ÎCCJ, decizie (scj.ro #86808)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86808) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Anularea

înregistrării unei mărci. Semn devenit uzual. Lipsa distinctivității.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Dreptul proprietății

intelectuale.

Index

alfabetic :

marcă

-

protecția mărcii

-

caracter uzual

-

distinctivitate

Legea nr. 84/1998, art. 3, art. 5, art. 48

Potrivit

art. 5 alin.(1) lit. c din Legea nr. 84/1998  sunt excluse de la protecție

și nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din

semne sau indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile

comerciale loiale sau constante.

Este

interzisă astfel înregistrarea unei mărci doar când semnul sau

indicația respectivă au devenit uzuale în limbajul curent sau în

practicile comerciale loiale sau constante pentru a desemna produsele sau

serviciile pentru care se solicită înregistrarea mărcii.

Când

denumirile se utilizează în mod curent în activitatea comercială

și sunt uzual acceptate pe piață, ele sunt recunoscute de

segmentul de public vizat ca identificând bunurile respective și nu

atribuindu-le pe acestea unui producător determinat. Semnele dobândesc

astfel un caracter uzual prin folosința generalizată, ceea ce atrage

lipsa caracterului distinctiv al mărcii.

ICCJ,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă

nr. 5237 din

26 septembrie 2008

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta S.C.

C. S.A. Buzău a chemat în judecată S.C. E. S.A. București

și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând

anularea următoarelor certificate de înregistrare marcă având ca

titular pe pârâtă : certificatul de marca nr. 58473 cu denumirea RG

înregistrat pentru clasa 9 – aparate electrice, contactoare, valabil de la

7.10.2003 până la 7.10.2013; certificatul de marca nr. 57716 cu denumirea

TCA înregistrat pentru clasa 9 – aparate electrice, contactoare, valabil de la

7.10.2003 până la 7.10.2013; certificatul de marca nr. 60835 cu denumirea

TSA înregistrat pentru clasa 9 – aparate electrice, relee termice, valabil de

la 7.05.2004 până la 7.05.2014; certificatul de marca nr. 58274 cu

denumirea DRG înregistrat pentru clasa 9 – aparate electrice, demaroare

electromagnetice pentru regim greu, valabil de la 7.10.2003 până la

7.10.2013; certificatul de marca nr. 57009 cu denumirea CONTEX înregistrat pentru

clasa 9, valabil de la 7.10.2003 până la 7.10.2013;

Cererea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 48 lit. a și c și art.

5 lit. a-d din Legea nr. 84/1998.

Prin

sentința civilă nr. 290 din 20 februarie 2007, pronunțată

de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, s-a respins

acțiunea ca nefondată, reținându-se următoarele :

Motivele

pentru care s-a solicitat anularea mărcilor sunt cele precizate de art. 48

din Legea nr. 84/1998, respectiv pentru neîndeplinirea prevederilor art. 5 lit.

a-d.

Conform

art. 5 lit. a-b din Legea nr. 84/1998, sunt excluse de la protecție

și nu pot fi înregistrate „mărcile care nu îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 1 lit. a; - marca este un semn

susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor unei

persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane; pot

constitui mărci semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de

persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale

și în special forma produsului sau al ambalajului său,

combinații de culori, precum și orice combinație a acestor

semne.

Caracterul

distinctiv al mărcilor pârâtei s-a apreciat luându-se în considerare toate

elementele ce intră în componența lor, în ansamblul lor.

În

speță, mărcile reclamantei sunt mărci combinate.

Conform

art. 5 alin.(2), dispozițiile art. 1 lit. b-d nu se aplică dacă,

înainte de data cererii de înregistrare a mărcii și ca urmare a

folosirii acesteia, marca a dobândit un caracter distinctiv, or, mărcile

în discuție dobândesc caracter distinctiv prin folosirea lor.

Pentru

mărcile RG nr. 58473, TCA nr. 57716, TSA nr. 60835, BRG nr. 58274, CONTEX nr.

57009, distinctivitatea dobândită prin folosință a fost de

necontestat potrivit actelor depuse în cauză, din care rezultă

că pârâta este firma producătoare a acestora.

Ele

s-au adresat unui segment de public specializat, produsele se vând în cadrul

unor magazine sau raioane specializate, sau se livrează direct de firma

S.C. E. S.A. către beneficiari.

Potrivit

art. 5 alin.(1) lit. c din Legea nr. 84/1998 sunt excluse de la protecție

și nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din

semne sau indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile

comerciale loiale și constante; mărcile care sunt compuse exclusiv

din semne sau indicații, putând servi în comerț pentru a desemna

specia, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau

timpul fabricării produsului sau alte caracteristici ale acestora.

Cu

privire la marca RG nr. 58473 nu se poate spune că aceasta este

uzuală, astfel cum rezultă din extrasele lucrărilor de

specialitate depuse în cauză, aceasta fiind utilizată numai de

către pârâtă.

În

ceea ce privește reaua-credință la înregistrare, aceasta nu

poate fi reținută având în vedere că reclamanta nu a  făcut

dovada acesteia;  deși s-a desprins de unitatea pârâtă prin divizare,

producând contactoare și relee, aceasta nu a primit în patrimoniu dreptul

asupra mărcilor înregistrate

de

pârâtă.

Apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe a fost

admis prin decizia civilă nr. 247/A din 18 octombrie 2007, pronunțată

de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, s-a schimbat în tot sentința

în sensul că s-a admis cererea și s-a dispus anularea certificatelor

de înregistrare a mărcilor nr. 58473 „RG”; nr. 57716 – „TCA”; nr. 60837 –

„TSA”; nr. 58274 – „DRG” și

nr.

57009 – „CONTEX”, emise de OSIM pentru clasa 9 de produse.

Instanța

de apel a reținut că reclamanta a invocat mai multe motive de natură

a se opune înregistrării de către O.S.I.M. a mărcilor purtând

denumirile RG, TCA, DRG, TSA și CONTEX.

Astfel,

reclamanta a invocat dispozițiile art. 3 lit. a din Legea nr. 84/1998,

argumentând că mărcile înregistrate de pârâtă, pentru produsele

contactor

și, respectiv, relee, nu reprezintă semne care să poată

servi la deosebirea produselor unei firme de cele ale alteia.

Reclamanta

a invocat, de asemenea, dispozițiile art. 5 alin.(1) lit. b-d din Legea nr.

84/1998 susținând, cu privire la toate mărcile în discuție,

că acestea sunt lipsite de caracter distinctiv, că se compun din

indicații devenite uzuale în practicile comerciale.

Tot

astfel, reclamanta a susținut și teza înregistrării

mărcilor de către pârâtă cu rea-credință, pe temeiul

dispozițiilor art. 48 lit. c din același act normativ.

Sub

un prim aspect, instanța de apel a apreciat calea procesuală

aleasă de către reclamantă, acțiunea în anularea

înregistrării mărcilor, ca fiind una legală, prevăzută

de dispozițiile art. 48 din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora „Orice

persoană interesată poate cere Tribunalului București anularea

înregistrării mărcii pentru oricare dintre motivele următoare:

a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor

art. 5 alin.(1); (....) c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu

rea-credință”.

Dispozițiile

anterior citate nu condiționează în niciun fel dreptul de a

formula

o acțiune în anularea înregistrării unei mărci de alte proceduri

anterioare, respectiv, de exercitarea dreptului la opoziție în înregistrarea

mărcii, în condițiile art. 23 din același act normativ.

Nefiind

impusă o asemenea îngrădire, nici nu i se poate opune reclamantei

vreo excepție ținând de admisibilitatea căii procesuale alese.

Curtea

de apel a apreciat că instanța de fond nu a răspuns argumentelor

aduse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată,

mulțumindu-se să invoce fie dispoziții ale legii speciale, fie

principii generale din această materie, fără însă a

arăta modul în care acele dispoziții legale sau acele principii sunt

aplicabile speței, într-o manieră convingătoare și care

să justifice soluția de respingere a acțiunii.

Astfel,

aserțiunea potrivit căreia mărcile reclamantei sunt mărci

combinate, caracterul distinctiv apreciindu-se prin luarea în considerare a

tuturor elementelor ce intră în componența lor, nu este

suficientă prin ea însăși să lămurească

conflictul de drepturi ivit din înregistrarea ca mărci a denumirilor cu

privire la care reclamanta își invocă propriile drepturi.

Elementul

figurativ al fiecăreia din mărcile analizate constă în scrierea

acestora, fără elemente grafice speciale, fonturile utilizate fiind

comune, menite să susțină numai elementele verbale ale

mărcilor.

Așa

fiind, în analiza distinctivității mărcilor, elementul verbal a

fost cel dominant, în măsură să confere distinctivitate și

nu elementul grafic – scriere uzuală, fără capacitate de a

asigura minimă distinctivitate produselor.

În

acest context, a deduce din simplu fapt că mărcile sunt combinate

caracterul distinctiv al acestora, reprezintă o aplicare greșită

a dispozițiilor art. 3 lit. a din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora

marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la

deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de

cele aparținând altor persoane.

Dacă

este de principiu că analiza distinctivității unei mărci se

face

prin

luarea în considerare a tuturor elementelor acesteia, nu este mai puțin

adevărat că unele elemente sunt apte să confere un grad mai mare

sau mai mic de distinctivitate, iar în cadrul acestora se numără

și elementele grafice comune și în special scrierea comună, în fonturi

care nu conțin niciun element fantezist, aspect ce se regăsește

în speță în privința tuturor

mărcilor

aflate în discuție.

Au

fost găsite întemeiate și criticile formulate în legătură

cu incidența

dispozițiilor

art. 5 alin.(2) potrivit cărora dispozițiile alin. (1) lit. b-d nu se

aplică dacă, înainte de data cererii de înregistrare a mărcii

și ca urmare a folosirii acesteia, marca a dobândit un caracter

distinctiv.

Faptul

că pârâta este firma producătoare a produselor purtând semnele RG,

TCA, TSA, DRG și CONTEX, nu este suficientă prin ea însăși

să conducă la concluzia dedusă de instanța de fond,

potrivit căreia acestea au căpătat prin folosință distinctivitate

de necontestat.

Incidența

acestei excepții de la regulile instituite prin dispozițiile alin. (1)

ale art. 5 ar fi fost de analizat exclusiv în ipoteza în care numai pârâta ar

fi utilizat însemnele înregistrate ulterior ca mărci.

Situația

în cauză nu este însă aceasta, iar probele administrate de către

reclamantă au fost semnificative în acest sens, fără ca

instanța de fond să fi răspuns într-un mod argumentat cu privire

la puterea doveditoare a acestora.

Apelanta

provine, din punct de vedere organizatoric, din divizarea la care a fost

supusă fosta întreprindere din care s-a constituit ulterior societatea

pârâtă, mai precis o secție de producție a acesteia, astfel cum

rezultă din dispozițiile HCM nr. 947/1974 prin care au fost

aprobați principalii indicatori ai investiției Întreprinderea de

Contactoare Buzău.

Obiectul

de activitate al noii întreprinderi astfel constituite a fost tocmai acela al

fabricării de aparataj electric de joasă tensiune de comandă

și protecție.

Lista

anexă actului normativ de constituire cuprinde secțiile –

subunități

ale noii întreprinderi înființate, între care se regăsesc Secția

a 3-a – asamblare contactoare și Secția a 4-a – asamblare relee.

Prin

urmare, indiferent de momentul la care au fost omologate produsele sub denumirile

RG, TCA, TSA, DRG, CONTEX, reclamanta a fost aceea care a produs de-a lungul

timpului și a livrat produse sub aceste denumiri, astfel cum o dovedesc

contractele și anexele la contracte încheiate cu diverși beneficiari

– S.C. H. S.A., U.M. Vălenii de Munte,

Electrotehnica.

Prin

urmare, probe concludente neanalizate de instanța de fond, au făcut

dovada faptului că nu folosirea mărcilor în activitatea exclusiv a

pârâtei ar fi condus la dobândirea caracterului distinctiv, anterior datei lor

de înregistrare, situație în care exclusiv aceasta ar fi fost

îndreptățită la înregistrare, reclamanta fiind și ea una

dintre persoanele juridice care au folosit în activitatea curentă și

corespunzător propriului obiect de activitate semnele respective.

Această

împrejurare face inaplicabile în privința pârâtei dispozițiile art. 5

alin.(2) din Legea nr. 84/1998, în sensul că nu o poate

îndreptăți pe aceasta să-și apropie semnele anterior

utilizate, sub formă de marcă, pentru a obține în acest mod

protecția de care se bucură exclusiv mărcile, în detrimentul

unor utilizatori anteriori ai acelorași semne, câtă vreme distinctivitatea

nu se poate susține că ar fi fost dobândită prin însuși

faptul personal al pârâtei ci ea poate proveni din partea celorlalți

utilizatori.

În

acest context, trebuia analizat de către prima instanță și

motivul de anulare invocat de reclamantă pe temeiul art. 48 lit. c din

Legea nr. 84/1998, respectiv reaua-credință la înregistrarea

mărcilor.

Cunoașterea

de către pârâtă a faptului că nu este singura utilizatoare

a

unor semne cu privire la care a solicitat înregistrarea lor ca mărci, a

faptului că, procedând în acest mod, paralizează activitatea

comercială a societății reclamante, pe care o afectează în

ceea ce privește însăși obiectul de activitate, reprezintă

un element ce se circumscrie relei-credințe la înregistrare, precum

și unor practici comerciale neloiale, fiind de natură prin

însăși recunoașterea lor să conducă la anularea

înregistrărilor efectuate.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 lit. b-d, din Legea nr. 84/1998 sunt excluse de la

protecție și nu pot fi înregistrate  mărcile care sunt lipsite

de caracter distinctiv (b) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne

sau indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale

loiale și constante (c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne

sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna specia,

calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau

timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte

caracteristici ale acestora (d).

Mărcile

în discuție se includ în categoriile analizate prin dispozițiile

anterior citate.

Astfel,

în ce privește distinctivitatea, ca și condiție ce

definește însăși conceptul de marcă, mărcile

înregistrate de pârâtă nu sunt capabile să deosebească produse

din cadrul aceleiași categorii, executate de către

pârâta-intimată, de cele executate de orice alt producător.

Denumirile

TCA pentru contactori trifazați și TSA, pentru relee termice sunt

denumiri uzual acceptate pe piață, potrivit Ghidului

cumpărătorului la fel ca și denumirile RG, utilizată pentru

contactoare pentru regim greu și DRG, pentru demaroare electromagnetice

pentru regim greu. Toate aceste denumiri se utilizează, astfel cum fac

dovada actele depuse (anexe la contract, facturi, însoțite de

caracteristici tehnice, exprimate numeric – 10, 16, 25, etc.)

În

cauză s-a dovedit astfel atât caracterul uzual al semnelor înregistrate ca

mărci de către pârâtă, cât și lipsa de distinctivitate,

elemente în raport de care acestea se impuneau a fi excluse de la protecție,

conform art. 5 lit. b-d din Legea nr. 84/1998.

În ce

privește marca CONTEXT, înregistrată sub nr. 057009 din 7 octombrie 2003,

instanța de fond nu a analizat susținerile reclamantei privind

protejarea unui drept anterior, respectiv certificatul DMI 001039 (2R), care îi

conferă apelantei protecție, desenul industrial înregistrat potrivit

acestui certificat conținând și denumirea protejată,

fără ca până la această dată să fi fost

formulată vreo cerere de anulare a acestei înregistrări.

Împotriva

deciziei instanței de apel, a formulat recurs pârâta, criticând-o pentru

următoarele motive ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

:

mod greșit s-a reținut de instanța de apel că era necesar

ca pe lângă litere mărcile în discuție să fi conținut

un element fantezist, atât timp cât legea nu impune o asemenea condiție.  Astfel,

art. 3 lit. a din Legea nr. 84/1998 prevede că marca poate avea caracter

distinctiv și atunci când este formată din litere.

2.

Mărcile în discuție nu se încadrează în categoriile exceptate de

la înregistrare în condițiile art. 5 alin.(1) lit. c – cele compuse

exclusiv din semne sau indicații devenite uzuale și lit. d – cele

compuse exclusiv din semne sau indicații putând servi în comerț

pentru a desemna sfera, cantitatea, calitatea, destinația, valoarea,

originea geografică sau timpul fabricării produsului sau alte caracteristici

ale acestora.

Mărcile

sunt combinate, având un element figurativ, ceea ce face a nu exista

exclusivitatea impusă de lege.

De

altfel, termenii folosiți nu au caracter descriptiv, nefiind evocatori

și nu indică caracteristici ale produselor.

mod greșit s-a reținut că dispozițiile art. 5 alin.(2) din

lege au incidență exclusiv în ipoteza în care numai pârâta ar fi

utilizat însemnele înregistrate ca mărci.

Pârâta

a produs și produce și în prezent aparataj de joasă tensiune.

Față

de această situație, chiar dacă, prin absurd, s-ar putea

reține elementele prevăzute de alin. 1 lit. b-d, conform alin.(2) al art.

5 din lege, nu se aplică aceste dispoziții dacă înainte de data

cererii de înregistrare a mărcii și ca urmare a folosirii acesteia,

marca a dobândit un caracter distinctiv. Acest lucru s-a probat, dar s-a

reținut greșit, de instanța de apel

că

doar apelanta ar fi realizat aceste produse.

ceea ce privește incidența art. 48 lit. c din lege, instanța de

apel a reținut reaua-credință din partea pârâtei la

înregistrarea mărcilor, aceasta știind că există și

alt utilizator.

Prin

înregistrarea mărcilor și-au apărat drepturile dobândite ca

urmare a conceperii și folosirii acestor semne pe o perioadă

îndelungată, mult anterior înființării reclamantei.

Recursul

este nefondat.

1.

Într-adevăr, potrivit art. 3 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile

și indicațiile geografice, „pot constituit mărci semne

distinctive, cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere,

cifre, ....”.

După

cum rezultă din acest text legal, nu este suficient ca marca să fie

constituită dintr-un semn care să fie reprezentat de anumite litere,

ci este necesar ca semnul să aibă un caracter distinctiv.

Condiția

distinctivității este impusă de art. 5 din Legea nr. 84/1998

care, la alin. (1) lit. a exclude de la protecție, neputând fi astfel

înregistrate, mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv.

Caracterul

distinctiv al mărcii nu rezultă din semnul în sine, ci din perceperea

lui ca atare de către public, existând o relație trilaterală

semn – produs – public.

Semnul

este distinctiv pentru bunurile la care urmează să fie aplicat atunci

când este recunoscut de cei cărora le este adresat ca identificând

bunurile dintr-o anumită sursă comercială, sau poate fi

recunoscut ca atare.

Este

deci necesar ca, văzând semnul, publicul vizat să atribuie produsul

sau serviciul respectiv unei întreprinderi determinate.

Acest

lucru rezultă din dispozițiile art. 3 lit. a din Legea nr. 84/1998

care prevăd că „marca este un semn .... servind la deosebirea

produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele

aparținând altor

persoane”.

În

raport de aceste aspecte și de natura, precum și elementele din care

se compun mărcile în discuție, s-a apreciat în mod corect de

către instanța de apel lipsa distinctivității, semnele neputând

fi percepute de publicul vizat ca identificând și diferențiind

bunurile produse de pârâtă de bunurile altor producători, care fac

parte din aceeași categorie și care sunt

identificate

prin aceleași semne.

Astfel,

după cum s-a reținut și de instanța de apel, ca și în

cazul semnelor folosite de alți producători pentru aceleași

produse,  literele sunt scrise fără elemente grafice speciale, fonturile

utilizate fiind comune și menite să susțină numai elementul

verbal.

Pentru

existența condiției distinctivității, s-a apreciat în mod

corect de către instanța de apel că nu este suficientă

scrierea comună, fiind necesar un element care să asigure

funcția mărcii respective, indicând, cu titlu de exemplu, scrierea cu

anumite elemente fanteziste.

2.

Într-adevăr, mărcile în discuție sunt mărci combinate,

compuse dintr-un element figurativ care constă într-o anumită

grafică (font) a elementului verbal.

Această

natură și structură a mărcilor în cauză, care includ

un element figurativ, nu înlătură exclusivitatea cerută de art.

5 alin.(1) lit. c din lege.

Potrivit

acestui text legal sunt excluse de la protecție și nu pot fi

înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau

indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale

loiale sau constante.

Se

constată că exclusivitatea se referă la semnul în sine, care

poate

cuprinde

și un element figurativ, cum este cazul în speță ; astfel, este

necesar ca marca să nu fie compusă numai dintr-un semn devenit uzual,

această din urmă caracteristică fiind sancționată.

Prin

norma legală incidentă este interzisă înregistrarea unei

mărci

doar

când semnul sau indicația respectivă au devenit uzuale în limbajul

curent sau în practicile comerciale loiale sau constante pentru a desemna

produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea

mărcii.

Sub

aspectul caracterului uzual, instanța de apel a reținut în urma

analizării probatoriilor administrate, că semnele utilizate în

mărcile în discuție sunt uzuale pe piață, cu mult timp

înainte de depunerea cererilor de înregistrare a mărcilor de către

pârâtă, respectiv TCA pentru contactori trifazați, TSA pentru relee

termice, RG pentru contactoare pentru regim greu și DRG pentru demaroare

electromagnetice pentru regim greu.

Toate denumirile se utilizează în mod curent în activitatea

comercială, sunt uzual acceptate pe piață, sunt recunoscute de

segmentul de public vizat ca identificând bunurile respective și nu

atribuindu-le pe acestea unui producător determinat.

Semnele au dobândit astfel un caracter uzual prin folosință

generalizată.

Față

de cele reținute relativ la art. 5 alin.(1) lit. c din Legea nr. 84/1998

și cele ce se vor arăta în continuare sub pct. 3, nu mai

prezintă relevanță analizarea și a condițiilor

reglementate de art. 5 alin.(1) lit. d; de altfel, în decizia de apel,

deși se reține și art. 5 alin.(1) lit. d din lege, se fac

referiri la caracterul uzual și lipsa de distinctivitate.

3.

Prin această critică recurenta invocă dobândirea distinctivității

prin folosință, așa cum prevede art. 5 alin.(2) din Legea nr.

84/1998.

Din motivarea

deciziei de apel rezultă că și pârâta a fost utilizator al

semnelor cu privire la care a solicitat înregistrarea lor ca mărci.

Simpla

folosire a mărcii nu are nicio relevanță sub aspectul analizat.

Important

este ca în urma acestei folosiri semnul respectiv să fi dobândit caracter

distinctiv, adică publicul să fie capabil să distingă în

baza sa produsele și serviciile  pe care este aplicat semnul de alte

produse sau servicii de pe piață, în privința provenienței

acestora de la o întreprindere determinată.

Prin

urmare, este necesar ca publicul să ajungă să-i recunoască

efectiv semnului capacitatea de a identifica originea unui produs sau serviciu.

Folosința

acestor semne și de către pârâta nu a fost în măsură

să le confere distinctivitate în sensul art. 5 alin.(2) din lege, aceste

semne neputând să determine perceperea de către publicul căruia

li se adresează bunurile pe care se aplică, că acestea provin

dintr-o anumită sursă, respectiv pârâta-recurentă.

4.

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 48 lit. c din Legea nr. 84/1998,

care sancționează înregistrarea unei mărci cu rea

credință.

Pentru

înlăturarea acestei sancțiuni, recurenta invocă apărarea

drepturilor dobândite prin folosirea semnului o perioadă îndelungată,

mult anterior înființării societății reclamante.

În

ceea ce privește conceperea și anterioritatea folosirii semnelor în

discuție, concluziile instanței de apel sunt urmare a aprecierii

probelor administrate, nemaiputând fi cenzurate pe calea recursului în urma

abrogării pct. 1 al art. 304 C.proc.civ.

Astfel,

reclamanta provine, din punct de vedere organizatoric, din divizarea la care a

fost supusă fosta întreprindere din care s-a constituit ulterior

societatea pârâtă, mai precis o secție de producție a acesteia,

iar obiectul de activitate al noii întreprinderi astfel constituite a fost

tocmai acela al fabricării de aparataj electric de joasă tensiune de

comandă și producție ; lista anexă actului normativ de

constituire cuprinzând secțiile-subunități ale noii

întreprinderi înființate, între care se regăsesc Secția a 3-a  -

asamblare contactoare și Secția  a 4-a – asamblare relee ; reclamanta

a fost aceea care, dat fiind obiectul său de activitate, a produs dea

lungul timpului și a livrat produse identificate cu aceste semne, atât

pentru perioada anterioară anului 1989, cât și ulterior acesteia.

După

cum în mod corect a reținut și instanța de apel, reaua

credință

rezultă

din faptul că recurenta avea cunoștință la data

înregistrării mărcilor (2003 – 2004) că acestea erau folosite în

mod uzual pe piață, inclusiv de către intimată.

Aceasta,

cu atât mai mult cu cât ambele părți au fost rezultate în urma

divizării fostei Întreprinderi de Contactoare Buzău în anul 1974, iar

semnele înregistrate ca mărci au fost folosite de către intimată

corespunzător propriului obiect de activitate.

Recurenta

a realizat în momentul înregistrării mărcilor că poate fi

afectată și paralizată activitatea intimatei, dar a profitat de

faptul că marca nu a fost încă depusă în România.

Prin

înregistrarea mărcilor s-a dorit înlăturarea de pe piață a

concurenților, a celor care folosesc mărcile ca semne uzuale în

activitatea de comerț, folosindu-se de efectul atributiv de protecție

al depozitului.

Intimata

a și fost somată de către recurentă cu adresa nr. 381/2006

să nu mai comercializeze produse sub mărcile în discuție,

prevalându-se de un drept de proprietate asupra acestora, în temeiul

certificatelor de înregistrare eliberate de O.S.I.M.

Constatând,

prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte,

făcând aplicarea art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.