ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 318/2016

HOTĂRÂRE

16.02.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 318/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 318/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 4 iulie 2012, reclamantele A. și B., au solicitat instanței - în contradictoriu cu prima.arul Municipiului Timișoara și Consiliul local al Municipiului Timișoara - să oblige pârâții la „punerea în executare” a sentinței civile nr. 194 din 30 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin Decizia nr. 483 din 7 noiembrie 2007, a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile din 25 iunie 2009 și 29 octombrie 2009, hotărâri prin care primarul Municipiului Timișoara a fost obligat să emită o nouă dispoziție motivată prin care să atribuie reclamantelor, în proprietate, în condițiile art. 10 alin. (1)0 din Legea nr. 10/2001, un alt teren, liber de sarcini, conform listei-anexă întocmită în baza art. 1 alin. final din acest act normativ, echivalent ca valoare și întindere cu suprafața de 502 mp, din Timișoara, în legătură cu care, s-a formulat notificarea.

Învestit în primă instanță, Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin sentința nr. 1910/PI din 5 iunie 2015, a respins excepția prematurității cererii, a admis în parte acțiunea și în consecință l-a obligat pe primarul Municipiului Timișoara să atribuie reclamantelor imobilul, constând în teren intravilan în suprafață de 506 mp, provenit din dezmembrarea imobilului din C.F. Timișoara (teren intravilan de 668 mp) situat în Timișoara.

A obligat Consiliul local al Municipiului Timișoara să emită o hotărâre prin care terenul ce urmează a fi atribuit, să fie trecut din domeniul public, în cel privat al Municipiului Timișoara, în vederea atribuirii în compensare, către reclamante, a acestei suprafețe.

A respins în rest acțiunea, astfel cum a fost precizată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că deși reclamantele au obținut, la 2 aprilie 2009, o hotărâre irevocabilă prin care primarul Municipiului Timișoara a fost obligat să emită o nouă dispoziție în vederea atribuirii către acestea, a unui alt teren, în compensare, din cele expres menționate în lista anexă, întocmită în baza art. 1 alin. final din Legea nr. 10/2001, decizia „nu a fost executată” până la data introducerii prezentei acțiuni.

Autoritățile administrative, se arată, au invocat imposibilitatea atribuirii unui teren menționat în lista anexă, datorită unor împrejurări ulterioare pronunțării hotărârii, respectiv trecerea acestor suprafețe în domeniul public al unității administrativ teritoriale, situație în care nemișcătoarele nu mai pot face obiect al cererilor de compensare, întemeiate pe Legea nr. 10/2001, întrucât sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, conform dispozițiilor art. 861 C. civ.

Or, conchide prima instanță, refuzul pârâtului de a emite o nouă dispoziție, în executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, constituie o încălcare a garanțiilor conferite de art. 6 din Convenție, garanții de care reclamantele trebuie să se bucure în realizarea drepturilor conferite prin lege.

Se face trimitere la dispozițiile art. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 „pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (…)” și se analizează, prin prisma probelor administrate în cauză, situația terenurilor individualizate în lista anexă care, au fost propuse pentru a fi oferite în compensare, apreciindu-se că sunt întrunite cerințele legii, în legătură cu imobilul în suprafață de 506 mp situat în Timișoara, provenit din dezmembrarea ce urmează a fi efectuată cu privire la terenul intravilan de 668 mp din C.F. Timișoara, conform expertizei întocmite în cauză.

Rămâne în sarcina pârâților, se arată, să identifice alte terenuri, din cele menționate în lista anexă, la care se face referire în cuprinsul hotărârii judecătorești, în vederea atribuirii către reclamante, în limita diferenței de valoare.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, care, prin Decizia nr. 149/A din 16 septembrie 2015, a respins apelurile declarate împotriva sentinței, de reclamante și pârâții Municipiul Timiș prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

În cauză, au declarat recurs în termen legal, reclamantele A. și B. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârile pronunțate, arătând, în esență, următoarele:

- instanța a soluționat cauza, fără a examina „în totalitate” cererea cu care a fost învestită, din perspectiva hotărârilor pronunțate anterior.

Astfel, se susține, instanțelor le revenea obligația examinării, pe fond, a cererii de restituire în natură, prin compensare, a suprafețelor individualizate în lista anexă, întocmită chiar de către pârâți.

Se analizează, prin prisma concluziilor expertizei efectuată în cauză, posibilitatea atribuirii și a unor alte terenuri, în suprafață de 1.301 mp și respectiv 688 mp, din C.F. Timișoara.

Din această perspectivă, se apreciază că hotărârea a fost pronunțată fără a se intra în cercetarea fondului.

- s-a ignorat faptul că toate terenurile solicitate prin acțiunea introductivă, au fost incluse în lista-anexă, și identificate ca fiind disponibile pentru restituire, în vederea efectuării operațiunii compensării.

În susținerea acestei critici, se analizează, suprafață cu suprafață, posibilitatea ca unul din aceste terenuri să fie oferit în compensare arătându-se că, avizarea favorabilă, de către O.C.P.I. a expertizei judiciare efectuată în cauză, conform bazei de date a acesteia, a implicat atât efectuarea operațiunii de suprapunere funciară și cadastrală a terenurilor cât și verificarea regimului lor juridic.

- neindicarea în cuprinsul cererii introductive a tuturor terenurilor identificate, nu îndreptățea instanțele să respingă cererea de acordare a diferenței de teren, până la valoarea reală a suprafeței preluate de către stat, în legătură cu care s-a formulat notificarea, în mod greșit soluționarea acestei cereri fiind „declinată” în sarcina autorităților administrative care, timp de peste 10 ani au refuzat să-i dea curs.

Oral, în susținerea acestei critici, recurentele reclamante, prin avocat, au invocat aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții unite, arătându-se că instanțele trebuiau să aplice aceste dispoziții, în condițiile în care au constatat că există un refuz nejustificat al pârâților de a emite o dispoziție în soluționarea cererilor formulate de reclamante.

Recursul se privește ca fondat, din perspectiva analizării motivului de ordine publică, invocat din oficiu de instanță, vizând calificarea greșită a căii de atac.

Cererea formulată de reclamante la 4 iulie 2012, ce are ca finalitate emiterea de către entitatea inițial învestită cu soluționarea notificării (vizând restituirea în natură a suprafeței de 502 mp din Timișoara) unei noi dispoziții având ca obiect atribuirea în compensare a unui alt teren, echivalent ca valoare și întindere cu cel notificat, se înscrie în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

S-a solicitat instanței ca, în condițiile refuzului primarului Municipiului Timișoara de a emite o nouă dispoziție, urmare celor statuate prin hotărârile pronunțate în litigiu anterior, să se pronunțe ea însăși, cu privire la cererea de atribuire a unui alt teren, în compensare, formulată de reclamante în condițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Demersul judiciar aduce în discuție aceeași ipoteză avută în vedere de practica judiciară constantă, respectiv cea în care entitatea investită cu soluționarea unei cereri formulată în baza Legii nr. 10/2001, refuză să se pronunțe, într-un termen apreciat ca fiind rezonabil, refuz care nu poate rămâne necenzurat de instanță.

Această situație a fost analizată de instanța supremă, (chiar dacă într-un alt context) care, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, a statuat că în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești nu este restrânsă doar la o prerogativă formală (de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții) ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, se arată (situație pe deplin aplicabilă, cauzei de față) ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.

Or, aceeași ipoteză se verifică în speță, respectiv cea în care unitatea deținătoare nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori de acordare a unor alte bunuri sau servicii în compensare, în favoarea persoanei îndreptățite.

Ca atare, față de data introducerii acțiunii, se constată că instanța de control judiciar a calificat greșit calea de atac exercitată împotriva sentinței nr. 1910/PI din 5 iunie 2015, dată de Tribunalul Timiș, secția I civilă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, hotărârea tribunalului este supusă doar recursului care, este de competența curții de apel.

Conform art. 26 al Legii nr. 202/2010, care reprezintă norma tranzitorie, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin această lege (…) se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă fără echivoc, că în materia Legii nr. 10/2001, republicată (ca și a Legilor nr. 31/1990 și nr. 221/2009) numai hotărârile judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse ambelor căi de atac (apel și recurs), hotărârile pronunțate ulterior apariției noii reglementări, fiind sustrase exercițiului apelului.

În acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei „dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză” este lipsită de relevanță împrejurarea că, prin hotărâri anterioare, au fost analizate alte cereri formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001 și s-a pronunțat o sentință ce constituie titlu executoriu, sub aspectul obligației pârâtului de a emite o dispoziție motivată de atribuire a unui alt teren în compensare, față de refuzul acestuia care, așa cum s-a arătat, se circumscrie neîndeplinirii obligațiilor instituite prin dispozițiile art. 25 și 26 din actul normativ mai sus citat.

În legătură cu acest refuz, la cererea reclamantelor - formulată la 4 iulie 2012 - tribunalul a pronunțat o nouă hotărâre (sentința nr. 1910/PI din 5 iunie 2015) care, potrivit atât normei tranzitorii cât și dispoziției de drept comun incidentă în cauză (art. 725 C. proc. civ. de la 1865) rămâne supusă regimului căilor de atac, în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

Or, la această dată, așa cum s-a arătat, intraseră deja în vigoare modificările procedurale operate prin Legea nr. 202/2010, de imediată aplicare, prin care în materia Legii nr. 10/2001, a fost suprimată calea de atac a apelului, sentința dată asupra fondului nemaiputând fi astfel atacată, decât pe calea recursului.

Ca o consecință a greșitei calificări a căii de atac, instanța nu a fost alcătuită într-o compunere legală, fiind nesocotite astfel dispozițiile art. 54, alin. (2) din Legea nr. 304/2004 „privind organizarea judiciară”, ceea ce atrage și incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași curți de apel, în vederea soluționării recursului.