ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 174/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 174/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 174/2016

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 24 iunie 2015, A. și B. au

formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 395 din 18 iunie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, în Dosarul nr. xxx/39/2010,

cerere înregistrată sub nr. xxx/39/2015, solicitând admiterea cererii de

revizuire, schimbarea Deciziei nr. 395 din 18 iunie 2014, admiterea apelului,

schimbarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,

iar în subsidiar, admiterea apelului, modificarea sentinței și obligarea

intimatului la emiterea unei dispoziții de completare a Dispoziției nr. 6113/2007,

în sensul acordării în compensare a imobilelor situate în str. S. și str. P.Ș.,

a restituirii suprafeței de 1.517 mp, teren liber, cât și plata de despăgubiri

în cuantum de 782.403,16 lei, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de

judecată din toate ciclurile procesuale și din recurs.

Arată, în ceea ce

privește motivele cererii, că acestea sunt întemeiate pe prevederile art. 322 pct.

5 C. proc. civ., fiind vorba de înscrisuri noi ce nu au fost depuse la dosar, o

parte provenind din Dosarul nr. xxx/1/2005 al Curții de Apel Suceava, dosar ce

s-a tot încercat a fi conexat cu Dosarul nr. xxx/39/2010, iar o parte au fost obținute

după soluționarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, înscrisuri

care dacă ar fi fost avute în vedere de către Curtea de Apel soluția ar fi fost

alta.

Înscrisurile în baza

cărora apreciază că soluția ar fi fost alta sunt: adresa din 7 aprilie 2015 a A.N.A.F.;

adresa din 15 aprilie 2015 a Arhivelor Naționale; adresa din 5 mai 2015 a

Consiliului Județean; adresele din 25 martie 2015 și din 18 iunie 2015 ale SC

C. SA Botoșani, adrese prin care i s-a comunicat că nu dețin situația

despăgubirilor primite în baza Legii nr. 58/1974.

A formulat adresele

având în vedere prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974, conform cărora: „Dobândirea

terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și

rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea

sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrăinare

a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea

statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin.

(2) din Legea nr. 4/1973”.

A făcut aceste adrese

tocmai în considerarea celor reținute de către instanța de recurs, respectiv că

pentru acest teren dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparține

vânzătorului pe considerentul că acesta ar fi fost proprietarul terenului la

momentul trecerii în proprietatea statului, fiind tranșată irevocabil

îndreptățirea lor la măsuri reparatorii doar pentru construcțiile ce se găseau

pe teren.

Dacă situația ar fi fost

așa cum a reținut instanța ar fi trebuit ca vânzătorii să primească despăgubiri

pentru teren, lucru ce nu s-a întâmplat, fiind mai mult decât evident că

terenul a trecut în proprietatea statului direct de la ei, potrivit adresei din

30 aprilie 1993, prin care se confirmă că terenul a trecut în proprietatea

statului de la A.; raportului de expertiză tehnică întocmit de ing. D. din care

rezultă starea imobilelor din str. P.Ș. și I.C.B.; sentinței nr. 493 din 8

iulie 2004 a Tribunalului Botoșani, Deciziei nr. 2763 din 19 noiembrie 2004 a

C.A. Suceava, și Deciziei nr. 8941 din 7 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Astfel, raportat la aceste

înscrisuri, rezultă că au dovedit că au dreptul și la terenul în suprafață de 2.884

mp, acesta trecând în proprietatea statului de la ei, dovedind pe deplin că

prețul achitat vânzătorului în temeiul contractului de vânzare cumpărare din 1986

includea și contravaloarea întregului teren de pe amplasamentul în discuție.

În fapt, așa cum

rezultă din înscrisurile aflate la dosar, au dobândit de la E., prin

contractual de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1986, imobilul situat în

mun. Botoșani, în prezent str. C.N., compus din casă de locuit cu anexe

gospodărești și din suprafața de 2.884 mp, teren - curte și grădină, învecinat

cu str. S., F., garaj I.T.A. și G., cu prețul total de 95.000 lei, preț care

includea atât contravaloarea construcțiilor, cât și contravaloarea suprafeței

de 2.884 mp, teren.

Dat fiind faptul că

la data respectivă erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 58/1974, care nu

permiteau înstrăinarea terenurilor prin acte autentice, în contractul de

vânzare-cumpărare din 31 mai 1986 s-a menționat că autorul pârâților a

înstrăinat doar imobilele construcții cu prețul de 95.000 lei și că întreaga

suprafață de 2.884 mp, teren, aferentă acestora, a trecut în proprietatea

statului conform actului normativ menționat, însă vecinătățile înscrise în

contractul autentic individualizează în fapt limitele terenului în discuție,

astfel cum erau ele materializate la data respectivă, prin garduri

împrejmuitoare.

Potrivit art. 1.4.C.

din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților

urbane și rurale, prezintă relevanță deosebită prevederile art. 30 și art. 31

din respectiva lege, prin care s-a stabilit ”că terenurile din intravilan

(perimetrul construibil) pot fi dobândite numai prin moștenire legală, iar în

caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trecea în

proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.”

Având în vedere că

legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea

dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține

titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, urmează a

se considera că aceste situații nu cad sub incidența legii.

Cât privește ipoteza

în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost

preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă neavând dreptul/vocația de a

obține titlul de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate,

regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței

prezentei legi în favoarea persoanei îndreptățite proprietar al terenului la

data trecerii acestuia în proprietatea statului. În acest caz, în situația în

care terenul este liber, acesta se va restitui în natură, cu obligația

rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizată

cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1. alin. (1) al Titlului II din

O.U.G. nr. 184/2002. În situația în care, potrivit legii, terenul nu poate fi

restituit în natură, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri

reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre despăgubirea primită,

actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului

II din O.U.G. nr. 184/2002, și valoarea de piață a terenului stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare.

Or, singurii

îndreptățiți sunt revizuenții, deoarece, în urma contractului de

vânzare-cumpărare din 31 mai 1986, terenul aferent construcțiilor a trecut în

proprietatea statului de la ei și nu de la autorul pârâților.

Pe de altă parte,

potrivit Legii nr. 10/2001 „persoanele îndreptățite” la măsuri reparatorii sunt

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la momentul preluării abuzive, în

speță reclamanții, dispoziții ce se coroborează cu prevederile Legii nr. 18/1991,

care prevăd că „Terenurile atribuite în folosință pe durata existenței

construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor

aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974

cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale,

trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului,

proprietari ai locuințelor”. În ipoteza în care, ulterior înstrăinării,

construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată,

potrivit art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007, regimul juridic al terenului

rămâne supus incidenței Legii nr. 10/2001 în favoarea proprietarului terenului

de la data trecerii acestuia în proprietatea statului sau a moștenitorilor

acestuia, deoarece dobânditorul construcției demolate nu mai are

dreptul/vocația de a obține titlul de proprietate pentru terenul aferent

construcției în condițiile Legii nr. 18/1991.

Cert este că intenția

părților în momentul încheierii convenției a fost ca dobânditorul construcției,

în speță reclamanții, să preia odată cu dobândirea construcției și terenul

aferent și să-l folosească, fără ca aceștia să se fi opus. De altfel,

vânzătorul nu și-a rezervat nici un drept asupra terenului, cunoscând

împrejurarea că prin vânzarea construcțiilor pierde și dreptul de proprietate

asupra terenului (astfel cum declară în contract).

S-a mai arătat, că

existența acestei intenții este dedusă și din faptul că suprafața a fost

delimitată prin gard de proprietatea vecinilor, rămânând la fel până la data

exproprierii, cu anexele situate în mijlocul terenului, astfel că nu se putea

folosi nici o mică parte din teren fără a deranja pe proprietarii construcției,

fiind deci necesar acest teren pentru normala folosință a construcției, precum

și din prețul plătit, respectiv 95.000 lei, care, în anul 1986, reprezenta un

preț destul de mare, astfel încât se poate considera că vânzătorul a obținut și

prețul terenului, întrucât știa că pierde dreptul de proprietate asupra acestuia.

De altfel, intenția

acestuia rezultă și din schița efectuată la data de 28 mai 1986, schiță ce a

stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare, în care sunt

individualizate atât terenurile, cât și terenul aferent, din care construcții

și curte în suprafață de 600 mp, teren arabil 2.284 mp.

În realitate, însă,

prețul convenit și achitat vânzătorului a inclus nu doar contravaloarea

construcțiilor, ci și pe cea a suprafeței de 2.884 mp, teren, iar odată cu

încheierea contractului de vânzare cumpărare au intrat în fapt în stăpânirea

terenului, care a fost declarat la rolul lor fiscal, așa cum rezultă din

certificatul din 1990 emis de Primăria mun. Botoșani, achitând impozit atât

pentru casă, cât și pentru teren până în momentul exproprierii.

Menționează, totodată,

că au stăpânit în fapt, ca proprietari, construcțiile și terenul dobândit în

modalitatea menționată până în anul 1989 când întregul imobil a fost preluat de

stat în baza Decretului de expropriere din 1988, în vederea construirii unui

ansamblu de locuințe.

De asemenea, s-a mai

arătat că din declarația numitei H., din contractele de vânzare cumpărare

încheiate în aceeași perioadă, care au avut ca obiect terenuri și construcții

similare, dar și din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert I.,

rezultă că suma de 95.000 lei achitată cu titlul de preț include atât valoarea

construcțiilor de la momentul cumpărării (66.594 lei), cât și valoarea

suprafeței de 2.884 mp, teren la aceeași dată (28.406 lei), iar împrejurarea că

moștenitorii vânzătorilor nu au înțeles să solicite acordarea măsurilor

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 reprezintă o confirmare implicită a

faptului că aceștia nu au mai înțeles să emită pretenții asupra terenului în

discuție în contextul în care autorul lor a încasat prețul întregii suprafețe

de 2.884 m.p., teren la momentul încheierii contractului autentic de

vânzare-cumpărare.

Cât privește

acordarea măsurilor reparatorii în echivalent sub forma atribuirii în

compensare a imobilelor situate în str. P.Ș. și str. S., astfel cum au fost ele

individualizate, raportat la noile înscrisuri, consideră că sunt îndreptățiți

și justifică compensarea, aceasta fiind posibilă datorită valorii mari a

terenului.

Intimata Primăria Municipiului

Botoșani, prin primar, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii

de revizuire, ca nefondată, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pe care și-au întemeiat revizuenții

cererea.

Curtea de Apel

Suceava, secția I civilă, prin Decizia nr. 605 din data de 10 septembrie 2015,

a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B.

împotriva Deciziei civile nr. 395 din 18 iunie 2014, pronunțată de Curtea de

Apel Suceava, secția I civilă, în Dosarul nr. xxx/39/2010, reținând

următoarele:

Potrivit art. 322 pct.

5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanța de apel

sau prin neapelare se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit

înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi

înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Din analiza art. 322 pct.

5 C. proc. civ., rezultă că, atunci când se invocă acest motiv de revizuire,

înscrisul trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe condiții: să fie

nou, deci descoperit după darea hotărârii; să fi existat la data pronunțării

hotărârii dar să nu fi putut să fie înfățișat în procesul în care a fost

pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reținut de

partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții;

înscrisul să fie determinant în soluționarea cauzei.

Curtea a apreciat că

înscrisurile la care se face referire prin cererea de revizuire nu îndeplinesc

în mod cumulativ condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, revizuenții

s-au prevalat de adresa din 7 aprilie 2015 a A.N.A.F., adresa din 15 aprilie 2015

a Arhivelor Naționale, adresa din 5 mai 2015 a Consiliului Județean, și de adresele

din 25 martie 2015 și din 18 iunie 2015 emise de SC C. SA Botoșani, înscrisuri

constituite ulterior datei la care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 395 din 18

iunie 2014 a Curții de Apel Suceava, ce se cere a fi revizuită în cauză,

nefiind așadar îndeplinite prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care

impun condiția ca înscrisurile să fi existat la data pronunțării hotărârii.

Cât privește

înscrisurile provenind din Dosarul nr. xxx/1/2005 al Curții de Apel Suceava,

Curtea a reținut că acestea puteau fi înfățișate în procesul în care a fost

pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere, neputându-se susține că ar fi

fost reținute de partea potrivnică sau că nu ar fi putut fi înfățișate dintr-o

împrejurare mai presus de voința părților.

Revizuirea este o

cale de atac extraordinară, de retractare, ce se poate exercita în cazurile

anume prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

Fiind o cale de

retractare și nu de „cenzură judiciară”, revizuirea nu poate fi exercitată

pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea

în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate printr-o decizie

definitivă.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 326 C. proc. civ., cererea de revizuire a fost

respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs recurenții A. și B., care, în dezvoltarea criticilor

formulate, au arătat următoarele;

Instanța de apel,

prin decizia pronunțată, le-a încălcat dreptul la apărare și la un proces

echitabil în condițiile în care nu au fost citați pentru termenul din 10

septembrie 2015, iar judecarea cauzei s-a făcut în lipsa revizuenților, încălcându-se

astfel art. 6 din C.E.D.O.

În mod greșit,

instanța a reținut că nu ar fi îndeplinite prevederile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., întrucât acest motiv de revizuire se întemeiază pe împrejurări care au

alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanța de judecată. Legea

are în vedere, în acest caz, două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se

practic într-un veritabil motiv de revizuire.

În continuare,

recurenții revizuenți au dezvoltat considerații teoretice

generale privind cele două ipoteze reglementate prin aceste dispoziții

legale, iar în ceea ce privește cererea de revizuire pendinte, au arătat

că înscrisurile invocate ca „acte noi” au existat la data judecății, dar nu au

putut fi prezentate datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres

chiar art. 322 pct. 5 C. proc. civ.; că, în ceea ce privește motivele prezentei

cererii de revizuire, acestea sunt date de prevederile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., fiind vorba de înscrisuri noi ce nu au fost depuse la dosar, o parte

provenind din Dosarul nr. xxx/1/2005 al Curții de Apel Suceava, dosar ce s-a

tot încercat a fi conexat cu Dosarul nr. xxx/39/2010, iar o parte fiind obținută

după soluționarea recursului de care Înalta Curte de Casație și Justiție,

înscrisuri care dacă ar fi fost avute în vedere de către Curtea de Apel soluția

ar fi fost alta.

Cât privește

înscrisurile din Dosarul nr. xxx/1/2005, au arătat că au solicitat instanței conexarea

acestui dosar la dosarul în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire

se solicită, cerere care le-a fost respinsă, deși au invocat legătura strânsă

între cele două dosare și existența unor înscrisuri ce nu erau depuse în Dosarul

nr. xxx/39/2010, instanța fiind singura care putea constata realitatea

susținerilor revizuenților, prin comparația actelor.

În ceea ce privește

înscrisurile în baza cărora soluția ar fi fost alta, respectiv, adresa din 7

aprilie 2015 a A.N.A.F., adresa din 15 aprilie 2015 a Arhivelor Naționale,

adresa din 5 mai 2015 a Consiliului Județean, adresele din 25 martie 2015 și

din 18 iunie 2015 ale SC C. SA Botoșani, s-a arătat că prin acestea li s-a

comunicat că nu dețin situația despăgubirilor primite în baza Legii nr. 58/1974,

adrese ce au fost emise în baza cererilor formulate în considerarea celor

reținute de către instanța de recurs, respectiv că „pentru acest teren dreptul

la acordarea măsurilor reparatorii aparține vânzătorului pe considerentul că

acesta ar fi fost proprietarul terenului la momentul trecerii în proprietatea

statului”, fiind tranșată irevocabil îndreptățirea revizuenților la măsuri

reparatorii doar pentru construcțiile ce se găseau pe teren.

Or, dacă situația ar

fi fost așa cum a reținut instanța, ar fi trebuit ca vânzătorii să primească

despăgubiri pentru teren, lucru ce nu s-a întâmplat, fiind mai mult decât

evident că terenul a trecut în proprietatea statului direct de la revizuenți,

potrivit actelor depuse la dosar.

Având în vedere

motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, revizuenții au arătat că au fost

în imposibilitatea de a depune acte în condițiile în care nu aveau cum să

cunoască ce va motiva instanța, fiind vorba în cauză de acea împrejurare mai

presus de voința lor.

Pe fondul dosarului,

raportat la aceste înscrisuri, recurenții revizuenții au arătat că au dovedit

că aveau dreptul și la terenul în suprafață de 2884 mp, care a trecut în

proprietatea statului de la aceștia, fiind dovedit pe deplin că prețul achitat

vânzătorului în temeiul contractului de vânzare cumpărare din 1986 includea și

contravaloarea întregului teren de pe amplasamentul în discuție.

Recurenții revizuenți

au mai expus motivele de fapt și de drept, care, în opinia lor, îi îndreptățea

la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și

pentru terenul în suprafață de 2.884 mp, respectiv atribuirea în

compensare a altor imobile în litigiul soluționat prin decizia a cărei

revizuire se solicită.

Examinând decizia ce

face obiectul prezentului recurs în limita criticilor formulate de recurenții

reclamanți și care permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de

către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată

următoarele:

Potrivit art. 304 pct.

5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2)”.

În speță, deși nu au

arătat expres, recurenții revizuenți, susținând că decizia a fost dată cu

încălcarea dreptului lor la apărare și a dreptului la un proces echitabil, în

sensul art. 6 din C.E.D.O., întrucât nu au fost citați pentru termenul din 10

septembrie 2015, iar judecarea cauzei s-a făcut în lipsa lor, au invocat

implicit pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea art. 85 C. proc. civ. și a

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Aceste critici sunt

nefondate, deoarece decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost dată

cu încălcarea acestor dispoziții legale.

Astfel, art. 85 C.

proc. civ. prevede că „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât

după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune

altfel”, iar art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prevede că „Actele îndeplinite

cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara

nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege,

vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Lipsa de procedură

constituie o nulitate relativă ce poate fi invocată numai de partea pretins

vătămată, în speță recurenții revizuenți, care au susținut că decizia ce face

obiectul prezentului recurs a fost pronunțată cu neobservarea formelor

legale, cu referire la faptul că nu au fost citați pentru termenul când s-a

soluționat cererea de revizuire.

Aceste susțineri formulate

de recurenții revizuenți, se constată că sunt nefondate, întrucât pentru acest

termen revizuenții au fost legal citați la adresa indicată prin cererea de

revizuire, iar procedura de citare s-a realizat prin afișare, filele 73, 74 Dosar

nr. xxx/39/2015 al Curții de Apel Suceava, în condițiile art. 92 alin. (2) C.

proc. civ.

Susținerea

revizuenților potrivit căreia greșit s-a soluționat cererea de

revizuire în lipsa lor, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Astfel, prin cererea formulată,

revizuenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Or, în măsura în care

revizuenții au solicitat judecarea cererii de revizuire în lipsă, suspendarea

judecății acesteia, în condițiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,

pentru lipsa părților, la termenul când au avut loc dezbaterile, era nelegală,

astfel că în aceste condiții legal curtea de apel a procedat la judecarea

cererii de revizuire.

De asemenea, fiind

legal citați pentru termenul fixat pentru judecarea cererii de revizuire, se

constată că revizuenții au avut posibilitatea de a formula apărări în

cauză.

În concluzie, rezultă

că decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost dată cu încălcarea

dreptului la apărare al revizuenților și nici cu încălcarea dreptului acestora

la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C.E.D.O., iar motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. apare ca nefondat,

urmând a fi respins în consecință.

În ceea ce

privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că este nefondat, pentru cele ce succed:

În esență, prin criticile

formulate, revizuenții au arătat că nu au depus la dosarul în care s-a

pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită actele invocate ca fiind „noi”

și care proveneau din Dosarul nr. xxx/1/2005 al Curții de Apel Suceava,

deoarece, deși au solicitat instanței conexarea acestui dosar la Dosarul nr. xxx/39/2010,

în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, cererea le-a fost

respinsă, iar cu privire la înscrisurile invocate ca acte „noi” și în baza

cărora soluția ar fi fost alta, așa cum au fost expuse mai sus, au arătat că

aceste acte au fost emise urmare a cererilor formulate de revizuenți în

considerarea celor reținute de instanța de recurs, și că au fost în

imposibilitatea de a depune aceste acte, deoarece nu aveau cum să cunoască cum

va motiva instanța de recurs, fiind astfel „vorba de o împrejurare mai presus

de voința lor”.

Prin urmare, rezultă

că recurenții revizuenți au susținut că nu au putut înfățișa în procesul

finalizat cu decizia atacată actele aflate la Dosarul nr. xxx/1/2005, cât și

înscrisurile emise ulterior pronunțării acestei decizii, în baza cărora soluția

ar fi fost alta, din împrejurări mai presus de voința lor reprezentate de

respingerea cererii de conexare a Dosarului nr. xxx/1/2005 al Curții de Apel

Suceava la dosarul în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită,

și de faptul că revizuenții din prezenta cauză nu aveau cum să cunoască

motivarea instanței de recurs, care a reținut că dreptul la acordarea măsurilor

reparatorii pentru terenul în litigiu aparține vânzătorului și nu

cumpărătorului.

Aceste critici sunt

nefondate, întrucât soluția curții de apel este legală, în speță, nefiind întrunite

cumulativ condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 322 pct.

5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel

sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere „dacă, după darea hotărârii, s-au

descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au

putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă

s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere”.

Rezultă că pentru a

se putea invoca prima ipoteză prevăzută de această dispoziție legală și a

se admite cererea de revizuire, trebuie întrunite cumulativ următoarele

condiții; partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost

folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul invocat

să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi

revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat

hotărârea atacată fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie

dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul invocat pentru

revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță

cu ocazia judecării pricinii soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

Fiind vorba despre

condiții cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar și

numai a uneia dintre acestea are drept consecință respingerea cererii de

revizuire, ca inadmisibilă.

În speță, se constată

că revizuenții au invocat prima ipoteză reglementată de această dispoziție

legală, dar nu au dovedit împrejurarea mai presus de voința lor care să îi fi

împiedicat să înfățișeze înscrisurile invocate ca fiind ”noi” în procesul în

care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, respectiv, cazul de

forță majoră care i-a împiedicat să administreze aceste probe, cu referire la

înscrisurile aflate la Dosarul nr. xxx/1/2005 al Curții de Apel Suceava.

Susținerea

recurenților revizuenți potrivit căreia nu li se poate imputa faptul că nu au ”produs”

în instanță înscrisurile aflate la Dosarul nr. xxx/1/2005 al Curții de Apel

Suceava pentru că s-au aflat într-o situație de forță majoră determinată de

respingerea cererilor de conexare a acestui dosar la dosarul în care s-a

pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, se constată că este nefondată,

deoarece respingerea cererilor de conexare a celor două dosare nu i-a pus pe

recurenții revizuenți într-o situație mai presus de voința lor, care

să îi fi împiedicat să înfățișeze înscrisurile aflate la dosarul respectiv în

procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, câtă

vreme aceștia, în calitate de părți în acel dosar, puteau atât să procure

actele respective, cât și să le înfățișeze în procesul finalizat cu decizia

atacată.

Prin urmare, cum

revizuenții, cărora le incumbă sarcina probei, nu au făcut dovada unor împrejurări

mai presus de voința lor care să nu le fi permis să intre în posesia

înscrisurilor aflate la Dosarul nr. xxx/1/2005 al Curții de Apel Suceava pe

durata soluționării procesului în fond, se constată că susținerea acestora în

combaterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire nu poate fi

primită.

În ceea ce privește

înscrisurile invocate ca „acte noi” de către recurenții revizuenți reprezentate

de adresa din 7 aprilie 2015 a A.N.A.F.; adresa din 15 aprilie 2015 a Arhivelor

Naționale; adresa din 05 mai 2015 a Consiliului Județean, adresele din 25

martie 2015 și din 18 iunie 2015 ale SC C. SA Botoșani, în susținerea cererii

de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se

constată că prin decizia recurată s-a reținut corect că aceste înscrisuri nu

îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece au fost

emise ulterior pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită, la 18 iunie 2014,

astfel că susținerea recurenților revizuenți potrivit căreia aceste înscrieri

„au existat la data judecății” este nefondată.

Or, întrucât adresele invocate de recurenții revizuenți ca

acte ”noi” au fost emise ulterior pronunțării deciziei a cărei revizuire

se solicită, respectiv, nu aveau ființă la data când s-a dat această hotărâre,

se constată că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.,

întemeiat pe aceste înscrisuri, nu există, deoarece aceste adrese nu pot servi

ca temei al cererii de revizuire formulate de revizuenți în baza acestei

dispoziții legale.

În această situație, analizarea

îndeplinirii oricăreia dintre condiții prevăzute de lege, așa cum au fost

expuse mai sus, pentru admisibilitatea cererii de revizuire formulate de

recurenții revizuenți în temeiul acestor înscrisuri este de prisos.

De aceea, criticile

formulate de recurenții revizuenți potrivit cărora au fost în imposibilitatea „de

a depune acte”, în procesul finalizat cu decizia atacată, întrucât nu cunoșteau

motivarea deciziei ce s-a pronunțat în recursul declarat împotriva acestei

decizii, fiind vorba astfel de acea împrejurare mai presus de voința lor,

nu vor fi analizate.

În concluzie, față de

aceste considerente, se constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia ce face obiectul

prezentului recurs a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 322 pct.

5 C. proc. civ., este nefondat, urmând a fi respins în consecință.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenții A. și B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenții A. și B. împotriva Deciziei nr. 605

din data de 10 septembrie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2016.