ÎCCJ, decizie (scj.ro #85427)

Asigurări sociale de sănătate. Contribuții pentru fondul asigurărilor. Cazul autorilor de creație intelectuală. Legalitatea normelor aprobate prin ordinul nr.74/2000 al președintelui casei naționale de asigurări de sînătate în raport cu dispozițiile legii nr.145/1997 . Autorii de creație intelectuală datorează contribuții, calculate la veniturile încasate din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, pentru fondul asigurărilor sociale de sînătate numai în cazul în care nu au alte venituri pe seama cărora să poată fi aplicată contribuția. Decizia nr.289 din 29 ianuarie 2002 Reclamantul P.C.L.

a chemat în judecată Casa Națională de Asigurări de Sînătate, solicitând anularea ca nelegală a prevederilor cuprinse în capitolul B, intitulat „Contribuția Asiguraților” de la pct.1 litera b alin.2 și de la pct.7 litera b alin.2 din Normele aprobate de președintele Casei prin Ordinul nr.74/2000, privind modul de încasare a contribuției la asigurările sociale de sînătate. Au formulat cereri de intervenție, în interes propriu și în interesul reclamantului, Uniunea Juriștilor din România precum și O.D. și alte șapte persoane fizice. Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr.1662 din 30 noiembrie 2000, a respins acțiunea și cererile de intervenție. Instanța a reținut că reclamantul și intervenienții, persoane fizice, nu se încadrează în categoria persoanelor expres exceptate de la plata cotei de 7% pentru asigurările sociale de sînătate, iar veniturile obținute din drepturile de proprietate intelectuală nu intră în categoria veniturilor ce nu se impozitează.

În consecință, actele administrative atacate, date în aplicarea și executarea legii nr.145/1997 privind asigurările sociale de sînătate nu adaugă la lege, fiind deci legale. Sentința a fost recurată de către reclamant și intervenienta Uniunea Juriștilor din România. Recursurile sunt fondate. În conformitate cu dispozițiile art.138 alin.1 din Constituție, impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege. În temeiul acestor dispoziții de principiu, în materie de așezare a impozitelor și taxelor, de instituire a unor regimuri fiscale distincte pentru anumite categorii de bunuri sau plătitori, textele sunt de strictă interpretare, neputând fi aplicate extensiv, sau restrictiv, prin adăugare la lege.

Rigoarea politicii legislative fiscale întemeiată pe concordanță din obligație și lege, configurează sistemul fundamental de garanții în condițiile statului de drept. Din economia dispozițiilor Legii nr.145/1997 a asigurărilor de sînătate, rezultă existența a cinci categorii de venituri: din salarii, din convenții civile, venituri ale liber profesioniștilor, venitul agricol, veniturile din pensii sau alte forme de protecție socială. Prin Ordinul nr.74/2000 al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sînătate, pentru aprobarea Normelor privind modul de încasare a contribuției la asigurările sociale de sînătate, se stabilește că sunt considerate venituri impozabile ale liber profesioniștilor, veniturile realizate din activități independente, respectiv veniturile comerciale, veniturile din profesii liberale și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală (capitol B pct.1 litera b alin.2).

Subsecvent acestui text, care califică natura juridică a acestor subiecți fiscali, prin pct.7 litera b alin.2 – din același capitol – se reglementează modul de calculare, reținere și virare a impozitului datorat. Confruntând textul legii cu ordinul emis de autoritatea administrativă, se constată o îndepărtare a normei metodologice de la norma de drept substanțial. Astfel, în categoria liber profesioniștilor sunt incluse și veniturile realizate din drepturi de proprietate intelectuală. Normele sunt date cu privire la modul de încasare a contribuției la asigurările sociale. În cuprinsul acestora se stabilesc, însă, grupe fiscale de subiecți plătitori, ceea ce reprezintă o abatere de la sfera de competență a unor norme metodologice.

Ordinul președintelui C.N.A.S. suprapune legii, creând, în afara acesteia, o categorie fiscală nouă, care nu este prevăzută de norma de bază și anume, veniturile realizate din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, situându-se astfel în afara categoriilor legale strict pre-determinate. Pentru a se crea totuși o aparență de legalitate, se include această categorie fiscală, printr-o forțare noțională și semantică, în cea a liberilor profesioniști, spre a se putea constitui astfel un temei legal. Or, o atare asimilare este artificială și nu corespunde sferei de cuprindere a sintagmei „liber profesioniști”, modul și condițiile de exercitare a activității prin care se realizează operele de creație intelectuală fiind structural diferite de cele interesând exercitarea profesiunilor liberale.

Elementul care le diferențiază, în mod decisiv, din punct de vedere fiscal, este acela al naturii lor intrinseci. Liber profesioniștii prestează servicii, intrând în raporturi contractuale directe cu beneficiarii și fiind ținuți la o organizare și evidență gestionară specifică, în timp ce drepturile de proprietate intelectuală se constituie nemijlocit din acte de creație originală unice și nerepetabile. Reglementarea adusă prin actul normativ de bază, exhaustiv și nu exemplificativ, răspunde foarte probabil intenției de deliberare a legiuitorului de a aplica o politică fiscală diferențiată și favorizantă pentru această categorie de subiecți tocmai în considerarea interesului pe care-l antrenează pentru societate sprijinirea actului de creație (beletristică, științifică, tehnică, artistică),, ale cărui beneficii se răsfrâng în ultimă analiză în sporul bogăției naționale și prestigiul națiunii.

Oricum însă, divergența dintre cadrul normativ de bază și dezvoltarea lui metodologică prin actul administrativ evocat nu poate fi soluționată, în condiții de lege lata, decât prin recunoașterea priorității primului. În situația în care titularul dreptului de proprietate intelectuală nu are venituri, pe seama cărora să poată fi aplicată contribuția de asigurări de sînătate, se impune, în temeiul principiului subsidiarității, suportarea acesteia calculat la veniturile încasate din valorificarea dreptului de proprietate intelectuală. Această concluzie se întemeiază pe ideea de principiu potrivit căreia, în afara persoanelor expres exceptate, raporturile de mutualitate socială fac necesară participarea tuturor partenerilor sociali la constituirea fondului de ajutor și protecție, fiind imoral și antisocial ca un subiect fiscale neprotejat prin lege să nu se supună unei asemenea obligații.

În consecință, în măsura în care titularul dreptului de proprietate intelectuală nu are alte venituri urmează a se recurge la soluția subsidiarității, preluându-se cota de contribuții din singura sa sursă de venit, în acest fel fiind asigurată, pe de o parte, exigența textelor de drept pozitiv, pe de altă parte respectarea finalității morale a legii care impune tuturor partenerilor sociali, cu excepțiile strict prevăzute de lege, participarea la constituirea fondului comun de asigurări de sînătate. Este de menționat că o soluționre pe coordonate similare poate fi întâlnită și în alte ipoteze ținând tot de regimul fiscalității. Astfel, în cazul veniturilor obținute din cedarea folosinței bunurilor, contribuția de asigurări sociale se calculează raportat la veniturile respective doar în cazul în care plătitorul nu mai beneficiază de alte surse de venit.

Recursurile fiind fondate, s-au admis, s-a casat sentința atacată și, în fond, s-a admis acțiunea și cererile de intervenție astfel: - din textul pct.1litera b alin.2 al Capitolului B al Normelor s-au eliminat cuvintele / . . . /”și veniturile din drepturi de proprietate intelectuală” / . . . /; - din același capitol B, s-a anulat integral textul de la pct.7 litera b alin.2.