ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 185/2017

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 410/10.06.2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2014, s-a respins excepția necompetenței materiale a instanței de drept comun a secției a II-a Civilă, s-a respins excepția autorității de lucru judecat în raport de dispozițiile deciziei civile nr. 2536/R/14.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2006, iar drept consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta 1 iunie S.A. prin administrator judiciar A. în consorțiu cu B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 1035/10.12.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2014, s-a admis apelul declarat de reclamanta 1 iunie S.A. prin administrator judiciar A. în consorțiu cu B. împotriva sentinței civile nr. 410/10.06.2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2014, s-a anulat în parte sentința atacată în ceea ce privește admiterea excepției de autoritate de lucru judecat și respingerea acțiunii reclamantei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru judecarea în fond a acțiunii și s-a respins apelul incident al pârâtei S.C. C. S.A. Timișoara declarat împotriva acestei sentinței.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2014*, iar, în rejudecare, prin sentința civilă nr. 739/PI/02.11.2015 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2014, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.961.133,60 RON și dobânda legală calculată la această sumă, începând cu data de 19.02.2014 până la achitarea integrală a debitului și la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată precizată și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.074.486,41 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei iunie 2005 - decembrie 2012 pentru imobilele identificate prin CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x; obligarea societății comerciale pârâte la plata sumei de 889.203,15 RON reprezentând dobânda legală pentru perioada iunie. 2005 - introducerea acțiunii pentru imobilele identificate prin CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x, nr. top. x, CF x nr. top. x; obligarea societății comerciale pârâte la plata dobânzii legale aferentă sumei de 3.074.486,41 RON reprezentând chirie pentru imobilele identificate prin CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x care să curgă de la data introducerii acțiunii până la data plații efective; cu cheltuieli de judecată în caz de opunere reprezentând onorariul avocațial atât din faza de primă instanță cât și din faza de apel.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta C. S.A. Timișoara, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca urmare a admiterii excepțiilor de inadmisibilitate, autoritate de lucru judecat, respectiv de prescripție, toate aceste excepții fiind invocate prin întâmpinarea depusă în data de 11.03.2014 înainte de trimiterea cauzei spre rejudecare de către Curtea de Apel Timișoara, iar în subsidiar ca neîntemeiată, respectiv admiterea doar în parte a acțiunii în pretenții, în sensul obligării pârâtei numai la plata chiriei încasate efectiv de pe urma bunurilor imobile pe ultimii trei ani socotiți de la data introducerii cererii de chemare în judecată (19.02.2014), restul pretențiilor reclamantei fiind prescrise, la care să se adauge doar dobânda legală calculată conform O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, raportat la art. 1088 vechiul C. civ., întrucât în speță nu există nici o clauză contractuală opozabilă nouă privind plata vreunei dobânzi comerciale, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă, prin decizia nr. 315/A din 12.04.2016, a respins apelul formulat de către apelanta pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 739/PI/02.11.2015 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2014; a admis apelul formulat împotriva aceleiași hotărâri de către apelanta reclamantă 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu SCP D.; a schimbat în parte sentința civilă nr. 739/PI/02.11.2015 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2014; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.074.486,41 de RON reprezentând contravaloarea chiriei încasate de către pârâtă în perioada iunie 2005 - decembrie 2012; a menținut în rest dispozițiile hotărârii apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 315/A din 12.04.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă, au declarat recurs atât reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu S.C. D., cât și pârâta C. S.A., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriile înregistrate de reclamantă la 15.06.2016 (data poștei), respectiv de pârâtă la 07.06.2016 la Curtea de Apel Timișoara.

La 16.08.2016, pârâta C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare reglementate de acest text de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 08.08.2016, reclamanta 1 iunie S.A., prin administrator judiciar A. în parteneriat cu SCP D., a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul declarat de reclamantă este nul pentru neindicarea unor motive de nelegalitate din cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar calea de atac declarată de întrunește cerințele de admisibilitate.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 octombrie 2016, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 25 octombrie 2016.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus punct de vedere privind raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2016, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de recurenta-pârâtă, fiind admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 315A din 12 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Cererea de recurs formulată de reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B. a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul acestor dispoziții legale, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacată, doar cu privire la modalitatea de soluționare a petitului privind dobânda legală datorată pentru perioada iunie 2005 până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În susținerea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit, au apreciat instanțele de fond că dobânda legală pentru perioada iunie 2005 până la data introducerii acțiunii nu poate fi acordată, întrucât obligația decurge dintr-un fapt ilicit extracontractual.

Recurenta-reclamantă a arătat că dispozițiile art. 43 Codul comercial sunt aplicabile, datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile, punctul de vedere al instanțelor de judecată neputând fi împărtășit, punerea în întârziere nefiind necesară. În situația de față ne-am afla în prezența unui contract între profesioniști, în raport de care obligațiile bănești produc dobânzi legale de la momentul scadenței sumei de bani asupra căreia poartă. Momentul scadenței sumei de bani este momentul încasării acesteia.

Mai mult decât atât, pârâta a fost de rea-credintă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Recurenta-reclamantă a făcut trimitere la probele existente la dosar, din care rezulta că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2005 de BNP E. a fost dispusă prin intermediul hotărârilor pronunțate de către instanțele penale, care au rămas definitive prin decizia penală nr. 1674R pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, iar prezenta acțiune este consecința relei credințe a pârâtei la încheierea contractului nul. Reaua credință la momentul încheierii actului poate fi asimilată faptului ilicit extracontractual, iar punerea în întârziere nu era necesară.

Cererea de recurs formulată de pârâta C. S.A. a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. raportat la soluția dată excepției privind autoritatea de lucru judecat, apreciind că, în mod greșit, au reținut instanțele de fond că nu există autoritate de lucru judecat, că decizia civilă nr. 1581/21.10.2013 a Curții de Apel Timișoara nu prezintă relevanță raportat la cererea reclamantei de a obține fructe civile, că posesia nu se califică ca fiind una de bună-credință, că nu se cuvin fructe civile.

În opinia părții, prin hotărârile judecătorești anterioare (sentința penală nr. 2654/21.09.2012 a Judecătoriei Timișoara, încheierea din 07.06.2007 a Tribunalului Timiș, sentința civilă nr. 190/2008 a Tribunalului Timiș, decizia civilă nr. 1581/21.10.2013 a Curții de Apel Timișoara, decizia civilă nr. 1536/14.10.2013 a Curții de Apel Timișoara, decizia civilă nr. 534/06.10.2014 a Curții de Apel Timișoara, sentința civilă nr. 501/03.08.2015 a Tribunalului Timiș) a fost stabilit dreptul pârâtei la încasarea chiriilor, această problemă de drept fiind tranșată irevocabil, fiind analizată existența, temeinicia, întinderea, exigibilitatea creanței.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, se arată că atât acțiunea, cât și cererea de apel au fost introduse de o persoană care nu deține calitatea de mandatar, având în vedere că societatea reclamantă este reprezentată în mod conjunct de către cei doi lichidatori judiciari desemnați provizoriu, astfel că mandatul acordat numai de un lichidator judiciar avocatului semnatar al cererilor este lovit de nulitate absolută. Excepția calității de reprezentant a fost invocată de către pârâtă, fiind respinsă la termenul din 06.04.2016.

În raport de dispozițiile Legii nr. 51/1995, precum și de dispozițiile art. 84 și art. 85 alin. (3) C. proc. civ., mandatul acordat de lichidatori unui avocat este unul special, neputând fi exprimat în mod tacit.

În aceste condiții, apreciază recurenta-pârâtă că atât cererea de chemare în judecată, cât și apelul nu îndeplinesc cerința prevăzută de art. 194 lit. b) C. proc. civ., nefiind semnate de ambii reprezentanți ai reclamantei și nu îndeplinesc cerința prevăzută de art. 151 alin. (4) C. proc. civ., întrucât lichidatorii nu au depus atașat acțiunii o copie a desemnării lor ca reprezentanți ai reclamantei. Aceste neregularități nu au fost acoperite în termenele procedurale și în fața instanțelor investite cu acțiunea, respectiv apelul, iar în recurs în casație nu mai poate avea loc.

În consecință, pentru acest motiv, a solicitat să se constate nulitatea cererii de chemare în judecată și a declarației de apel datorită lipsei semnăturii reprezentanților lichidatori judiciari și a neacoperirii acestei neregularități.

Al treilea motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost argumentat cu trimitere la următoarele aspecte:

În mod nelegal instanța de apel nu a luat în considerare criticile aduse sentinței primei instanțe, cu privire la normele de drept material aplicabile excepțiilor referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, la prescripția exercițiului dreptului la acțiune pentru perioada 01.05.2005 - 18.02.2011, precum și la regimul juridic al curgerii și păstrării fructelor civile de către proprietarul evins, încălcând și normele de drept material aplicabile procesului sub aspectul puterii de lucru judecat.

Excepția de inadmisibilitate în mod greșit a fost respinsă, în condițiile în care între aceleași părți a mai avut loc o judecată civilă, prin constituirea reclamantei ca parte civilă în dosarul penal nr. x/2008 al Judecătoriei Timișoara, soluționat definitiv prin decizia penală nr. 1674/R/04.12.2012 a Curții de Apel Timișoara.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune, de asemenea, în mod greșit a fost respinsă, termenul de prescripție pentru a cere restituirea prestațiilor în temeiul contractelor anulate începe să curgă din data de 04.12.2012, data rămânerii definitive a hotărârii penale. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Excepția autorității de lucru judecat a fost soluționată nelegal, în raport de considerentele arătate în primul motiv de casare.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată aduce o încălcare gravă a prevederilor art. 6 din Convenția europeană asupra drepturilor fundamentale ale omului, a Protocolului nr. 1 la Convenția, și a prevederilor art. 21 alin. (3) și art. 44 alin. (1), (2) și 8 din Constituția României, raportat la art. 480 C. civ. și art. 555-557 C. civ.. Decizia recurată este nelegală deoarece nu se sprijină pe constatări rezultate din cercetarea judecătorească a normelor de drept aplicabile și nici pe probe administrate nemijlocit în acest proces.

Nu au fost aplicate corect prevederile legale incidente instituției referitoare la regimul juridic al efectelor desființării contractului în ce privește păstrarea fructelor civile de către cumpărătorul bunului imobil, calificarea legală a proprietarului posesor al bunului imobil, ca fiind posesor de bună-credință sau, după caz, de rea-credință, stabilirea condițiilor prevăzute de lege, în care prezumția legală de bună-credință poate fi răsturnată și sarcina probei în acest sens, stabilirea cauzei juridice a calificării posesorului ca fiind de rea-credință, în condițiile anulării contractului de vânzare cumpărare a bunurilor imobile exclusiv pentru fapta proprie a vânzătorului, aplicarea în cauză a unor dispoziții legale abrogate la data anulării contractului de vânzare-cumpărare și la data introducerii acțiunii în pretenții.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a dezvoltat si critica legată de necesitatea administrării unui supliment al probei cu expertiză efectuat în primă instanță, în temeiul art. 434 C. civ., pentru a reține sumele de bani care nu reprezintă fructele civile, ci costuri, cheltuieli, taxe și impozite achitate de pârâtă pe durata exercitării dreptului de proprietate și în cadrul acestuia a drepturilor de dispoziție, posesie și folosință.

Instanța de apel nu s-a preocupat să lămurească modul de determinare a fructelor civile, nici în ce măsură chiriile plătite de locatarii pârâtei constituie o îmbogățire fără justă cauză.

În finalul recursului, recurenta-pârâtă a subliniat reaua-credință de care a dat dovadă reclamanta, prin introducerea a trei acțiuni fondate pe regimul juridic al culegerii fructelor civile prevăzut de dispozițiile art. 483-487 C. civ. evitând o singură acțiune și o rezolvare unitară de către instanță, prin aceeași hotărâre judecătorească a unor pretenții.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și de susținerile din întâmpinare, constată că recursurile sunt nefondat pentru considerentele ce urmează:

Cererea de recurs formulată de reclamanta 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A.:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost argumentat pe aplicarea greșită a dispozițiilor art. 43 Codul comercial având în vedere acordarea dobânzii legale începând cu ziua cererii de chemare în judecată, și nu anterior introducerii acesteia.

În legătură cu aceste susțineri, Înalta Curte face precizarea că motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a legii de către instanțele anterioare rezultată din nesocotirea unor norme de drept substanțial, în speța de față fiind invocată aplicarea dispozițiilor art. 43 Codul comercial raportat la art. 1088 C. civ. 1865 (dispoziții preluate de art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ. 2009, respectiv art. 1535 C. civ. 2009 și O.G. nr. 13/2011, precizare necesară având în vedere perioada indicată în acțiune).

Articolul menționat (art. 43 Codul comercial) prevede că datoriile lichide și plătibile în bani produc dobândă din ziua în care devin exigibile. Potrivit dispozițiilor art. 1088 C. civ. la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, deoarece în materie de comerț actele juridice sunt cu titlu oneros și întotdeauna banii sunt frugiferi (art. 43 Codul comercial).

Aceste prevederi nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acțiunea de față are configurația uneia în despăgubiri, iar existența și întinderea creanței a depins de administrarea probelor în cauză și analiza juridică a instanței de judecată. Astfel, cum s-a reținut în mod corect de instanța de apel, acțiunea ce a format obiectul dosarului de față are ca obiect restituirea fructelor civile culese de posesor, în acest caz cumpărătorul, și nu restabilirea situației anterioare ca urmare a anulării actului de vânzare - cumpărare.

În consecință, creanța a fost stabilită prin pronunțarea hotărârii judecătorești în cauză, între părți neexistând un raport juridic contractual, care să stabilească exigibilitatea creanței la o dată anterioară. Față de obiectul și temeiul acțiunii, devenea incident cazul general de punere în întârziere a debitorului prin formularea cererii de chemare în judecată, prevăzut de art. 1521 alin. (1) și (5) C. civ.

Critica privind aplicarea principiului efectelor nulității actului juridic civil raportat la împrejurarea că instanța penală a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10 iunie 2005 de către BNP E. nu vor fi reținute, fiind lipsite de relevanță în raport de temeiul pretențiilor din prezenta acțiune care a impus stabilirea certitudinii creanței în cadrul prezentului litigiu.

Criticile prin care s-a susținut existența nelegalității deciziei recurată, pentru motive de fond nu vor fi primite și analizate în recurs în raport de specificul acestei căi extraordinare de atac.

Cererea de recurs formulată de pârâta C. S.A.:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a susținut încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat prin raportare la deciziile pronunțate de Curtea de Apel Timișoara nr. 1536/R/14.10.2013 și nr. 1581/R/21.10.2013.

Instanțele devolutive au respins excepția autorității de lucru judecat, reținând că acțiunea de față nu încalcă autoritatea de lucru judecat a celor două decizii sus evocate.

Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este legală. Astfel, prin sentința nr. 414 din 10 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat în raport de dispozițiile deciziei civile nr. 1536/R/14.10.2013, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat în raport de dispozițiile deciziei civile nr. 1581/R/21.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2006.

Împotriva acestei sentințe au promovat apel ambele părți, iar Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 1035 din 10.12.2014 a admis apelul declarat de reclamanta S.C. 1 iunie S.A., a anulat sentința atacată ca urmare a respingerii excepției autorității de lucru judecat raportat la decizia nr. 1536/R/14.10.2013.

Împotriva acestei decizii, pârâta nu a declarat recurs, astfel încât se constată că problema autorității de lucru judecat asupra dosarului pendinte a fost tranșată definitiv prin decizia nr. 1035/10.12.2014 a Curții de Apel Timișoara, astfel încât excepția autorității de lucru judecat nu mai poate fi invocată și analizată în cadrul litigiului de față.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea condițiilor cerute de autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat în raport de decizia nr. 1581/R/2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2006 se reține că nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat.

Astfel, obiectul litigiului de față este reprezentat de acțiunea în pretenții formulată pe calea dreptului comun, în timp ce dosarul nr. x/2006, are ca obiect contestația la tabelul de creanțe efectuat în cadrul procedurii insolvenței. În ce privește identitatea de părți, se constată că în cadrul procedurii de insolvență reclamanta 1 iunie S.A. deține calitatea de debitor, în timp ce pârâta deține calitatea de creditor. Sub aspectul cauzei juridice, pretențiile pârâtei din dosarul de insolvență decurg din contractul de închiriere nr. 2 din 10.06.2005, iar în prezenta cauză decurg din calitatea de proprietar a reclamantei, urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare, încheiat la 10.06.2005.

Valorificând argumentele prezentate, Înalta Curte constată că prin prisma elementelor pe care le prezintă cele două litigii nu există identitatea de părți, obiect și cauză, pentru a fi reținută autoritatea de lucru judecat, în consecință, această excepție fiind în mod corect soluționată de către instanță.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care s-a susținut că instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, se constată că este nefondat.

S-a susținut că se contestă calitatea de mandatar a reprezentantului societății reclamante, având în vedere semnarea cererii de fond și apel de un avocat care nu a fost desemnat de către lichidatorii judiciari.

Cu referire la acest motiv este de evidențiat că în fața instanței de apel s-a invocat lipsa calității de reprezentant în ceea ce privește semnarea cererii de apel, nefiind supusă spre examinare soluționarea excepției în ce privește lipsa calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată. În consecință, criticile care vizează acest motiv nu pot fi primite în recurs, întrucât ele nu au constituit obiect de analiză al instanței de apel.

Dintr-un alt punct de vedere, sunt de observat dispozițiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia avocatul care a avut mandat/contract de asistență juridică, poate exercita calea de atac chiar în lipsa mandatului. De altfel, în cadrul apelului, lichidatorii judiciari au făcut dovada mandatului acordat avocatului semnatar al recursului, iar activitatea acestora nu putea fi supusă cenzurii decât în cadrul și în condițiile procedurii insolvenței.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, ce ar putea fi încadrată în mod abstract tot la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele concrete invocate de recurentă critică în realitate situația de fapt reținută de instanțele de fond în baza probelor administrate în cauză.

În raport de motivul de casare reprezentat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei recurată în raport de respingerea excepțiilor inadmisibilității acțiunii, a prescripției dreptului material la acțiune, precum și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la puterea de lucru judecat.

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost în mod corect soluționată de instanța de apel.

Prin considerentele deciziei penale nr. 1674 din 04.12.2012 pronunțată în dosarul nr. x/2008 de către Curtea de Apel Timișoara s-a reținut că societatea 1 iunie S.A. prin administrator special s-a constituit parte civilă în procesul penal și a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 10.06.2005 încheiat între 1 iunie S.A., în calitate de vânzător, și C. S.A., în calitate de cumpărător, deoarece lipsește consimțământul societății la încheierea actului juridic.

Se constată că pretențiile formulate în litigiul de față nu au fost formulate în cadrul litigiului penal, astfel încât principiul electa una via non datur recursus ad alteram nu este incident în cauză. Astfel, instanța de apel a subliniat în mod judicios că acțiunea de față nu privește restabilirea situației anterioare ca urmare a anulării actului prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui contract, ci valorificarea prerogativelor de proprietar, recunoscut retroactiv după constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, nesuprapunându-se cu acțiunea civilă valorificată în procesul penal.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că și aceasta a primit o dezlegare corectă din partea instanței de apel.

Pentru a stabili momentul de la care începe să curgă termenul legal de prescripție este de observat petitul acțiunii care a vizat restituirea sumelor percepute cu titlu de chirie. Față de natura patrimonială a acțiunii, întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, incidente în cauză sunt dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul la acțiune al reclamantei începe să curgă de la momentul la care i s-a recunoscut calitatea de proprietar, respectiv după ce s-a dispus restabilirea situației anterioare și redobândirea calității de proprietar a bunului de către reclamantă, prin hotărârea penală prin care s-a constatat nulitatea contractelor, respectiv 04.12.2012. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 8 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958 se constată că acțiunea este introdusă în cadrul termenului legal de prescripție, neavând relevanță din această perspectivă perioada de încasare a fructelor civile solicitate a fi restituite.

În ceea ce privește nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma excepției puterii de lucru judecat invocată în raport de deciziile civile nr. 1581/2013, nr. 1536/2013 și nr. 534/2014 ale Curții de Apel Timișoara, Înalta Curte face trimitere la considerentele anterior arătate cu privire la decizia nr. 1581/2013.

În completare, se constată că potrivit principiului retroactivității efectelor nulității, reclamanta 1 iunie S.A. a redevenit proprietar de la data de 10.06.2005, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare anulat. Potrivit dispozițiilor art. 483-487 C. civ. 1865 (având corespondent în art. 948 C. civ. 2009), chiriile rezultate din închirierea bunurilor, care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare anulat revin reclamantei, pârâta fiind posesor de rea-credință, astfel cum s-a reținut prin hotărârea penală pronunțată în dosar nr. x/2008 În consecință, proprietarul aparent este obligat să restituie contravaloarea chiriei pe care a primit-o de la terțe persoane.

Deși efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se întinde asupra considerentelor hotărârii, relevant este faptul că litigiul pendinte și cele evocate de către pârâtă au cauză juridică diferită, astfel încât puterea de lucru judecat nu este incidentă.

De asemenea, în privința excepției de la principiul retroactivității efectelor nulității invocată de pârâtă, se constată că instanța de apel a analizat-o prin raportare la pretinsa bună-credință a părții.

Art. 485 C. civ. 1865 dispune în sensul că "Posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute" (dispoziții similare fiind reluate în art. 948 C. civ. 2009).

Pentru dobândirea fructelor este necesar ca posesorul să fie de bună-credință pe tot parcursul perceperii fructelor. În cauză, s-a constatat însă că pârâta a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cât și a contractului de închiriere, lipsa consimțământului reclamantei valabil exprimat, aspect regăsit și în considerentele hotărârii penale cu prilejul descrierii conținutului material al infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, reprezentant al societății în litigiu.

Sub aspectul întinderii sumelor restituite cu acest titlu, criticile recurentei nu pot fi analizate, acestea privind temeinicia deciziei atacate și neputând fi circumscrise motivelor de nelegalitate invocate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 315A din 12 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă 1 iunie S.A. prin lichidator judiciar A. în parteneriat cu B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 315A din 12 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 februarie 2017.