ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 547/2015

Decizia nr.

547

/20

15

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14

noiembrie

2012 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, să dispună revocarea (desființarea) promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 17 septembrie 2010, încheiată de pârâte în dauna intereselor sale, precum și desființarea sentinței civile nr. 1940 din 13 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2011, cu consecința revenirii bunului imobil înscris în CF 400834 Săcălaz în patrimoniul pârâtei SC B. SRL.

Prin sentința civilă nr. 507/PI/LP din 30 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată, reținându-se, în esență, că prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la data de 17 septembrie 2010, pârâta SC B. SRL - în calitate de promitentă vânzătoare, s-a obligat să vândă către pârâta SC C. SRL - în calitate de promitentă-cumpărătoare, imobilul situat în comuna Săcălaz, înscris în CF 400834, având topo 714, 703, 709/3, 710/1, 710/2, 6991, 699/2, 698/17 constând în hală de depozitare materiale de construcție și teren în suprafață totală de 24.264 m.p. cu un preț de 60.000 euro.

S-a mai reținut că, prin sentința civilă nr. 1940 din 13 decembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2011, Tribunalul Timiș a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C. SRL împotriva pârâtei SC B. SRL și a dispus ca hotărârea judecătorească să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între pârâta SC B. SRL, în calitate de vânzătoare și reclamanta SC C. SRL, în calitate de cumpărătoare, pentru imobilul sus-menționat, stabilind, totodată, că prețul va fi achitat de cumpărătoare astfel: 10.000 euro se va achita în cont sau printr-un bilet la ordin avalizat imediat după pronunțarea sentinței, suma de 20.000 euro în termen de 60 de zile de la pronunțarea sentinței, iar suma de 30.000 euro în termen de 120 de zile de la pronunțarea sentinței; s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului descris mai sus pe numele reclamantei SC C. SRL (pârâtă în prezenta cauză); în fine, că până la plata întregului preț, s-a instituit în favoarea vânzătoarei SC B. SRL o ipotecă asupra imobilului vândut - pentru suma de 60.000 euro, atât dreptul de proprietate al cumpărătoarei, cât și dreptul de ipotecă al vânzătoarei fiind înscrise în cartea funciară a imobilului.

În ceea ce privește creanța reclamantului, tribunalul a arătat că aceasta provine din sentința civilă nr. 22473 din 02 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/325/2011, prin care Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea formulată de A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 49.552,99 RON.

Cu referire la condițiile acțiunii revocatorii, prima instanță a reținut că, din economia dispozițiilor art. 975 C. civ., rezultă că, pentru admiterea unei astfel de acțiuni, creditorul trebuie să dovedească faptul că deține față de creditor o creanță anterioară actului fraudulos; că respectivul act i-a cauzat un prejudiciu - fiind încheiat în dauna drepturilor sale și că terțul dobânditor a știut că actul este prejudiciabil pentru creditorii cocontractantului său.

În ceea ce privește condiția anteriorității creanței, s-a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în cauză, deoarece creanța reclamantului fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească ulterioară actului atacat.

Tribunalul a mai apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit nici caracterul prejudiciabil al actului contestat, câtă vreme nu există elemente care să ateste faptul că pârâta SC B. SRL s-ar afla în stare de insolvabilitate, în condițiile în care creanța reclamantului este în cuantum de 49.552,99 RON, iar pârâta are înscris un drept de ipotecă asupra imobilului până la concurența sumei de 60.000 euro.

S-a mai reținut că nu a fost dovediră nici condiția complicității terțului (respectiv a SC C. SRL) la fraudă, câtă vreme atitudinea procesuală a pârâtei SC B. SRL în Dosarul nr. x/30/2011 a fost aceea de opoziție față de admiterea acțiunii.

Sub acest din urmă aspect, instanța de fond a apreciat că reclamantul nu a probat faptul că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare ar fi fost antedatată și nici că procedura de citare în dosarul menționat nu ar fi fost îndeplinită (din moment ce SC B. SRL a fost reprezentată de un apărător) și, de asemenea, nici că avocatul D. ar fi reprezentat ambele părți în respectivul dosar.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea acțiunii pauliene, prima instanță a procedat la respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 158 din 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost admis, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. și revocată promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la data de 17 septembrie 2010, între pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, cu privire la imobilul înscris în CF 400834 Săcălaz, în măsura necesară satisfacerii creanței reclamantului - astfel cum rezultă aceasta din sentința civilă nr. 22473 din 02 noiembrie 2012 a Judecătoriei Timișoara și din actele de executare efectuate pentru realizarea ei.

Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

Pentru a hoărî astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, ca fiind întrunite condițiile de admisibilitate a acțiunii revocatorii reglementată de prevederile art. 975 C. civ., respectiv prejudiciul creditorului, frauda debitorului, deținerea de către creditor a unei creanțe certe, lichide și exigibile, precum și complicitatea la fraudă a terțului.

În ceea ce privește cererea de desființare a sentinței civile nr. 1940 din 13 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2011, s-a arătat că hotărârile judecătorești nu pot fi desființate decât în căile de atac de reformare sau de retractare, iar „desființarea” hotârârii nici nu este necesară pentru realizarea de către reclamant a drepturilor sale, câtă vreme pe calea acțiunii dedusă judecății nu se „desființează” actele frauduloase, ci se recunoaște doar inopozabilitatea acestora față de reclamant - care va putea urmări bunul vândut ca și cum acesta nu ar fi ieșit din patrimoniul debitoarei.

Ori, exact aceasta este și situația hotărârii de validare a vânzării - care nu este opozabilă reclamantului, în măsura în care ea a fost obținută într-o procedură la care reclamantul nu a participat, și care îi vatămă drepturile și interesele.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, pârâta SC B. SRL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului, cu consecința menținerii sentinței apelate ca fiind temeinică și legală.

În argumentarea recursului, pârâta SC B. SRL, susține, în esență că prin întâmpinarea formulată în apel, în raport de dipozițiile art. 112 pct. 4 C. proc. civ., a solicitat instanței să îi pună în vedere reclamantului să își precizeze temeiul de drept pentru cel de-al doilea petit, având în vedere că, în speță, nu este aplicabil principiul potrivit căruia desființarea dreptului transmițătorului are ca efect desființarea actelor juridice subsecvente, hotărârea judecătorească nefiind un act juridic .

Cu referire la fondul litigiului, susține, în esență, că starea de fapt ce a existat între SC C. SRL și SC B. SRL este reală, transparentă, fără niciun fel de fraudă din partea niciunei societăți, sentința civilă nr. 1940 din 13 decembrie 2011, în Dosarul nr. x/30/2011, având autoritate de lucru judecat în ceea ce privește starea de fapt dedusă judecății.

Solicită a se constata că cererea de chemare în judecată ce a format obiectul Dosarului nr. x/325/2011 a fost promovată la data de 24 februarie 2011, în timp ce promisiunea de vânzare-cumpărare a fost încheiată la data de 17 septembrie 2010, neexistând nici un element care să dovedească faptul că această dată nu este reală.

Întrucât legiuitorul a prevăzut că promitentul cumpărător își poate valorifica drepturile în termen de 3 ani de la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare, în opinia recurentei nu se poate aprecia că introducerea acțiunii în termen de 6 luni de la încheierea convenției reprezintă o complicitate la fraudă.

Mai arată că nu exista biletul la ordin ce a fost eliberat potrivit înțelegerii părților și nu a fost folosit, întrucât la data scadenței sale SC B. SRL nu mai dorea respectarea promisiunii.

Cu privire la extrasul de cont susține că prin intermediul acestuia a intenționat să dovedească faptul că, la data la scadenței ordinului de plată, în contul societății existau disponibilități bănești superioare sumei înscrise în bilet.

În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa citare a pârâtei la „un sediu fictiv”, arată că din anul 2008 - dată de la care reclamantul a fost revocat din calitatea de administrator - societatea nu mai își desfășoară nici o activitate la adresa înscrisă la O.R.C. ca fiind sediul social, întrucât la această adresă se află casa reclamantului, iar schimbarea sediului la o altă adresă nu este posibilă datorită faptului că acesta nu dorește semnarea hotărârii A.G.A. și a noului Act Constitutiv.

În fine, sub aspectul reprezentării părților în Dosarul nr. x/30/2011, arată că SC B. SRL a fost reprezentată de către avocat D., în timp ce SC C. SRL a fost reprezentată de avocat E.

Reținerile instanței de apel potrivit cărora interesele ambelor societăți erau comune și acest lucru a fost dovedit de reprezentarea asigurată de către av. D. sunt eronate întrucât se bazează pe aspecte ulterioare judecării cauzei, respectiv cererea de eliberare a unui certificat de grefă, taxa de limbru și o cererea de eliberare a sentinței.

Înțelege să conteste raționamentul instanței care doar în baza acestor prezumții consideră că ambele pârâte au urmărit vânzarea imobilului exclusicv în scopul fraudării intereselor reclamantului.

Totodată, recurenta apreciază că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate.

Apreciază ca fiind eronată mențiunea instanței vizând cel de al doilea petit, cât și trimiterea la art. 435 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 se aplică doar acțiunilor înregistrate pe rolul instanțelor de judecată după data de 01 februarie 2013 (art. 24 C. proc. civ.) pe când prezenta acțiune a fost promovată la data de 14 noiembrie 2012 aplicabile fiind prevederile art. 25 C. proc. civ.

Recurenta susține că, potrivit deciziei nr. 4073 din 13 decembrie 2011 pronunțată în recurs de secția a lI-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - pentru admisibilitatea unei acțiuni pauliene formulate de creditor în conformitate cu prevederile art. 975 C. civ. (art. 1562 noul C. civ.), pe lângă dovada existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile și a producerii unui prejudiciu, prin provocarea sau mărirea stării de insolvabilitate, este necesar se să dovedească frauda debitorului și complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul fraudulos.

Ori, în speță, consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a unei acțiuni pauliene, cererea reclamantului îndeplinind doar condiția referitoare la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței.

Aceasta întrucât, SC B. SRL nu și-a creat o stare de insolvabilitate, astfel că, neexistând o fraudă a debitorului, nu există nici complicitatea la fraudă a terțului dobânditor.

Sub acest din urmă aspect, solicită a se constata că motivul complicității la presupusa fraudă nu rezultă în nici un fel din Dosarul nr. x/30/2011, iar motivarea că societatea cumpărătoare ar fi trebuit să cunoască la data încheierii promisiunii din 17 septembrie 2010 că la data de 15 martie 2011 va fi notată o acțiune împotriva SC B. SRL nu poate fi reținută; în fine, că teza a doua a complicității - prin prisma neachitării prețului - nu poate fi reținută, câtă vreme, dacă prețul nu ar fi achitat, însuși reclamantul A. s-ar putea îndrepta pentru încasare acestuia.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

declarat de

pârâta SC B. SRL este nefondat, pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici

nu justifică invocarea motivelor de recurs instituite de prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Susținerile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac iar în cauză, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Este de amintit că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Totodată, recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt și de drept invocate în fața instanței a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

Potrivit art. 975 C. civ., creditorii pot să atace, în numele lor personal, actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor. Această acțiune civilă (pauliană sau revocatorie), prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale, este îndreptată atât împotriva debitorului, cât și împotriva terțului care a beneficiat de pe urma acelui act.

Pentru ca reclamantul să poată „triumfa” în cadrul acțiunii revocatorii (pauliene), este știut că trebuie să dovedească existența mai multor condiții, și anume: că este titularul unei creanțe certe, lichide și exigibile, anterioară actului pe care-l atacă, i s-a creat un prejudiciu actual și personal prin actul atacat, pentru că debitorul a acționat cu intenția de a-și provoca sau mări starea de insolvabilitate, prejudiciind pe creditor, frauda debitorului, indiferent că actul este cu titlul oneros sau cu titlu gratuit, dovadă pe care reclamantul o poate face prin orice mijloc de probă admis de lege.

Când actul este cu titlu gratuit, dovada existenței creanței, stabilirea prejudiciului și frauda debitorului sunt suficiente pentru admiterea acțiunii pauliene și desființarea actului, chiar dacă terțul dobânditor a fost de bună-credință.

În cazul în care este vorba de un act cu titlu oneros (cum este și situația în speță), în afara celor trei condiții enunțate, creditorul trebuie să mai dovedească complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul.

Toate aceste condiții sunt cumulative, admisibilitatea acțiunii revocatorii fiind supusă cerinței ca cele patru condiții să fie întrunite concomitent, astfel că neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea acțiunii, chiar dacă celelalte trei sunt realizate.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de control judiciar a făcut o analiză amănunțită și corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situația de fapt și de drept a litigiului, stabilind în mod legal că în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile anterior evocate.

Amplu argumentat și legal motivat, instanța de apel a reținut că prejudiciul creditorului A. constă în imposibilitatea pentru acesta de a-și realiza creanța deținută față de pârâta SC B. SRL, ca urmare a stării de insolvabilitate în care se află debitoarea, prin înstrăinarea, către pârâta SC C. SRL, a singurului element patrimonial cu valoare economică - respectiv imobilul situat în comuna Săcălaz, înscris în CF 400834, având topo 714, 703, 709/3, 710/1, 710/2, 6991, 699/2, 698/17 constând în hală de depozitare materiale de construcție și teren în suprafață totală de 24.264 m.p.

S-a constatat că starea de insolvabilitate a debitoarei a fost dovedită cu adresa din 09 septembrie 2013 a Primăriei Săcălaz, din cuprinsul căreia rezultă că aceasta nu deține bunuri mobile sau imobile, precum și cu adresele emise de societățile bancare, ca răspuns la adresa de înființare a popririi emisă de B.E.J. F., din cuprinsul cărora rezultă că societatea nu are disponibil în conturi.

De asemenea, s-a mai reținut că aceasta rezultă și din somația emisă de Administrația Finanțelor Publice Timișoara, care atestă existența unor debite fiscale ale SC B. SRL în cuantum de 62.730 RON.

În condițiile în care prețul imobilului nu se regăsește în patrimoniul debitoarei, și nu s-a putut stabili dacă acesta a fost sau nu încasat, s-a arătat cu justețe că, în speță, creditorul are deschisă calea acțiunii revocatorii, raportat la starea de insolvabilitate prezumată a debitoarei, ce rezultă din dezechilibrul patrimonial vădit existent la momentul introducerii acțiunii.

În ceea ce privește frauda debitorului, instanța de apel a constatat că aceasta, la fel ca și complicitatea la fraudă a terțului, rezultă din modul de întocmire și valorificare a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată la data de 17 septembrie 2010.

Promisiunea de vânzare-cumpărare nu dobândește dată certă față de intimatul-reclamant - care este terț în raport cu actul juridic contestat - decât în cazurile și condițiile reglementate de art. 1182 C. civ., potrivit căruia: „Data scripturii private nu face credință în contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfățișat la o dregătorie publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua morții a aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie și în prescurtare în acte făcute de ofițeri public, precum procese-verbale pentru punerea peceții sau pentru facerea de inventare”.

În speță, instanța de apel a reținut că înscrisul constatator al convenției nu a fost înregistrat în niciun registru public, iar pretinsa somație emisă la data de 04 noiembrie 2010 nu este aptă să confere dată certă Promisiunii, câtă vreme din evidențele Biroului Notarului Public G. nu rezultă că pârâta-cumpărătoare SC C. SRL ar fi contactat acest birou notarial în vederea încheierii contractului în formă autentică și nici că reprezentanții săi ar fi fost prezenți la sediul biroului în data de 04 noiembrie 2010, în vederea încheierii tranzacției.

Mai mult, prezumția de antedatare a actului a fost susținută și de împrejurările în care acesta a fost valorificat.

Prin urmare, s-a apreciat în mod corect că există suficiente elemente care să justifice concluzia că pârâtele au imaginat o promisiune de vânzare-cumpărare și o strategie de valorificare a acesteia - prin pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare - exclusiv în scopul de a împiedica realizarea de către reclamant a drepturilor sale.

Astfel, după sesizarea de către reclamant a Judecătoriei Timișoara, la data de 24 februarie 2011, cu soluționarea acțiunii în pretenții ce formează obiect al Dosarului nr. x/325/2011), SC C. SRL, în conivență cu pârâta SC B. SRL, a declanșat procedura judiciară desfășurată în Dosarul nr. x/30/2011 - sesizând Tribunalul Timiș, la data de 15 martie 2011, cu o acțiune prin care a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în comuna Săcălaz, înscris în CF 400834, având topo 714, 703, 709/3, 710/1, 710/2, 6991, 699/2, 698/17 constând în hală de depozitare materiale de construcție și teren în suprafață totală de 24.264 m.p.

Câtă vreme toate elementele speței au condus la concluzia că ambele pârâte au urmărit, în realitate, „vânzarea” imobilului, exclusiv în scopul fraudării intereselor reclamantului A., iar reclamantul a dovedit că deține față de pârâta SC B. SRL o creanță certă, lichidă și exigibilă - astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 22473 din 02 noiembrie 2012 a Judecătoriei Timișoara și din actele de executare efectuate pentru realizarea ei, în mod legal instanța de control judiciar constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 975 C. civ., a revocat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la data de 17 septembrie 2010 între pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, cu privire la imobilul înscris în CF 400834 Săcălaz, în măsura necesară satisfacerii creanței.

În mod legal s-a apreciat că solicitarea de desființare a sentinței civile nr. 1940 din 13 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2011, nu poate fi primită, întrucât hotărârile judecătorești nu pot fi desființate decât în căile de atac de reformare sau de retractare.

S-a arătat în mod corect că „desființarea” hotârârii nici nu este necesară pentru realizarea de către reclamant a drepturilor sale, câtă vreme pe calea acțiunii pendinte nu se „desființează” actele frauduloase, ci se recunoaște doar inopozabilitatea acestora față de reclamant - care va putea urmări bunul vândut ca și cum acesta nu ar fi ieșit din patrimoniul debitoarei, iar simpla referire a acestui aspect ca fiind consacrat legislativ în noul C. proc. civ. nu poate influența în niciun fel legalitatea soluției adoptate în întregul său.

În condițiile în care coroborarea probelor administrate, restabilirea situației de fapt la care tinde, în realitate, recurenta, exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de temeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate.

Așa fiind, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de

pârâta SC B. SRL

împotriva

deciziei civile nr. 158 din 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL

împotriva

deciziei civile nr. 158 din 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2015.