ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 616/2013

Decizia nr. 616/2013

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 862 din 21 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursurile declarate de Comuna Hăghig prin Primar și pârâta Școala cu Clasele I - VIII Hăghig împotriva Sentinței nr. 197/F din 17 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate și a obligat recurentele la 500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a constatat că principalul argument invocat de recurente în susținerea excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 599/2005 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut unor Culte Religioase din România este încălcarea art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că terenul ocupat de școala nouă, precum și cel necesar folosirii normale a acesteia și cel afectat de amenajări de utilitate publică nu trebuia retrocedat, iar pentru aceste suprafețe trebuiau stabilite măsuri reparatorii în echivalent.

Din materialul probator administrat (înscrisuri, raport de expertiză întocmit de expert A., interogatoriu) a rezultat însă că intimatei Parohia Reformată Hăghig i s-a retrocedat imobilul preluat abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 178/1948, respectiv terenul înscris sub nr. top 641 - casă, teren 3.456 mp și nr. top 642 - grădină 4.464 mp în CF 928 (nou 4011) a localității Hăghig.

Prin urmare, întreg terenul retrocedat a aparținut Parohiei Reformate, iar școala nouă construită în baza Autorizației nr. 170/1979 nu a format obiectul retrocedării.

Pe terenul restituit intimatei nr. top 642 se mai află o școală veche în suprafață de 425 mp construită în anul 1940, așa cum rezultă din Procesul-verbal din 24 iulie 1948 întocmit la data preluării imobilului de statul român și alte construcții care, ca și noua școală, nu figurează în Cartea Funciară (clădire culturală, clădire veche folosită pentru personalul de serviciu și closetul școlii), așa cum rezultă din raportul de expertiză topo întocmit în cauză.

De altfel, recurenții nu au atacat Decizia de retrocedare nr. 599/2005, care a fost pusă în executare prin Protocolul de predare-primire și punere în posesie nr. 3496 din 29 septembrie 2006, suprafața restituită incluzând imobilul de sub nr. top 641,642, adică întreg terenul construit și neconstruit în suprafață de 7.547 mp, conform Cărții Funciare 928, cu excepția școlii noi în suprafață de 229,32 mp nu a format obiectul retrocedării.

În concluzie, intimatei i s-a retrocedat numai imobilul proprietatea sa, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1252 din 15 octombrie 1937, preluat abuziv de Statul comunist în baza Decretului nr. 176/1948 și Procesului-verbal din 24 iulie 1948, școala nouă construită în 1974 neformând obiectul retrocedării, neexistând motive de nelegalitate a Deciziei nr. 599/2005.

Delimitarea terenului necesar folosirii normale acestei construcții, a căilor de acces etc., nu pot fi rezolvate în cadrul soluționării excepției de nelegalitate de față.

Celelalte motive de recurs privesc de fapt motivarea sentinței atacate, vizând interpretarea pe care prima instanță a dat-o înscrierilor în Cartea Funciară și Protocolului nr. 3496/2006, neavând relevanță în privința legalității soluției pronunțate.

Împotriva Deciziei nr. 862 din 21 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă Comuna Hăghig prin Primar, invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și susținând că soluția din hotărârea contestată este atât rezultatul unei omisiuni în analiza motivelor de recurs, cât și al unor greșeli materiale.

În motivarea contestației, autoritatea recurentă combate soluția instanței de recurs sub următoarele aspecte:

Decizia administrativă nu trebuia să restituie partea de teren ocupată de construcții noi (clădirea nouă a școlii), respectiv cea ocupată de amenajările necesare bunei utilizări, căile de acces etc.

Înalta Curte nu a dat un răspuns la această critică, ci doar s-a mulțumit să constate că s-a restituit prin decizie întreg terenul așa cum l-a deținut anterior intimata, fără clădirea nouă. Or, nu asta i s-a cerut instanței. Nu este criticată decizia pentru că nu s-a restituit clădirea nouă sau veche, ci terenul.

Nu există nicăieri nici la fond și nici în recurs în considerentele hotărârilor atacate răspunsul judecătorilor la întrebarea fundamentală a dosarului: este legal să se restituie în natură, prin decizia administrativă atacată terenul ocupat de o construcție nouă (proprietate a Statului Român), terenul destinat utilității publice, terenul ocupat de căile de acces la ea, dacă Legea (art. 1 alin. (4) O.U.G. nr. 94/2000) stabilește imperativ că se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța de recurs face confuzie intre suprafața terenului ocupat de școală și suprafața construcției la sol (amprenta construcției) (alin. (3) pag. 6 din decizie): „.. cu excepția școlii noi în suprafața de 229,32 mp". Or, terenul s-a restituit în întregime, în mod nelegal, chiar dacă nu s-a restituit și construcția de pe el (faptul că școala nouă și amenajările de utilitate publică, terenul destinat utilității publice, căi de acces se află pe imobilul-teren restituit a reieșit din raportul de expertiză topo întocmit în cauză.)

A mai reținut instanța de recurs, copiind motivarea de la fond, că delimitarea terenului necesar folosirii normale a acestei construcții noi, a căilor de acces nu pot fi rezolvate în cadrul soluționării excepției de nelegalitate.

Instanțele nu au fost învestite cu o cerere de grănițuire sau delimitare, ci au fost sesizate să constate că în mod nelegal, printr-un act administrativ (decizia atacată) s-a restituit terenul aferent (de dedesubtul) unei școli noi, terenul de sub căile de acces către aceasta, terenul de sub baza sportivă.

Decizia administrativă atacată nu prevede că se restituie parțial terenul, ci că se restituie integral, deci și terenul care nu trebuia restituit.

Analizând decizia a cărei anulare se solicită, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, ținând cont de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Hotărârea atacată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare o reprezintă Decizia nr. 862 din 21 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ce reprezintă o hotărâre pronunțată în calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum impun dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că motivele invocate în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod expres de prevederile art. 318 alin. (1) Teza I și teza a II-a C. proc. civ., invocate de contestatoare, nu conduce de plano la soluția de respingere ca inadmisibilă a contestației în anulare.

Instanța competentă în soluționarea contestației trebuie să analizeze dacă motivele invocate de contestatoare se regăsesc în textul de lege incident, ceea ce presupune cercetarea fondului contestației în anulare.

În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale de atac extraordinară când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prezenta contestație în anulare este fundamentată în drept pe dispozițiile art. 318 alin. (1), Teza I C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Așadar, norma legală invocată de autoritatea contestatoare se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi valorificate greșelile de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Categoric, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia" hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare.

În cauză, contestatoarea invocă existența mai multor greșeli materiale, susținând că instanța de recurs nu a observat și nu a analizat elemente esențiale ale situației de fapt, a înlăturat în mod eronat concluziile raportului de expertiză topo efectuată în cauză, a ignorat conținutul documentelor relevante aflate la dosar și a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată faptul că instituția contestatoare invocă „greșeli de judecată” ce nu pot fi examinate pe calea contestației în anulare, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocată, de asemenea, ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, întrucât între ele există o legătură logică, le-a examinat împreună, nefiind necesară examinarea punctuală a tuturor motivelor invocate.

Totodată, textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Așadar, omisiunile invocate de contestatoare nu pot fi reținute, întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentelor și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Din considerentele Deciziei nr. 862 din 21 februarie 2012 recurate, care constituie obiectul contestației în anulare, rezultă faptul că instanța de recurs a analizat criticile aduse de recurenta-contestatoare sentinței recurate din perspectiva motivelor de recurs invocate.

Chiar în situația în care nu s-a răspuns tuturor argumentelor recurentului, este suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de recurs nefondat.

Instanța de recurs, este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Potrivit susținerile din motivarea contestației în anulare se dorește în realitate, o rejudecare a recursului.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus-menționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate.

În realitate, Înalta Curte constată că nu este vorba de greșeli materiale sau de omisiuni în sensul art. 318 C. proc. civ., autoritatea contestatoare fiind nemulțumită de modul în care instanța de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente cauzei, în contestația în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanța de recurs a soluționat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac, deoarece s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6§1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de recurenta-reclamantă Comuna Hăghig, prin Primar, ca nefondată.

Având în vedere soluția pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, devin incidente dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă Parohia Reformată Hăghig a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 500 de RON.

În consecință, Înalta Curte va obliga contestatoarea la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata Parohia Reformată Hăghig.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Comuna Hăghig prin Primar împotriva Deciziei nr. 862 din 21 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Obligă contestatoarea Comuna Hăghig prin Primar să plătească intimatei Parohia Reformată Hăghig suma de 500 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - LM