendinte și care viza procedura exproprierii, în lipsa unei astfel de atitudini, în mod necesar i s-ar fi putut imputa viciul lipsei rolului activ, al nelegalității, în una sau alta din formele prescrise de lege etc.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat recurenta-pârâta, aflată în culpă procesuală, la plata cheltuielilor de judecată astfel: 500 lei, către intimatul D., 750 lei către intimații E., F., G., H., I., J., K., L., și, 1.000 lei către intimatul M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta CN B. SA pentru Statul Român, împotriva Deciziei nr. 2300/A din 28 octombrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/117/2012**.

Obligă pe recurenta

pârâta CN B. SA la plata cheltuielilor de judecată astfel: 500 lei, către intimatul D., 750 lei către intimații E., F., G., H., I., J., K., L., și, 1.000 lei către intimatul M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.