ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 275/2016

Decizia nr. 275/2016

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 28 februarie 2013, reclamantul D., în calitate de moștenitor al defunctului A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la repararea prejudiciului patrimonial constând în suma totală de 3.666.280 RON - echivalentul sumei de 808.298 euro la data de 31 octombrie 2012, actualizata cu indicele de inflație până la data plății efective, cu care tatăl său a creditat societatea pârâtă, în perioada în care a fost administrator al acesteia, respectiv 1999 - iunie 2001, constând în: creanța în suma de 881.847 RON, actualizare cu indicele prețului de consum în sumă de 1.460.287 RON, dobânda legală în suma de 1.324.146 RON, instituirea unui sechestru asigurător potrivit dispozițiilor art. 591 și urm. C. proc. civ., asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtei; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 722/PI din 23 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul D. în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, având ca obiect pretenții. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 11.700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a apreciat că nu poate schimba temeiurile de drept și calificarea juridică a acțiunii, motiv pentru care a procedat la analiza excepției prin prisma temeiului de drept invocat de reclamant, considerând că, față de momentul la care acesta a luat cunoștință de existența prejudiciului - respectiv, acela al pronunțării sentinței penale - acțiunea a fost formulată în termenul de 3 ani, instituit de lege.

Pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în temeiul art. 1345 C. civ.

Prin Decizia civilă nr. 325 din 31 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva încheierii din 3 iunie 2013 și a Sentinței civile nr. 722/PI din 23 septembrie 2014, pronunțate de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu reclamantul D. A fost anulată, atât încheierea cât și sentința atacată și, rejudecându-se cauza, a fost respinsă acțiunea ca prescrisă. Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamantul D. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripția extinctivă.

S-a reținut de către instanța de apel faptul că izvorul juridic invocat de reclamant în susținerea acțiunii îl constituie creditările efectuate de defunctul său tată - numitul A. - în perioada în care a deținut calitatea de asociat/administrator al pârâtei SC B. SRL, aspecte în raport de care s-a apreciată că A. a știut sau trebuia să știe atât de însărăcirea sa cu respectivele sume de bani, cât și de îmbogățirea corelativă a pârâtei, din chiar momentul în care creditările au operat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, defunctul a acționat, cu acel prilej, nu doar în nume propriu - în calitate de finanțator al pârâtei, ci și în calitate de reprezentant și administrator al societății finanțate, având, potrivit dispozițiilor Legii nr. 82/1991, obligația de a evidenția în contabilitate, în mod cronologic și sistematic, orice operațiune cu conținut economic, de natură să influențeze situația patrimonială și fiscală a societății.

În raport de această situație și având în vedere calitatea de având cauză a reclamantului, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă pentru reclamant cel mai târziu de la data la care a încetat calitatea de asociat/administrator a defunctului A., respectiv 1 iunie 2001. Iar în raport de data introducerii acțiunii, respectiv 28 februarie 2013, cererea de chemare în judecată a reclamantului a fost respinsă ca prescrisă.

S-a mai reținut că obligația de restituire a creditărilor poate fi valorificată pe calea acțiunii contractuale și nu pe calea acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără just temei, având în vedere că pretinsul fapt juridic invocat de reclamant îl constituie contractele de împrumut prin care defunctul A. a creditat societatea cu sumele de bani solicitate a fi restituite.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul D. împotriva aceleiași sentințe, acesta a fost respins, instanța reținând că valorificarea excepției prescripției împiedică abordarea fondului.

Împotriva Deciziei civile nr. 325 din 31 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a declarat recurs reclamantul D. solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, având în vedere nepronunțarea asupra fondului litigiului, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, s-a susținut că instanța de apel în mod greșit a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, câtă vreme, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data când a fost cunoscut prejudiciul produs, în speță data rămânerii irevocabile a Sentinței penale nr. 474 din 15 iunie 2005, respectiv 2 mai 2012, astfel că depunerea acțiunii la data de 28 februarie 2013 s-a realizat, potrivit opiniei reclamantului, în cadrul termenul legal.

Se mai arată că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că termenul ar curge de la 1 iunie 2001 când autorului reclamantului i-ar fi încetat calitatea de administrator, câtă vreme, numai după rămânerea irevocabila a hotărârii penale s-a cunoscut existența prejudiciului și a cuantumului acestuia.

Susține recurentul că temeiul de drept al acțiunii este îmbogățirea fără just temei reglementată prin art. 1345 C. civ., iar nu răspunderea contractuală, cum în mod greșit s-a reținut, astfel că nu există nicio legătură între data încheierii contractelor de creditare și termenul de prescripție. Recurentul consideră că pârâta s-a îmbogățit fără just temei prin însărăcirea patrimoniului defunctului, astfel cum rezultă și din sentința penală și, prin urmare, termenul de prescripție de 3 ani începe sa curgă de la data la care a avut cunoștință despre prejudiciu rezultat prin hotărârea penală irevocabilă.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant a solicitat admiterea acțiunii în raport de cele trei expertize efectuate în cauză, raportate la hotărârile din dosarul penal, prin care s-a constatat dreptul său de creanță.

Analizând recursul declarat de reclamantul D., din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Acest motiv de recurs este nefondat, întrucât contrar susținerilor recurentului-reclamant, motivele invocate în fața curții de apel au făcut obiectul examinării de către instanță, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părții.

De altfel, se poate observa că instanța a motivat detaliat decizia pronunțată, analizând motivele formulate de reclamant, argumentând faptul că acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani.

Criticile de nelegalitate, astfel cum au putut fi extrase din memoriul de recurs, se referă la momentul de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive pentru promovarea acțiunii în restituirea creditărilor, precum și încadrarea acțiunii recurentului pe tărâmul îmbogățirii fără just temei sau pe convenția părților.

Înalta Curte reține că, deși recurentul susține că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data când a cunoscut prejudiciul produs, respectiv data rămânerii irevocabile a Sentinței penale nr. 474 din 15 iunie 2005, în speță 2 mai 2012, acțiunea fiind depusă la 28 februarie 2013, această critică este nefondată.

În conformitate cu dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile".

Potrivit art. 3 din același act normativ, în ceea ce privește drepturile patrimoniale, „termenul de prescripție este de 3 ani", iar acest termen începe să curgă potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 „de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă la data nașterii raportului de drept".

În speță, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel faptul că, în raport de dispozițiilor legale incidente în cauză raportat la situația de fapt, termenul de prescripție pentru promovarea acțiunii în restituirea creditărilor a început să curgă pentru reclamant, în calitate de având cauză, de la data efectuării creditărilor de către antecesor cu sumele de bani solicitate a fi restituite, iar cel mai târziu de la data pierderii calității de asociat/administrator a defunctului A., respectiv data de 1 iunie 2001.

În cauza pendinte, acțiunea a fost promovată la data de 28 februarie 2013, astfel încât se reține că au trecut mai mult de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Instanța constată că dreptul antecesorului reclamantului de a pretinde restituirea creditărilor s-a născut din contractele încheiate, iar nu din sentințele penale invocate de reclamant.

Astfel, și motivul de recurs al recurentului referitor la izvorul pagubei sale este nefondat, având în vedere obiectul litigiului, care vizează refuzul intimatei de a-i restitui sumele de bani împrumutate pe baza unor contracte de creditare, aspecte în raport de care Înalta Curte apreciază că mijlocul juridic de recuperare a acestor sume este reprezentant de acțiunea civilă întemeiată pe contract, și nu pe îmbogățirea fără just temei.

Criticile recurentului-reclamant pe fondul cauzei nu vor mai fi analizate în raport de faptul că a fost găsită întemeiată soluția instanței de apel cu privire la respingerea acțiunii ca prescrisă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul D. împotriva Deciziei nr. 325 din 31 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2016.

Procesat de GGC - LM