ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 276/RC/2016

Asupra recursului în casație de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 2691/F din 17 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2013

s-au dispus, între altele, următoarele:

A fost respinsă cererea formulată de către reprezentantul Ministerului Public de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpaților A. și B. din infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. (1969) în două infracțiuni de violare de domiciliu prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. (1969) (art. 224 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 38 C. pen.).

S-au respins cererile formulate de către inculpații A. și B., prin apărători, de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpaților din tentativă la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. (1969) în infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza art. 224 alin. (1) și (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 38 lit. a), art. 39 lit. b) și art. 45 alin. (1) C. pen. au fost contopite pedepsele și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare sporită cu 4 luni inculpatul executând în final 7 ani și 4 luni închisoare, cu executare în regim de detenție, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), d), o) (dreptul de a se apropia de locuința persoanei vătămate C.) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), d), o) (dreptul de a se apropia de locuința persoanei vătămate C.) N.C.P. cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută măsura controlului judiciar față de inculpatul A. și s-a dedus din pedeapsa de 7

ani și 4 luni închisoare durata reținerii și arestării preventive de la 31 mai 2013 la 15 noiembrie 2013.

În baza art. 224 alin. (1) și (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 38 lit. a), art. 39 lit. b) și art. 45 alin. (1) C. pen. au fost contopite pedepsele și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare sporită cu 4 luni inculpatul executând în final 6 ani și 4 luni închisoare, cu executare în regim de detenție, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), d), o) (dreptul de a se apropia de locuința persoanei vătămate C.), N.C.P. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), d), o) (dreptul de a se apropia de locuința persoanei vătămate C. din București, sector 4) N.C.P. cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută măsura controlului judiciar față de inculpatul B. și s-a dedus din pedeapsa de 6 ani și 4 luni închisoare durata reținerii și arestării preventive de la 31 mai 2013 la 11 decembrie 2013.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 1357, art. 1369, art. 1370 C. civ. au fost obligați inculpații D., A. și B. la plata sumei de 1.920 lei cu titlu de daune materiale către partea civilă Spitalul de Urgență „E." București și a sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății cu titlu de daune morale în favoarea părții civile C.

S-a luat act că persoana vătămată F. nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen. inculpații condamnați au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în noaptea de 29 mai/30 mai 2013, în jurul orei 02.45, inculpatul A. împreună cu B. și alte persoane au pătruns, fără drept, în imobilul din București, sector 4, unde, folosind obiecte contondente și arme albe, au agresat locatarii, ocazie cu care l-a înjunghiat cu un cuțit pe C., provocându-i mai multe leziuni grave

(plăgi înjunghiate flanc stâng și lombar LI paravertebral drept, fractură arc costal 10 lateral stâng, plăgi tăiate mâna stângă), ce au necesitat internarea de urgență în spital, inculpatul B. conferind încrederea necesară acțiunilor acestora, fiind prezent si asistând la agresiunea exercitata de coinculpați asupra părții vătămate C., ceea ce a înlesnit săvârșirea faptelor de către aceștia, prin întărirea și întreținerea rezoluției infracționale, creându-le o stare psihică favorabilă comiterii infracțiunii de tentativă la omor.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, între alții, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpații A., și B.

În apelul parchetului,

între altele, a fost criticată nelegalitatea hotărârii instanței de fond ca urmare a nereținerii în sarcina inculpaților A. și B. relativ la infracțiunea de violare de domiciliu, a dispozițiilor art. 77 alin. (1) lit. a) C.pen întrucât instanța a reținut că la săvârșirea faptei au participat patru persoane; netemeinicia hotărârii instanței de fond în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor principale aplicate inculpaților A. și B. și greșita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptelor de violare de domiciliu prin reținerea a câte unei infracțiuni pentru fiecare persoană vătămată care a formulat plângere prealabilă, întrucât acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar în cauză există două asemenea sesizări, formulate de către părțile civile F. și C., astfel încât instanța trebuia să rețină două infracțiuni de violare de domiciliu aflate în concurs ideal.

Inculpatul A.,

în dezvoltarea motivelor de apel, a criticat hotărârea apelată pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în principal achitarea sa sub aspectul tuturor faptelor pentru care a fost trimis în judecată, întrucât acuzația nu a fost cenzurata prin prisma probelor solicitate în apărare și a probelor administrate, judecătorul fondului făcând o greșită apreciere cu privire la starea de fapt, a încadrării juridice a faptei, fără a fi examinata cauza de neimputabilitate prevăzuta de art. 32 alin. (2) C. pen. și solicitând administrarea unor probe noi cu privire la desfășurarea reala a evenimentului ce a generat conflictul din noaptea de 29/30 mai 2013.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile raportat la infracțiunile pentru care este judecat, inculpatul a apreciat ca hotărârea atacată este nelegală sub aspectul cuantumului pedepsei principale aplicate, dar și cu privire la nereținerea circumstanțelor atenuante, susținând că reglementarea anterioară este mai favorabilă.

În dezvoltarea motivelor de apel inculpatul B.

a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie solicitând în principal achitarea sa sub aspectul tuturor faptelor pentru care a fost trimis în

judecată, motivele de apel fiind identice cu cele ale coinculpatului A.

Prin Decizia penală nr. 1721/A din 11 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

între altele, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de apelanții inculpați A. și B., a fost desființată, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare:

1.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 7 ani și 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. și au fost repuse în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 396 alin. 6 raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., prin încheierea unui acord de mediere cu părțile civile C. și F.

A fost schimbată încadrarea juridică dată faptei reținute în sarcina inculpatului A. din infracțiunea prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. și art. 5 C. pen.

În baza art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. și art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, iar, în baza art. 65 C. pen. i-a fost interzis exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 396 alin. 6 rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B. pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., prin încheierea unui acord de mediere cu părțile civile C. și F.

A fost schimbată încadrarea juridică dată faptei reținute în sarcina inculpatului B. din infracțiunea prevăzută de art. 48 C. pen. și art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 48 C. pen. și art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. și art. 5 C. pen.

În baza art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen. și art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 5 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, iar, în baza art. 65 C. pen. a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 22 C. proc. pen. s-a luat act de renunțarea părții civile C. la pretențiile civile și în consecință a fost înlăturată obligarea inculpaților D., A. și B. la plata de daune morale către această parte.

Au fost obligați, în solidar, inculpații D., A. și B. la plata de sumei de 1.920 lei, daune materiale către partea civilă Spitalul de Urgență „E."

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei.

Pentru a decide astfel, Curtea

a reținut că prima instanță a stabilit corect situația de fapt în ceea ce îi privește pe inculpații A. și B.

Curtea a reținut că în noaptea de 29/30 septembrie 2013, inculpații A., B. și D. au pătruns fără drept în curtea locuinței numiților C. și F., unde inculpații D. și A., ajutați de B., au exercitat violențe asupra numitului C., inclusiv prin folosirea unui obiect tăietor-înțepător (posibil cuțit), provocându-i acestuia un număr important de leziuni, care au necesitat internarea sa de urgență în spital.

Agresiunile exercitate asupra persoanei vătămate întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni de tentativă la omor, având în vedere unul din obiectele folosite în cursul agresiunii (posibil cuțit), zona în care au fost administrate loviturile (flanc stâng, regiune lombară dreaptă paravertebrală), numărul forța acestora (o dată cu plaga din flancul stâng a fost produsă și fracturarea unei coaste a victimei, conform avizului Institutului Național de Medicină Legală nr. E2/9645/2013 din 2 octombrie 2013), numărul mare de leziuni produse care denotă și numărul mare de lovituri administrate victimei - în afara celor două plăgi înțepat-tăiate, victima a suferit echimoze și excoriații în regiunea toracică și la spate, un traumatism cranio-cerebral minor, fractura unei coaste și o tăietură la mâna stângă (raport de expertiză medico-legală, filele 70-71 vol. 2 d.u.p.). De asemenea, persoana vătămată și-a pierdut pentru scurtă vreme cunoștința (după ce a recepționat cea de-a doua lovitură de cuțit).

Toate aceste aspecte duc la concluzia că, deși nu au urmărit în mod expres uciderea victimei, inculpații D. și A. au acceptat posibilitatea survenirii acestui eveniment. Astfel, chiar dacă viața persoanei vătămate nu a fost pusă în pericol din punct de vedere medico-legal, este incontestabil că violențele la care a fost supusă aceasta aveau aptitudinea de a duce la decesul său. În acest context, prima instanță a evocat corect practica

judiciară a Înaltei Curții de Casație și Justiție, care a stabilit cu claritate în decizii de speță că expresia „punere în pericol a vieții" utilizată în actele medico-legale privește strict aspectele medicale, în timp ce încadrarea juridică a faptei ca tentativă de omor sau lovire privește aspectele juridice.

Curtea a apreciat că această concluzie este logică, deoarece infracțiunea de tentativă de omor poate exista chiar și atunci când victima nu este vătămată deloc de făptuitor. Scopul actelor medico-legale este doar cel de a stabili care sunt consecințele medicale ale unei agresiuni, în timp ce încadrarea juridică a faptei ce constituie agresiune se stabilește pe baza întregului material probator administrat în cauză, prin intermediul căruia se pot stabili toate circumstanțele în care s-a produs o faptă de violență.

Oricum, un alt indiciu cu privire la faptul că inculpații realizau care ar putea fi consecințele acțiunilor lor este împrejurarea că, potrivit declarației martorei G., confirmată și de cele arătate de C., F. și H., D. a pătruns în interiorul curții strigând „Vă omor!" sau „Vă omoram, vă tăiem!". De altfel, acțiunea violentă a inculpaților a încetat doar în urma intervenției agentului de poliție J., care, aflat în fața curții imobilului, a tras în aer două focuri de avertisment.

De asemenea, din probele administrate a rezultat că doar inculpații D. și A. au fost cei care au exercitat în mod conjugat acte de violență asupra lui C. Aceleași probe au condus la concluzia că D. a fost cel care a folosit un obiect tăietor-înțepător la agresarea victimei, nefiind clar dacă și A. a avut la rândul său un asemenea obiect. Acest ultim aspect nu afectează însă încadrarea juridică a faptei inculpaților, în condițiile în care practica judiciară constantă a stabilit că lovirea victimei în aceeași împrejurare de către mai mulți făptuitori, care acționează conjugat, cu intenția directă sau indirectă de a ucide, reprezintă omor sau tentativă de omor în funcție de rezultatul produs, chiar dacă loviturile care au aptitudinea de a cauza decesul celui vătămat sunt administrate de unul singur dintre făptuitori.

În ce îl privește pe inculpatul B., Curtea a apreciat că, din probele administrate, nu a rezultat cu claritate dacă acesta l-a lovit sau nu pe C. în curtea imobilului. Este incontestabil însă că și acest inculpat a pătruns în curte împreună cu unchiul și fratele său, cunoscând că aceștia urmează să exercite violențe asupra familiei C. și a avut asupra sa un baston telescopic, pe care l-a folosit în cursul incidentului. In aceste condiții, existând un dubiu cu privire la destinatarul actelor de violență exercitate de acest inculpat (C., F. sau H.), în mod corect s-a reținut de către Ministerul Public prin rechizitoriu și de către prima instanță în hotărârea atacată doar o infracțiune de complicitate la omor în sarcina acestuia.

Curtea a mai apreciat că, în mod evident, acțiunile inculpatului au reprezentat un ajutor dat numiților D. și A., înlesnind activitățile acestora de agresare a numitului C., însă nu se poate susține că B. nu a cunoscut faptul că rudele sale agresau victima în condițiile în care se afla împreună cu aceștia în curtea imobilului de pe strada ... și nici că faptele sale nu au favorizat actele de violență ale celorlalți inculpați.

Astfel, în cazul inculpaților A. și B., Curtea a apreciat că se impune reținerea circumstanței agravante a comiterii faptei de tentativă la omor de trei sau mai multe persoane împreună, având în vedere modul în care s-au săvârșit infracțiunile deduse judecății.

În ce privește infracțiunea de violare de domiciliu, Curtea nu a putut primi solicitarea parchetului în sensul reținerii în sarcina fiecărui inculpat a câte unei infracțiuni pentru fiecare persoană care a formulat plângere prealabilă, întrucât, potrivit codificării anterioare, pentru urmărirea acesteia nu era necesară existența unei plângeri prealabile, deoarece în cauză erau incidente dispozițiile art. 192 alin. (2) C. pen. (1969), formă a infracțiunii care se urmărea din oficiu. De asemenea, având în vedere normele de conviețuire socială apărate prin incriminarea acestei infracțiuni (libertatea persoanei de a avea un domiciliu), a rezultat cu evidență că nu se poate reține decât comiterea unei singure fapte de violare de domiciliu, care a lezat însă mai multe persoane (toate persoanele care locuiau în imobilul din str. ...).

La stabilirea legii penale mai favorabile, Curtea a constatat că, în cazul numiților A. și B., dispozițiile N.C.P. sunt cele care au caracter favorabil, întrucât, în cazul infracțiunii de violare de domiciliu, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, indiferent de forma simplă sau agravată a săvârșirii faptei (art. 224 alin. (3) C. pen.) și, cum la dosarul cauzei, a fost depus un acord de mediere cu numiții C. și F., este incidență cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.

Totodată, la individualizarea pedepselor, Curtea a avut în vedere gravitatea concretă a faptelor inculpaților, participanți în calitate de coautor, respectiv complice la o infracțiune împotriva vieții, împrejurarea că acești inculpați au fost în mod indiscutabil atrași în comiterea faptelor de unchiul lor, inculpatul D., lipsa antecedentelor penale, vârsta lor.

Pe latură civilă, Curtea a luat act de renunțarea părții civile C. la pretențiile civile formulate, în urma încheierii acordului de mediere cu inculpații D., A. și B. și a dispus obligarea, în solidar, a celor trei inculpați la plata de despăgubiri civile față de Spitalul de Urgență „E.", prima instanță omițând să facă referire la caracterul solidar al acestei obligații, deși acesta este prevăzut expres de dispozițiile art. 1382 C. civ.

Împotriva hotărârii instanței de apel,

au declarat recurs în casație inculpații B. și A., prin avocat I. (cu delegații la dosar, filele 7 și 11 dosar Înaltei Curții de Casație și Justiție), la data de 07 ianuarie 2016.

În cuprinsul cererilor de recurs formulate de inculpații B. și A., prin prisma cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a susținut, în esență, că, în mod greșit, au fost condamnați de către instanțele inferioare, întrucât, raportat la materialul probator, lipsește tipicitatea obiectivă și subiectivă pentru comiterea tentativei la infracțiunea de omor, în forma coautoratului (pentru inculpatul A.) și complicității (pentru inculpatul B.), o eventuală încadrare juridică corectă a faptelor fiind cea prevăzută de art. 193 C. pen., iar prin motivul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. s-a arătat că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, consecință a celor anterior menționate.

Prin Încheierea nr. 1811/RC pronunțată la data de 19 mai 2016 în Dosarul nr. x/3/2013,

apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1721/A din 11 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/1/2016.

Prin notele scrise depuse la dosar la 28 iunie 2016, dar și cu ocazia dezbaterilor, recurentul B., prin apărător ales, în susținerea cazului de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., s-a criticat hotărârea atacată pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 77 lit. a) C. pen., fără ca instanța de control judiciar să pună în discuția părților schimbarea încadrării juridice potrivit art. 386 alin. (1) C. proc. pen., pentru nereținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) lit. a), b) și c) C. pen. și pentru încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. proc. pen. și art. 103 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., întrucât, în mod greșit, faptele au fost încadrate în tentativă la infracțiunea de omor sub forma complicității, iar nu la loviri și alte violențe, aspect care ar fi determinat limite de pedeapsă diferite.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile în casație formulate de inculpații B. și A. ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenții și-au întemeiat cererile pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că, în mod greșit, au fost condamnați de către instanțele inferioare, întrucât, raportat la materialul probator, lipsește tipicitatea obiectivă și subiectivă pentru comiterea tentativei la infracțiunea de omor, în forma coautoratului (pentru inculpatul A.) și complicității (pentru inculpatul B.), o eventuală încadrare juridică corectă a faptelor fiind cea prevăzută de art. 193 C. pen.

Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, trebuie menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel.

Astfel, în cauză, în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor, în forma coautoratului (pentru inculpatul A.) și complicității (pentru inculpatul B.), prevăzute de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen.(pentru inculpatul A.), respectiv de art. 48 C. pen. și art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen., constând în aceea că, noaptea de 29 mai/30 mai 2013, inculpatul A. împreună cu B. și alte persoane au pătruns, fără drept, în imobilul din București, sector 4, unde, folosind obiecte contondente și arme albe, au agresat locatarii, ocazie cu care l-a înjunghiat cu un cuțit pe C., provocându-i mai multe leziuni grave, ce au necesitat internarea de urgență în spital, inculpatul B. conferind încrederea necesară acțiunilor acestora, fiind prezent si asistând la agresiunea exercitata de coinculpați asupra părții vătămate C., ceea ce a înlesnit

săvârșirea faptelor de către aceștia, prin întărirea și întreținerea rezoluției infracționale, creându-le o stare psihică favorabilă comiterii infracțiunii de tentativă la omor.

Totodată, se observă că prin susținerile formulate pe calea recursului în casație, inculpații critică, în esență, baza factuală care a condus la reținerea vinovăției lor, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Cu privire la criticile formulate de către apărare potrivit cărora, în cauză nu ar fi întrunite condițiile de tipicitate subiectivă, respectiv lipsa intenției la săvârșirea infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpaților, Înalta Curte apreciază că susținerile nu pot fi verificate pe calea recursului în casație, întrucât dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că „fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) C. proc. pen. Ca atare, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Fată de cele anterior menționate, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate, faptele inculpaților pentru care s-a pronunțat soluția de condamnare fiind prevăzute de lega penală.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de apărare, Înalta Curte arată că, potrivit acestuia, hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul fiind incident în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare.

Astfel, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Motivându-și decizia, instanța de control judiciar a apreciat, în esență, că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., actuala reglementare este legea penală mai favorabilă inculpaților A. și B.

Astfel, Înalta Curte constată că inculpații au fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen., în forma coautoratului (pentru inculpatul A.) și complicității (pentru inculpatul B.), pedepsită cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În aceste condiții, Înalta Curte observă că, pedepsele aplicate inculpaților A. și B., de câte 5 ani închisoare se

încadrează în limitele prevăzute de dispozițiile legale: de la 5 la 10 ani închisoare.

Cu privire la criticile formulate de inculpatul B. potrivit cărora instanța de apel, în mod greșit, a aplicat dispozițiile art. 77 lit. a) C. pen., fără a pune în discuția părților schimbarea încadrării juridice potrivit art. 386 alin. (1) C. proc. pen., dar și pentru nereținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) lit. a), b) și c) C. pen., susțineri circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte arată că motivul invocat este incident în situația în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; or, în cauza dedusă judecății, recurentul inculpat a criticat hotărârile pronunțate sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanțele reale ale comiterii faptei și datele sale personale, situație exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului în casație, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Referitor la criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. proc. pen. și art. 103 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., faptele comise fiind încadrate, în mod greșit în tentativă la infracțiunea de omor sub forma complicității, iar nu la loviri și alte violențe, aspect care ar fi determinat limite de pedeapsă diferite, Înalta Curte arată că susținerile apărării nu se circumscriu cazului de casare invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.) care sunt de strictă interpretare și care vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului pedepsei.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constatând că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca ne fondate, recursurile în casație declarante de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 1721/A din 11 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2013 și, având în vedere că recurenții se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarante de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale

nr. 1721/A din 11 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2013.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați, în sumă de câte 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 30 iunie 2016.