ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1428/2014

Decizia nr. 1428/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la 1 aprilie 2011, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a solicitat obligarea pârâtei Agenția pentru Dezvoltare Regională București Ilfov la plata sumei 381.739,55 lei, reprezentând sumele plătite în baza Contractului de finanțare nerambursabilă nr. 3862 din 2 februarie 2004 pentru implementarea de către SC "A." SRL a proiectului "Fabrica de conserve din carne și ficat de gâscă - foie gras", precum și a penalităților de întârziere de 0,06% pe zi de întârziere prevăzute de art. 2 lit. l) din Contractul de prestări servicii nr. 354/C din 13 octombrie 2003, calculate de la data cererii și până la restituirea în întregime a debitului.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că între părți s-a semnat Contractul de prestări servicii nr. 354/C din 13 octombrie 2003 privind Subprogramul "Dezvoltarea orașelor prin stimularea activităților întreprinderilor mici și mijlocii", act care s-a încheiat în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 322/2003 privind aprobarea structurii, indicatorilor și fondurilor aferente Subprogramului "Dezvoltarea orașelor prin stimularea activităților întreprinderilor mici și mijlocii", care se finanțează de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Integrării Europene (actualul Minister al Dezvoltării Regionale și Turismului) pe anul 2003, în cadrul programelor regionale specifice.

În cadrul acestui subprogram, s-a mai arătat că între agenția pârâtă și SC "A." SRL (actualmente SC "B." SRL) s-a încheiat Contractul de finanțare nerambursabilă nr. 3862 din 2 februarie 2004, dar până la data finalizării contractului societatea nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și din acest motiv, a fost obligată prin Sentința comercială nr. 2.481 din 25 aprilie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, să restituie agenției suma de 381.739, 55 lei, reprezentând ajutor financiar și dobândă, la nivelul de referință al B.N.R., până la data introducerii acțiunii.

Reclamantul a precizat că, după rămânerea irevocabilă a sentinței sus-menționate, a solicitat pârâtei punerea în executare a titlului executoriu, în scopul recuperării de la beneficiar a finanțării nerambursabile acordate, dar pârâta nu a depus minimele diligențe pentru recuperarea sumelor rezultate din rezilierea contractului, ceea ce aduce un prejudiciu reclamantului și implicit, bugetului de stat.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale și excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat Sentința civilă nr. 2700 din 23 aprilie 2012 prin care a respins ca neîntemeiate excepțiile privind necompetența materială și inadmisibilitatea acțiunii, a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 381.739,55 lei, precum și o penalitate de întârziere în cotă de 0,06% pe zi, începând de la data introducerii acțiunii - 1 aprilie 2011 și până la data plății debitului.

Excepția necompetenței materiale a fost respinsă față de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, avându-se în vedere și faptul că reclamantul este autoritate publică la nivel central și parte în contractul administrativ a cărui executare se solicită.

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că între părți a existat o corespondență legată de solicitările exprese ale reclamantului de a se da curs prevederilor contractuale, astfel încât sumele constatate ca fiind datorate în mod irevocabil pârâtei de către societatea beneficiară a fondurilor respective să revină la bugetul de stat, fiind astfel întrunite cerințele prevăzute de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, deoarece pârâta a avut posibilitatea efectivă de a lua cunoștință atât despre pretențiile reclamantului, cât și despre temeiurile contractuale și legale invocate în sprijinul acestora.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că, potrivit art. 2 lit. l) din Contractul de prestări servicii nr. 354/C din 13 octombrie 2003 încheiat între părți, revenea pârâtei obligația de a vira reclamantului sumele rezultate din rezilierea contractelor de finanțare, inclusiv accesoriile aferente acestora, în termen de cel mult 10 zile de la încasarea sumelor în contul său din trezorerie, depășirea termenului de rambursare urmând a fi penalizată cu 0,06% pe zi.

Coroborând această clauză contractuală cu situația de fapt dovedită în cauză, judecătorul fondului a constatat că pârâta a refuzat în mod nejustificat să-și îndeplinească obligația contractuală, în sensul virării sumelor care fac obiectul Sentinței comerciale nr. 2481 din 25 aprilie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006.

Susținerea pârâtei în sensul că nu avea această obligație, ci numai obligația de a vira această sumă după încasarea efectivă a fondurilor a fost respinsă cu motivarea că, interpretarea clauzelor contractului de prestări de servicii și ale contractului de finanțare este exclusiv în sensul asumării unei obligații de rezultat din partea pârâtei, respectiv aceea de a obține restituirea sumelor rezultate în urma rezilierii contractului de finanțare și de a le vira ulterior, conform contractului de prestări de servicii, către autoritatea finanțatoare.

Pe de altă parte, s-a reținut că pârâta nu a dovedit demersurile sale către societatea beneficiară pentru a recupera aceste sume constatate în mod irevocabil, invocând exclusiv împrejurarea că nu deținea fondurile necesare pentru executarea silită a titlului executorului și că, potrivit contractului de prestări de servicii, nu-i revenea această obligație.

Aceste susțineri au fost respinse și față de clauzele contractului de finanțare și ale contractului de prestări servicii, din care rezultă că pârâta avea obligația monitorizării modului de implementare a fondurilor acordate societății beneficiare, inclusiv sub aspectul recuperării acestora, în măsura încălcării obligațiilor asumate de către aceasta din urmă, consecutiv rezilierii contractului de finanțare, precum și obligația de a vira ulterior aceste fonduri în contul autorității finanțatoare, respectiv reclamantul.

De asemenea, au fost respinse ca nefondate și susținerile pârâtei privind culpa proprie a reclamantului, avându-se în vedere că pârâta avea posibilitatea, dar și obligația contractuală (art. 2 pct. 2 lit. a) și b) din contractul de prestări de servicii) de a se adresa organelor fiscale competente pentru a solicita punerea în executare a titlului executoriu, ceea ce nu s-a realizat în cauză.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Agenția pentru Dezvoltare Regională București Ilfov, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

În primul motiv de recurs, s-a susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, considerându-se că parcurgerea procedurii prealabile nu a mai fost necesară față de cuprinsul corespondenței dintre părți, printr-o motivare sumară și fără indicarea înscrisurilor care au determinat convingerea instanței.

Recurenta a învederat că, pentru ca întreaga corespondență dintre părți să suplinească obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile, ar fi trebuit ca din conținutul acesteia să reiasă fără echivoc:

- pretențiile reclamantului exprimate în cererea de chemare în judecată, respectiv obligarea ADRBI la plata sumei de 381.739,55 lei și a penalităților de întârziere, ceea ce nu rezultă din adresa din 2 martie 2011 prin care s-a solicitat numai o dovadă a demersurilor efectuate pentru punerea în executare a Sentinței comerciale nr. 2.481  din 25 aprilie 2006 a Tribunalului București, fără a se aștepta un răspuns în termenul de 15 zile prevăzut de art. 720/1 alin. (4) C. proc. civ. sau în termenul de 30 zile prevăzut de art. 720

1

alin. (6) C. proc. civ., ceea ce demonstrează că reclamantul nu a intenționat niciodată să efectueze procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004;

- temeiul legal al pretențiilor, deoarece în cuprinsul corespondenței dintre părți nu sunt indicate prevederile art. 2 parag. 2 lit. l) din Contractul de prestări servicii nr. 354/C din 13 octombrie 2003 și de altfel, nici reclamantul nu cunoștea temeiul contractual în baza căruia era posibilă angajarea răspunderii ADRBI, astfel după cum rezultă din adresa din 16 noiembrie 2010 a Direcției Generale Juridice din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, în care se precizează faptul că nu se poate invoca răspunderea contractuală, întrucât această obligație nu se referă și la minimele diligențe pe care trebuie să le întreprindă ADRBI pentru a recupera sumele rezultate din rezilierea Contractului nr. 3862 din 18 februarie 2004;

- dovezile pe care reclamanta înțelege să se folosească în eventualitatea unui litigiu, întrucât comunicarea tuturor dovezilor reprezintă un element foarte important al procedurii prealabile, în condițiile în care partea care formulează convocarea la conciliere nu va putea depune la instanță alte înscrisuri decât cele prezentate părții potrivnice cu ocazia efectuării procedurii.

În condițiile în care din corespondența prestată între părți nu a rezultat faptul că Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului intenționează să solicite în instanță obligarea ADRBI la plata sumelor nerecuperate din contractul de finanțare reziliat și nici temeiul legal al acestor pretenții, recurenta a arătat că nu se poate considera că scopul și finalitatea procedurii prealabile a fost atins fără a se parcurge efectiv această procedură.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv prevederile art. 2 parag. 2 lit. l) din Contractul de prestări de servicii nr. 354/C din 13 octombrie 2003, reținându-se că această clauză stabilește în patrimoniul ADRBI obligația de a efectua procedurile de recuperare pe calea executării silite a sumelor rezultate din contractele de finanțare reziliate.

În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că instanța de fond nu a expus motivele pentru care au fost respinse susținerile prin care s-a invocat că prin clauza de la art. 2 parag. 2 lit. l) din contract, ADRBI a fost obligată să vireze către Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului sumele rezultate din rezilierea contractelor de finanțare, în termen de cel mult 10 zile de la încasarea sumelor în contul său de trezorerie.

Recurenta a învederat că Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a ales să nu-i delege și atribuția de a demara procedurile de executare silită împotriva beneficiarilor care nu restituie în mod voluntar finanțările acordate și demararea acestor proceduri nu este prevăzută nici în Contractul de prestări servicii 345/C din 13 octombrie 2003 și nici în contractul de finanțare nerambursabilă încheiat cu SC "A." SRL.

În acest sens, s-a arătat că, prin Contractul de prestări servicii nr. 354/C din 13 octombrie 2003, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a înțeles să deroge de la prevederile anexei nr. 19 ale Ordinului Ministrului Dezvoltării și Prognozei nr. 101/2003, deoarece nu s-a precizat că printre obligațiile ADRBI se numără și obligația de a demara procedurile de executare silită împotriva beneficiarilor finanțărilor.

Prevederile din art. 18 alin. (6) și din anexa nr. 8 din ordinul sus-menționat nu au fost preluate și în Contractul de finanțare nerambursabilă nr. 3.862 din 2 februarie 2004, ceea ce demonstrează fără echivoc că Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a înțeles să deroge de la clauzele contractului-cadru și să nu delege către ADRBI competența și obligația de a demara procedura de executare silită împotriva beneficiarilor care nu restituie finanțarea acordată.

Acționând numai în calitate de intermediar între finanțator și beneficiarul finanțării, recurenta a susținut că nici nu ar fi avut calitatea procesuală într-un dosar de executare silită împotriva SC "A." SRL și această calitate aparține exclusiv finanțatorului care este ministerul intimat, întrucât finanțarea a fost acordată din bugetul propriu și deci această instituție este singura îndreptățită să demareze procedura de recuperare a sumelor acordate pe calea executării silite.

Fără un mandat expres acordat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, recurenta a învederat că nu avea calitatea și posibilitatea de a încasa sumele acordate beneficiarului și pe care acesta trebuia să le restituie titularului de drept.

Și alte prevederi ale contractului de prestări servicii care probează faptul că ministerul intimat nu a dorit să delege recurentei competența de a demara procedurile de executare silită au fost expuse în recurs, indicându-se cele referitoare la cheltuielile pentru activitățile desfășurate de recurentă și acceptate de minister la decontare, respectiv serviciile de asistență tehnică, reprezentând implementarea, monitorizarea și evaluarea Subprogramului, ceea ce nu are nici o legătură sau incidență cu procedura de recuperare silită a fondurilor rezultate din rezilierea contractelor de finanțare.

Recurenta a precizat că, și în cazul ipotetic în care s-ar admite că ministerul intimat ar fi dorit să-i delege competența de a demara procedurile de executare silită, contractul dintre părți a încetat la data de 21 decembrie 2005 și în consecință, nu poate fi angajată răspunderea sa pentru că nu a prestat anumite servicii ulterior încetării contractului, chiar dacă acestea ar fi fost prevăzute în contract.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a constatat corect îndeplinirea de către intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a procedurii administrative prealabile în condițiile prevăzute de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, prin notificarea din 2 martie 2011, adresată recurentei-pârâte Agenția pentru Dezvoltare Regională Ilfov.

Prin această notificare s-a revenit la notificările din 25 august 2010 și din 10 decembrie 2010 pentru ca recurenta-pârâtă să comunice demersurile întreprinse în vederea recuperării sumelor rezultate din rezilierea Contractului nr. 3.862 din 18 februarie 2004 încheiat cu SC "A." SRL.

Notificarea adresată recurentei-pârâte cuprinde elementele de fapt și de drept necesare pentru realizarea procedurii prealabile, deoarece autoritatea intimată a definit în mod clar și neechivoc obiectul pretenției, temeiul juridic al acesteia, precizând că în cazul în care nu se va prezenta dovada demersurilor efectuate pentru punerea în executarea a Sentinței comerciale nr. 2.481 din 25 aprilie 2006 a Tribunalului București, se va formula acțiune în instanță pentru recuperarea debitului, reprezentând prejudiciul aferent Contractului nr. 3.862 din 18 februarie 2004.

Contrar susținerilor din primul motiv de recurs, se constată că notificarea adresată în cadrul procedurii administrative prealabile, recurenta-pârâta a fost încunoștințată cu privire la pretenția ministerului intimat, la argumentele și dovezile invocate pentru dovedirea acesteia, precum și la procedura judiciară care va fi urmată în cazul refuzului de comunicare a datelor solicitate, ceea ce s-a și realizat prin cererea de chemare în chemare în judecată, înregistrată cu respectarea termenului prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. au fost invocate neîntemeiat de recurentă față de reglementarea specială cuprinsă în art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care prevede că, plângerea prealabilă în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, astfel că intimatul-reclamant a îndeplinit condiția de procedură necesară sesizării instanței de contencios administrativ.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat pe fondul cauzei este de asemenea nefondat, constatându-se că prima instanță a interpretat corect clauza cuprinsă la art. 2 parag. 2 lit. l) din Contractul de prestări servicii nr. 354/C din 13 octombrie 2003 încheiat de părți și conform căreia recurenta-pârâtă avea obligația de a vira intimatului-reclamant sumele rezultate din rezilierea contractelor de finanțare, inclusiv accesoriile aferente acestora, în termen de cel mult 10 zile de la încasarea sumelor în contul său din trezorerie, depășirea termenului de rambursare urmând a fi penalizată cu 0,06% pe zi.

Susținerea recurentei-pârâte că realizarea acestei obligații era condiționată de încasarea sumelor rezultate din rezilierea contractelor de finanțare a fost corect înlăturată de judecătorul fondului, cu motivarea că s-a asumat o obligație de rezultat, în calitate de autoritate de implementare a Subprogramului "Dezvoltarea orașelor prin stimularea activităților întreprinderilor mici și mijlocii", împuternicită să monitorizeze modul de implementare a fondurilor acordate societății beneficiare, inclusiv sub aspectul recuperării acestora, în măsura încălcării obligațiilor contractuale, consecutiv rezilierii contractului de finanțare și virării acestor sume în contul autorității finanțatoare.

Existența acestei obligații a fost recunoscută în mod implicit de către recurenta-pârâtă prin demersurile judiciare efectuate pentru obținerea titlului executoriu, reprezentat de Sentința comercială nr. 2481 din 25 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Admiterea prin această hotărâre irevocabilă a acțiunii formulate de către recurenta-pârâtă, prin recunoașterea calității sale procesuale active dovedește pe deplin lipsa de temei a susținerii din recurs prin care s-a contestat existența acestei calități și pentru procedura executării silite.

Un alt argument în același sens este adresa din 6 iulie 2011, prin care recurenta-pârâtă a învederat că nu au existat fondurile necesare pentru punerea în executare a sentinței comerciale, deoarece nu au fost prevăzute ca și cheltuieli eligibile cheltuielile de judecată sau de executare pentru activitățile de monitorizare sau alte activități ulterioare expirării perioadei de valabilitate a contractului de prestări servicii.

Această împrejurare nu constituie o cauză de exonerare a recurentei-pârâte de obligația contractuală de a vira sumele datorate și culpa sa pentru neexecutare a fost corect constatată în raport cu situația de fapt dovedită în cauză.

Astfel, se reține că, recurenta-pârâtă nu a efectuat demersurile necesare pentru conservarea dreptului la încasarea sumei de 381.739,55 lei de la SC "A." SRL, fiind anulat ca netimbrat capătul de cerere privind înființarea sechestrului asigurător prin Sentința comercială nr. 2.481 din 25 aprilie 2006.

De altfel, chiar înainte de rezilierea sau rezoluțiunea contractului, conform art. 17 alin. (4) din Contractul de finanțare nerambursabilă nr. 3862 din 2 februarie 2004, recurenta-pârâtă avea posibilitatea să suspende plățile, ca o măsură de precauție, fără notificare prealabilă.

De asemenea, recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 10 alin. (3) din O.G. nr. 79/2003 și ulterior, de art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

Conform acestei reglementări, în cazul în care creanțele bugetare rezultate din nereguli nu pot fi recuperate prin plată voluntară sau deducere, autorităților competente în gestionarea fondurilor comunitare vor transmite titlurile executorii organelor teritoriale subordonate Agenției Naționale de Administrare Fiscală și/sau organelor competente ale celorlalți creditori bugetari, care vor aduce la îndeplinire măsurile asigurătorii și vor efectua procedura de executare silită pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit din fondurile comunitare și/sau fondurile de cofinanțare pe care le administrează, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.

Recurenta-pârâtă nu s-a conformat acestor prevederi legale și nu a solicitat organelor fiscale executarea creanței bugetare pentru care obținuse titlu executoriu, astfel că a fost corect constatată vinovăția pentru neîncasarea sumei de 381.739,55 lei.

Din acest motiv, vor fi respinse apărările formulate în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, inclusiv a celor privind încetarea valabilității Contractului nr. 354/C din 13 octombrie 2013 la data de 31 decembrie 2005, întrucât chiar după această dată a fost demarată de către recurenta-pârâtă procedura judiciară în executarea clauzei de la art. 8 alin. (3) din Contractul de finanțare nerambursabilă nr. 3862 din 2 februarie 2004, în care s-a prevăzut că, în cazul nerespectării de către beneficiar a obligațiilor contractuale, ADRBI, în calitate de autoritate contractantă, răspunde de măsurile necesare pentru remedierea situației și trece la executarea silită a garanțiilor instituite. În clauzele de la art. 2 alin. (3) și art. 23 alin. (1), s-a stipulat expres durata contractului și Contractul nr. 3862 din 2 februarie 2004 a avut o valabilitate de 3 ani de la data finalizării execuției proiectului, urmând a fi monitorizat pe o perioadă de 3 ani de la data finalizării proiectului.

Pentru considerentele care au fost expuse, Înalta Curte constată că nu sunt motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond și pe cale de consecință, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta ADRBI.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția pentru Dezvoltare Regională București Ilfov împotriva Sentinței civile nr. 2700 din 23 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2014.

Procesat de GGC - NN