ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 81/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la data de 12 mai 2015, reclamanta S.C. 1 iunie S.R.L., prin administrator judiciar, a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 15.000.000 RON, reprezentând contravaloarea folosului de tras, calculat pentru perioada 01.05.2005 - 31.12.2012 pentru imobilele identificate prin CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x. CF x - nr. top. x, CF x - nr. top. x. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 01.05.2005, până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 501/PI/LP din 03 august 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, au fost respinse excepția prescripției dreptului material la acțiune ca nefondată și cererea formulată de reclamanta în insolvență, prin administrator judiciar B.., în partenerial cu C.., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 95 din 02 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. 1 iunie S.A., prin lichidator judiciar B.., în parteneriat cu C.., împotriva sentinței civile nr. 501/PI/LP din 03 august 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, având ca obiect pretenții.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, după multiple dispute juridice, s-a ajuns la anularea contractelor de vânzare și respectiv, închiriere, asupra bunului imobil ce face obiectul litigiului, care, în această manieră, a revenit în patrimoniul debitoarei reclamante, după ce, din 2005 până în 2012, a fost proprietatea pârâtei. Efectul acestei stări de fapt, a fost premisa prezentului demers judiciar, prin care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000.000 RON, contravaloarea folosului de tras cum îl denumește reclamanta în cuprinsul acțiunii, calculat pentru perioada 01.05.2005-31.12.2012.

Pentru a stabili în ce măsură reclamanta este îndreptățită la obținerea beneficiului nerealizat - lucrum cessans, s-au analizat efectele juridice pe care le produce anularea unui act juridic, în general și a celor două contracte analizate în speța de față, în special.

În acest context, instanța de apel a constatat că, în fond, s-au observat considerentele avute în vedere de instanțele anterioare care, au stabilit în ce manieră își produce efectele și pentru ce perioadă hotărârea penală prin care s-a statuat asupra valabilității actelor.

Desființarea actului juridic subsecvent s-a dispus prin hotărârea penală de condamnare a reprezentanților societății reclamante, cel de-al doilea act juridic anulat fiind reprezentat de un contract cu executare succesivă, fapt ce atrage după sine o particularizare a principiului retroactivității efectelor nulității, în sensul că vor fi menținute efectele juridice produse între momentul încheierii contractului de închiriere și momentul anulării acestuia, ca urmare a imposibilității obiective de restabilire a situației anterioare. În consecință, nulitatea va produce efecte numai pentru viitor, adică începând cu momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care au fost desființate cele două acte juridice, respectiv decembrie 2012.

Raportat la această dată, instanța de fond a apreciat, în mod corect, starea de fapt, raportată la hotărârile definitive, sau după caz, irevocabile, opozabile părților litigante.

Apoi, raportat la aceeași hotărâre penală, definitivă, instanța de apel a reținut că s-a stabilit, în speță, ca fiind incidentă o nulitate relativă, astfel încât o reluare a acestor aprecieri nu ar conduce decât la încălcarea dispozițiilor instanței.

De aceea, s-a apreciat că sunt lipsite de finalitate juridică disputele teoretice declanșate între cele două părți litigante privind natura juridică a sancțiunii aplicabile în cauză.

Faptul că reclamanta consideră că pârâta, în calitate de posesor de rea credință, trebuie să restituie fructele încasate cât timp a exercitat în mod nelegal calitatea de proprietar respectiv chiria, face obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Timiș, nr. 1222/30/2014.

Corect a apreciat prima instanță faptul că, în condițiile în care în perioada vizată de reclamantă - 01.05.2005-31.12.2012, sunt menținute efectele juridice ale contractului de închiriere, inclusiv exercitarea de către reclamantă a dreptului de folosință asupra imobilelor închiriate, partea în măsură să procedeze la exploatarea eficientă a imobilelor vizate a fost reclamanta, cu atât mai mult cu cât prin contractul de închiriere acesteia i s-a oferit posibilitatea de a proceda la subînchirierea imobilelor. Faptul că o parte a acestor imobile, pentru care reclamanta a achitat chirie, au rămas nefolosite se datorează acesteia, care ar fi putut să obțină profit din subînchirierea lor, neputând fi vorba de o culpă a pârâtei în perceperea unor fructe, în condițiile în care pârâta a exploatat imobilele respective încă din ziua achiziționării lor, prin darea lor în locațiune. Totodată, nu s-a făcut dovada și nici nu s-a invocat, în concret, existența unor fructe pe care pârâta ar fi putut să le perceapă, dar nu le-a încasat. De aceea, în ceea ce privește perioada 13.05.2012 - 31.12.2012, cererea reclamantei a fost considerată nefondată.

Curtea de apel a constatat că în mod legal instanța de fond a apreciat că celelalte considerații exprimate de reclamantă, referitoare la reaua-credință a pârâtei, precum și la retroactivitatea efectelor nulității în ceea ce privește contractele cu executare succesivă au relevanță doar din perspectiva noilor dispoziții legale aplicabile odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., respectiv art. 1257 (3) din noul C. civ. care prevede că, la desființarea contractului, părțile vor fi ținute să restituie, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, chiar daca acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu, restituirea urmând să se facă în conformitate cu dispozițiile art. 1639 - 1647, privind modalitățile de restituire a prestațiilor. Cu toate acestea, având în vedere că faptul juridic generator al pretențiilor reclamantei este situat în timp anterior intrării în vigoare a noului C. civ., dispozițiile legale menționate nu au aplicabilitate în cauza de față.

Ca urmare, critica adusă instanței de fond că, în mod greșit reține culpa apelantei pentru neexploatarea spațiilor, este nefondată.

Reclamanta S.C. 1 iunie S.A., societate aflată în procedura insolvenței, a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 95 din 02 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Timișoara, în vederea procedării la administrarea probațiunii solicitate și judecarea pe fond a cererii formulate, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a arătat la pct. I starea de fapt aferentă prezentului raport juridic, la pct. II cursul procedural al litigiului, la pct. III argumentele juridice aferente prezentei căi de atac.

Recurenta arată că atât sentința judecătorească atacată prin apel, cât și decizia pronunțată de către instanța de apel sunt nelegale și netemeinice, având la baza nu doar o interpretare eronată a normelor juridice incidente, ci și o interpretare incorectă a probei cu înscrisuri administrate în cadrul dosarului.

Ca și o critică suplimentară, învederează faptul că atât prima instanță de judecată, cât și instanța de apel, au respins restul probelor solicitate de către recurentă și prin această modalitate de a judeca prezentul litigiu, a fost încălcat dreptul său la apărare, fiind pusă într-o situație de imposibilitate de a-și dovedi pretențiile cuprinse în petitul acțiunii introductive.

Susține recurenta că instanța de apel a înlăturat orice fel de argument juridic, plecând de la ideea că actele juridice au fost încheiate sub imperiul vechiul C. civ.

Recurenta apreciază că aceste considerente ale instanțelor de judecată sunt eronate întrucât, chiar dacă legislația civilă veche era lacunară în ceea ce privește reglementările aferente instituției juridice a nulității, practica instanțelor de judecată și doctrina juridică au stabilit regulile aferente efectelor juridice ale acestei instituții.

Argumentul instanței în sensul că nulitatea în materia actelor succesive produce efecte doar pentru viitor, contravine punctului de vedere doctrinar constant exprimat și reținut de către instanțele de judecată.

Arată în acest sens că între noțiunea de nulitate absolută și noțiunea de nulitate relativă, singura diferență privește regimul juridic aplicabil, efectele juridice ale instituției nulității fiind indentice.

Principiile care guvernează efectele care sunt produse de nulitatea actelor juridice sunt: anularea actului juridic subsecvent, ca urmare a anulării actului juridic principal; retroactivitatea efectelor nulității actului juridic civil și repunerea părților în situația anterioară, ultimele dintre cele trei efecte interesând, în opinia recurentei, prezenta speța.

Sentința penală nr. 2654/21.09.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul penal nr. x/2008, a evidențiat unul dintre efectele nulității actului juridic civil, respectiv repunerea părților în situația anterioară, societatea comercială reclamantă redevenind proprietara imobilelor, iar societatea comercială pârâtă redobândind prețul contractului.

Deși, prin prezenta acțiune s-a solicitat ca instanțele de judecată să aplice principiul retroactivității efectelor pe care le produce nulitatea actului juridic (contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2005 de către B.N.P. D. și a contractului de închiriere cu nr. x din 10.06.2005), atât prima instanța de judecată, cât și instanța de apel au respins cererea, motivat de faptul că unul dintre actele anulate este un contract cu executare succesivă.

Recurenta arată că de la principiul retroactivitătii efectelor nulității actului juridic civil există două excepții: păstrarea fructelor culese anterior anulării de către posesorul de bună-credință și menținerea efectelor produse de către un contract cu executare succesivă.

Aceasta susține că în mod eronat instanțele de judecată au apreciat incidența acestor excepții, privind situația păstrării fructelor culese anterior anulării de către posesorul de bună-credință.

Având în vedere că potrivit principiului retroactivității efectele nulității actului juridic civil se produc pentru trecut, se ajunge în situația identică cu cea în care părțile n-ar fi încheiat actul juridic.

Recurenta arată că potrivit art. 485 C. civ., "Posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință; la cazul contrariu, el este dator de a inapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică"), aceasta reprezentând o excepție de la retroactivitatea efectelor nulității, mai precis păstrarea fructelor culese anterior anulării.

În această ipoteză de strictă interpretare, neretroactivitatea efectelor nulității se întemeiază pe ideea de protecție a posesorului de bună-credință, una dintre problemele care se impune a fi clarificată fiind aceea dacă societatea comercială pârâtă, S.C. A. S.A. a fost de bună-credință sau de rea-credință în perioada cuprinsă între momentul preluării bunurilor și data promovării acțiunii în justiție pentru constatarea nulității.

Noțiunea de bună-credință are înțelesul prevăzut de art. 486 C. civ.:

"Posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute".

Recurenta arată că pentru dobândirea fructelor, posesorul trebuie să fie de bună-credință nu numai la momentul în care a intrat în stăpânirea bunului frugifer, ci și în fiecare moment în care percepe fructele, conform dispozițiilor art. 487 C. civ.

Arată că pârâta S.C. A. S.A. a avut cunoștință, încă de la momentul încheierii atât a contractului de vânzare-cumpărare, cât și a contractului de închiriere, de viciile titlului său.

În ceea ce privește menținerea efectelor produse de către un contract cu executare succesivă, această excepție nu este aplicabilă, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu reprezintă predarea folosinței realizate de către societatea comercialaă pârâtă, realizată pe perioada cât timp aceasta a deținut cu rea-credință bunul (folosința nefiind posibil a fi returnată), ci obiectul acțiunii îl reprezintă suma de bani pe care societatea comercială reclamantă ar fi putut să o primească prin activitatea de închiriere a bunurilor imobile dacă aceasta ar fi avut dreptul de proprietate asupra bunurilor.

Recurenta arată că în mod eronat instanțele judecătorești au reținut că pentru perioada 01.05.2005-31.12.2012, societatea comercială reclamantă este în culpă pentru neobținerea fructelor civile aferente imobilelor, din moment ce a deținut dreptul de folosință prin contractul de închiriere anulat, iar faptul că nu a și-a exercitat dreptul de a subînchiria imobilele este o culpă a acesteia.

Susține recurenta că ceea ce s-a neglijat a se observa, deși s-a probat cu înscrisuri (expertiza depusă la dosar), este faptul că, deși societatea comercială reclamantă a deținut de iure posesia imobilelor, această posesie a fost exercitată faptic de către societatea comercială pârâtă, care a subînchiriat aceste imobile, iar sumele rezultate au fost încasate de către aceasta din urmă.

Recurenta afirmă că nu avea posibilitatea să închirieze spațiile deținute prin contractul de închiriere cu nr. x din data de 10.06.2005, în contextul în care societatea comercială pârâtă obținea la data de 22.05.2009, prin decizia cu nr. 774/22.05.2009, evacuarea recurentei din spațiul de pe str. x, loc. Timișoara.

Mai mult, așa cum rezultă din procesul-verbal de evacuare emis de către B.E.J. E. în dosarul execuțional cu nr. 89/2011, pârâta a efectuat acte de executare pentru punerea în executare a titlului executoriu deținut.

Invocă recurenta că instanțele de judecată au neglijat să observe că instanța penală a reținut cu titlu de putere de lucru judecat reaua-credință a intimatei, aceasta cunoscând viciile care afectau valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2005 de către B.N.P. D. și a contractului de închiriere cu nr. x din 10.06.2005.

Recurenta apreciază că intimata are obligația să restituie atât fructele încasate cât timp a exercitat în mod nelegal calitatea de proprietar, cât și fructele pe care putea să le încaseze în această calitate.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 3 din Legea 71/2011; art. 22 alin. (1) din C. proc. pen. art. 194 C. proc. civ. art. 77 alin. (1) din Legea 85/2006; art. 1254, art. 1645 din noul C. civ. art. 485, art. 487 C. civ. vechi; art. 497 din C. proc. civ. art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței să dispună:

I. constatarea nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că recursul nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) noul C. proc. civ.

II. anularea cererii de recurs, raportat la art. 486 alin. (2) și (3) din noul C. proc. civ., motivat de faptul că avocatul semnatar al cererii de recurs nu are mandat acordat de ambii lichidatori judiciari;

III. respingerea recursului ca inadmisibil, motivele invocate de recurentă neputând fi primite deoarece: aceleași motive au putut fi invocate pe calea apelului, procedura fiind legal îndeplinită; motivele invocate în apel au constat în interpretare doctrinară, sancțiuni teoretice; instanța de apel nu a omis să se pronunțe asupra motivelor de apel și anume dreptul material aplicabil în cauză, normele de drept procesual civil referitoare la probațiune, în temeiul art. 488 alin. (2) și 493 alin. (5) din C. proc. civ.

IV. respingerea ca nefodat a recursului, în cauză nefiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că mandatul putea fi acordat avocatului semnatar al cererii de recurs de către oricare dintre lichidatorii judiciari, depunând și note de ședință.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 21 septembrie 2016, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Intimata S.C. A. S.A. a depus punct de vedere prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) din noul C. proc. civ., se va pronunța mai întâi asupra excepției lipsei calității de reprezentant al recurentei-reclamante, invocate de intima-pârâtă, excepție pe care o va respinge, motivat de următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 82 alin. (1) din noul C. proc. civ., "Când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată."

Recurenta-reclamantă se află în procedura insolvenței, reprezentantul acesteia fiind administratorul sau, după caz, lichidatorul judiciar, potrivit atribuțiilor stabilite de art. 20 și de art. 25 din Legea nr. 85/2006.

Recursul a fost declarat, în numele recurentei-reclamante, de avocat, fără drept de reprezentare, însă la dosarul cauzei a fost depusă la data de 22 iunie 2016 adresă de însușire a căii de atac de către practicienii în insolvență, reprezentanții legali ai recurentei, respectiv C.. și B..

Susținerea intimatei în sensul că nu este suficientă însușirea recursului de către practicienii în insolvență desemnați în cauză, fiind necesară aprobarea acestuia de către comitetul creditorilor nu poate fi reținută.

Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, "Comitetul creditorilor are următoarele atribuții:

a) să analizeze situația debitorului și să facă recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea activității debitorului și la planurile de reorganizare propuse;

b) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care dorește să fie desemnat de către creditori în dosar condițiile numirii și să recomande adunării creditorilor astfel de numiri;

c) să ia cunoștință despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de lichidator, să le analizeze și, dacă este cazul, să facă contestații la acestea;

d) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator și efectele acestora și să propună, motivat, și alte măsuri;

e) să solicite, în temeiul art. 47 alin. (5), ridicarea dreptului de administrare al debitorului;

f) să introducă acțiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute de debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acțiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau de lichidator".

Raportat la prevederile legale mai sus enunțate, alegația intimatei va fi înlăturată, aprobarea exercitării căii de atac a recursului de către comitetul creditorilor nefiind necesară.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Prealabil, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (1) din noul C. proc. civ., potrivit căruia fac obiectul recursului "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege", criticile recurentei, ce vizează hotărârea pronunțată de prima instanță nu vor fi analizate.

Criticile privind greșita interpretare și aplicare a principiilor efectelor nulității și a dispozițiilor art. 485, art. 486, art. 487 C. civ., vor fi înlăturate.

Efectele nulității sunt reflectate de pricipiile care guvernează această instituție juridică, respectiv principiul retroactivității, principiul repunerii în situația anterioară și principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului pricipal.

Principiul retroactivității înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor, ci și pentru trecut.

Retroactivitatea presupune, deci, înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii actului juridic și cel al anulării efective a acestuia, urmărind a se ajunge în situația în care părțile nu au încheiat actul juridic.

De la pricipiul retroactivității nulității există și excepții, respectiv menținerea efectelor în cazul unui contract cu executare succesivă și păstrarea fructelor culese anterior anulării, în temeiul dispozițiilor art. 485 din vechiul C. civ., ca măsură de protecție a posesorului de bună-credință.

Pricipiul repunerii în situația anterioară este o consecință a pricipiului retroactivității, fiind regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Înalta Curte constată că în speța dedusă judecății, doilea act juridic anulat este un contract cu executare succesivă, respectiv contractul de închiriere nr. 2 din 10 iunie 2005, încheiat între S.C. A. S.A. și S.C. 1 iunie S.A., în mod corect curtea de apel făcând aplicarea excepției de la principiul retroactivității nulității, în sensul că nulitatea produce efecte numai pentru viitor.

În ceea ce privește argumentele aduse de către recurentă privitoare la situația de fapt reținută de către instanța de apel, la expertiza efectuată și la înscrisurile care au fost avute în vedere pentru pronunțarea deciziei recurate, se constată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie, ce exced căii de atac a recursului, raportat la prevederile art. 483 alin. (3) din noul C. proc. civ. potrivit cărora "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) noul C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată, ca și afirmația generală că hotărârea atacată este nelegală nu sunt suficiente, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, iar în speță Înalta Curte constată aspectele privitoare la situația de fapt, probele adminsitrate sau cele cu privire la care instanța de apel a apreciat că nu sunt utile cauzei nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. 1 iunie S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. ÎN PARTENERIAT C. împotriva deciziei civile nr. 95 din 2 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant al recurentei-reclamante, invocată de intima-pârâtă.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. 1 iunie S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. ÎN PARTENERIAT C. împotriva deciziei civile nr. 95 din 2 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2017.