ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 705/2017

Deliberând asupra recursului, în condițiile art. 395 coroborat cu dispozițiile art. 494 C. proc. civ., din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Timiș, sub număr de dosar x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței obligarea acestuia la restituirea mijloacelor fixe, în valoare totală de 1.537.813,46 RON, predate în custodie, conform listelor de inventar însușite prin semnătură.

Prin sentința civilă nr. 122 din 20 februarie 2015, Tribunalul Timiș a respins atât excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtului B. - având ca obiect obligarea acestuia la restituirea mijloacelor fixe, în valoare totală de 1.537.813,46 RON, predate în custodie, conform listelor de inventar însușite prin semnătură.

Împotriva sentinței civile nr. 122/20.02.2015 pronunțată de Tribunalul Timiș, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidatori judiciari C. și D. a declarat apel.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca inadmisibil, nedovedit și neîntemeiat, și menținerea sentinței atacate.

Prin cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamantei S.C. A. S.R.L. - intervenienta E. S.A. a solicitat admiterea apelului și, în principal, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond; în subsidiar, a solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii.

În susținerea cererii, sub aspectul admisibilității acesteia, intervenienta a arătat că are interes să participe în litigiul pendinte, întrucât figurează în tabelul definitiv consolidat - rectificat al creanțelor debitoarei S.C. A. S.R.L., cu o creanță de 109.067.130,80 RON, reprezentând 22,89245% din totalul masei credale; or, întrucât prin acțiunea reclamantei se tinde la readucerea în patrimoniul debitoarei a unor bunuri deosebit de valoroase sau, cel puțin, a contravalorii acestora, E. are un interes în formularea cererii de intervenție accesorie, aceste bunuri sau sume de bani contribuind la stingerea, parțială, a creanței sale.

Cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta E. S.A. a fost declarată admisibilă în principiu prin încheierea din 08.12.2015.

Prin decizia civilă nr. 43 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost admis atât apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidatori judiciari C. și D. împotriva sentinței civile nr. 122/20.02.2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu pârâtul B., cât și cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamantei S.C. A. S.R.L. - formulată de intervenienta E. S.A..

A fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul B., și, în consecință:

A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei bunurile primite în folosință de la aceasta sau contravaloarea lor - în sumă totală de 1.524.222,03 RON, după cum urmează:

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 43 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pârâtul B. a declarat recurs.

Fără a-și încadra criticile în temeiul de drept al art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică decizia recurată motivat de împrejurarea că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea recursului, susține, în esență, că, întrucât intimata-reclamantă invocă încheierea unui "contract de comodat", era în sarcina acesteia să dovedească încheierea contractului, însă, nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel, nu a prezentat acest contract, nici măcar un proces-verbal de predare-primire, care, conform reglementărilor privitoare la acest tip de contract, trebuia încheiat.

Așa fiind, pentru ca instanța de apel să pronunțe o hotărâre temeinică, trebuia să observe acest înscris, mai ales că, în funcție de data încheierii "presupusului contract", ar urma să se stabilească legea civilă aplicabilă, având în vedere faptul că, după cum precizează intimatele-reclamante, bunurile ar fi intrat în patrimoniul S.C. A. S.R.L. în perioada 2007 - 2010, iar din anul 2011 (01.10.2011) a intrat în vigoare Noul C. civ.. Conform prevederilor Legii nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, actele și faptele juridice rămân supuse dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii ori săvârșirii acestora (art. 3 și 4, art. 102 alin. (1) din Legea 71/2001, potrivit cărora "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa " .

Totodată, având în vedere că este vorba de un act juridic a cărui valoare depășește 250 RON, în conformitate cu prevederile art. 1191 C. civ. 1864, recurenta apreciază ca fiind imperios necesar ca intimata-reclamantă să prezinte, în original, înscrisul doveditor al "contractului de comodat", forma scrisă fiind cerută "ad probationem" .

Totodată, în opinia recurentului, trebuie observat faptul că, în dovedirea susținerii acțiunii, reclamanta invocă o "listă de inventar" compusă din 4 file, dintre care 3 ar purta semnătura recurentei, susținând că aceasta ar reprezenta lista cu mijloace fixe primite de mine, însă, nu poartă, astfel cum prevede legea, și semnăturile comisiei de inventariere.

Arată că intimata-reclamantă face doar o presupunere că respectivele bunuri ar fi fost preluate de pârât, neproducând nicio dovadă în acest sens.

Recurentul-pârât consideră că trebuie avut în vedere faptul că în procedura de reorganizare, administratorii judiciari ai S.C. A. S.R.L. au fost tot intimatele-reclamante din cauza de față, iar, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) lit. a) și c) din Legea 85/2006 (lege în vigoare la momentul intrării S.C. A. S.R.L. în procedura insolvenței), aveau obligația să inventarieze bunurile societății insolvente.

Pe de altă parte, raportat la prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, entitățile au obligația să efectueze inventarierea de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, cel puțin o dată în cursul exercițiului financiar pe parcursul funcționării lor și să trimită spre confirmare listele de inventariere . Trebuie avut în vedere că au trecut peste doi ani de la momentul numirii lor ca administratori ai A. S.R.L. până la data introducerii acțiunii, timp în care aceștia au întocmit o serie de rapoarte cu privire la situația debitoarei falite.

Raportat la cele precizate, solicită a se constata că intimatele-reclamante nu au făcut dovada încheierii unui contract de comodat, or, în conformitate cu prevederile art. 1191 C. civ. de la 1864, forma scrisă a contractului este cerută "ad probationem",având în vedere că, obiectul litigiului depășește valoare de 250 RON; nu fac dovada existenței în proprietatea S.C. A. S.R.L. a bunurilor respective la momentul în care aceasta a intrat în procedura insolvenței; nu fac dovada că bunurile precizate în acțiune au fost predate recurentului-pârât, neexistând nicio dovadă în acest sens; nu exisă un proces-verbal de inventariere semnat de o comisie de inventariere care să constate lipsa bunurilor la momentul intrării societății în faliment, și care să confirme susținerile reclamantei.

Apreciază ca fiind neîntemeiată cererea privind obligarea sa la plata sumei de 1.537.813,46 RON în cazul în care bunurile nu mai pot fi predate, întrucât suma solicitată reprezintă valoarea bunurilor din momentul achiziției, iar nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, consideră că reclamanta trebuia să solicite valoarea bunurilor respective stabilită la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, stabilită printr-o expertiză tehnică de specialitate.

În opinia recurentului, instanța de apel nu a înțeles starea de fapt din moment ce menționează în hotărâre că pârâtul ar fi avut calitatea de administrator al societății intimate-reclamante.

Sub un ultim aspect, arată că în urma unei cereri de executare silită, executorul judecătoresc (SCP EJ Matei și Asociații) a constatat că nu are bunuri urmăribile.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 12 octombrie 2016 a fost încuviințat, în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 februarie 2017, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedurăcivilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 12 aprilie 2017, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 12 aprilie 2017, recurentul-pârât a precizat că recursul se întemeiază pe dipozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinări, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Este de amintit că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 2146 C. civ.:

"Împrumutul de folosință este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligația de a-l restitui după un anumit timp"), iar conform art. 2155 din același act normativ:"Comodatarul este obligat să înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsă de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit convenției. Dacă termenul nu este convenit și fie contractul nu prevede întrebuințarea pentru care s-a împrumutat bunul, fie întrebuințarea are un caracter permanent, comodatarul este obligat să înapoieze bunul la cererea comodantului".

Textele de lege enunțate stabilesc dreptul comodantului la restituirea bunului împrumutat, independent de calitatea acestuia de proprietar.

Este de necontestat că reclamanta nu a învestit instanța cu o acțiune reală, în revendicare mobiliară, ci cu o acțiunea personală, grefată pe contractul de comodat încheiat cu pârâtul B., așa încât, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de control judiciar, este suficient ca reclamanta să dovedească existența contractului și predarea bunurilor către pârât, pentru ca în sarcina acestuia să existe obligația restituirii.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis instanței de apel să concluzioneze că reclamanta a dovedit predarea, în comodat, a bunurilor către pârât, fiind în sarcina acestuia din urmă să dovedească contrariul sau intervenția unor împrejurări ulterioare, de natură să-l exonereze de obligația de restituire.

S-a constatat că pârâtul nu a dovedit, însă, nici că bunurile i-ar fi fost predate, în realitate, de o altă societate, nu a explicat nici contextul în care a semnat înscrisurile-menționate (limitându-se la a contesta, fără temei, veridicitatea semnăturii) și nici nu a fost în măsură să facă dovada restituirii lor; de altfel, pârâtul nu a prezentat instanței nici măcar fișa de lichidare - invocată în apărare - din cuprinsul căreia pretinde că rezultă inexistența oricăror debite față de societate.

S-a mai arătat că în calitatea de titular al obligației de restituire, pârâtul este dator, în principal, să restituie bunurile - folosite potrivit destinației - sau, în caz contrar, valoarea lor, dovedind, dacă e cazul, că printr-o folosință normală, valoarea arătată în contract s-a diminuat.

Argumentat și legal motivat, în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, instanța de control judiciar a reținut cu justețe că reclamanta a dovedit predarea în folosință, către pârât, a bunurilor enumerate în acțiune, cu excepția celor cu numerele de inventar x, în timp ce acesta nu a fost în măsură să dovedească restituirea lor.

Pârâtul nu se poate prevala omisso medio, direct în calea de atac a recursului, de soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de fond, în condițiile în care, dacă dorea să conteste acest aspect, avea posibilitatea să exercite, conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac a apelului, or, câtă vreme nu și-a exercitat acest drept, criticile vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

De altfel, în această etapă procesuală, criticile ce nu au constituit motiv de apel nu pot fi analizate de către instanța de recurs, întrucât atribuțiile acesteia se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel.

În mod formal, recurentul invocă încălcarea prevederilor Legii contabilității nr. 82/1992, întrucât acestea nu au legătură cu cauza.

Este de reținut că simpla nemulțumire a recurentului-pârât cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către pârât sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu atât mai mult cu cât recurentul nu a arătat în concret care sunt aceste norme și în ce ar consta interpretarea sau aplicarea greșită a acestora.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurent, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 43 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a pârâtului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. și D. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului B. la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. și D., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 43 din 19 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurentul B. la plata sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. și D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2017.