ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 500/2015

Decizia nr. 500/2015

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 01 aprilie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SRL, solicitând să i se constate calitatea de asociat al SC C. SRL, cu un număr de 1.755 de părți sociale, reprezentând 45% din capitalul social, dobândite prin moștenire de la tatăl său D. și obligarea pârâtului B. la semnarea hotărârii Adunării Generale a Acționarilor și a actului constitutiv actualizat al pârâtei, în vederea dobândirii de către ea a calității de asociat al acestei societăți;pentru situația în cazul în care instanța va constata că primele două capete de cerere sunt neîntemeiate, a solicitat să fie obligați pârâții să-i transmită în compensare dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.939,12 mp și a construcțiilor în suprafață de 2.605,5 mp, situate în București, sector 3, așa cum acestea au fost individualizate în procesul-verbal al Adunării Generale a Acționarilor din 12 februarie 2007, iar, în subsidiar, să fie obligați pârâții să îi plătească în compensare o sumă de bani echivalentă cu 45% din valoarea societății.

Prin sentința civilă nr. 7134 din 11 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 23.096 lei, reprezentând contravaloarea a 1.755 părți sociale, conform ultimului bilanț contabil aprobat și a sumei de 2501,76 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, deși reclamanta avea sarcina probei, potrivit art. 1169 C. civ., nu a reușit să dovedească faptul că la înregistrarea cesiunii părților sociale și a mențiunilor în registrul comerțului din 27 decembrie 2010 cu privire la actul constitutiv al societății comerciale pârâte actualizat la 31 august 2010, pârâtul B. ar fi avut cunoștință de decesul asociatului D.

Totodată, a reținut că prin chiar cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că avea cunoștință de cele ce s-au hotărât de către Adunarea Generală a Asociaților SC C. SRL din 30 august 2010 și nu a dovedit că ar fi solicitat anularea respectivei hotărâri a Adunării Generale a Acționarilor.

În continuare, tribunalul, notând că, potrivit art. 9 alin. (6) din actul constitutiv al SC C. SRL, în forma în vigoare la data decesului fostului asociat D., „în caz de deces al unui asociat, asociatul rămas va hotărî dacă să continue activitatea cu moștenitorii legali sau testamentari sau să continue singur, oferind o compensare (de comun acord stabilită) din patrimoniul societății, corespunzătoare cu cota de participare la beneficii și pierderi", a subliniat că în speță decesul unuia dintre asociați nu transferă calitatea de asociat a autorului către succesorii legali sau testamentari și nici nu conferă acestora drepturi asupra bunurilor din patrimoniul societății, ci doar dreptul subiectiv de a pretinde contravaloarea părților sociale deținute de autorul lor.

În acest context, prima instanță a mai reținut că din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că ar fi existat o înțelegere între pârâți și reclamantă prin care aceștia să se fi obligat să-i transfere dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.939,12 mp și a construcțiilor în suprafață de 2.605,5 mp, situate în București, sector 3, astfel că nu s-a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, prima instanță a apreciat ca fiind neîntemeiate primele trei capete de cerere.

Cu privire la al patrulea capăt de cerere, tribunalul a reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 202 din Legea nr. 31/1990, conform cărora plata părților sociale către succesori se face conform ultimului bilanț contabil, fără posibilitatea reevaluării acestora.

A apreciat prima instanță că, în contra celor susținute de reclamantă, ultimul bilanț contabil nu poate fi decât acela aprobat de asociatul decedat, pentru că altfel s-ar crea posibilitatea fraudării intereselor moștenitorilor, prin subevaluarea părților sociale.

Or, prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză s-a stabilit că valoarea celor 1.755 de părți sociale, conform ultimului bilanț contabil aprobat, este de 23.096 lei.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 349 din 06 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 25.684,20 lei, reprezentând plata a 1.755 părți sociale și a sumei de 2.643,37 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; de asemenea, a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 1.612,03 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a menționat, cu titlu prealabil, că din motivarea apelului reiese că apelanta a înțeles să devolueze în apel strict soluția de admitere în parte a petitului 4, nemaisusținând și celelalte critici.

Astfel, analizând criticile formulate de apelantă, instanța de apel a reținut că acestea sunt întemeiate din perspectiva faptului că la stabilirea contravalorii celor 1.755 părți sociale prima instanță a avut în vedere inclusiv documente financiar contabile aferente perioadei 01 ianuarie 2010 - 04 februarie 2010 (această din urmă dată fiind cea la care a intervenit decesul autorului apelantei).

Or, în speță, ultimul bilanț contabil aprobat este cel din 31 decembrie 2009, astfel cum susține în mod corect apelanta și cum se menționează de altfel și în raportul de expertiză contabilă efectuat în fața primei instanțe, unde se consemnează o valoare totală a activului net de 57.076 lei la 31 decembrie 2009.

Ca atare, reiese că valoarea corectă a celor 45 de procente din activul net al societății este de 25.684,20 lei (45% reprezentând cele 1.755 părți sociale x 57.076 lei), nu 23.096 lei.

Curtea de apel a apreciat ca nefondate motivele de apel prin care s-a susținut că în realitate ar fi trebuit avută în vedere ca bază de calcul valoarea imobilelor societății (teren și construcții) stabilită prin expertiza efectuată în cauză, respectiv valoarea reală a activelor și nu cea contabilă, reținând că prevederile art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 sunt cât se poate de clare în sensul că plata se face în funcție de ultimul bilanț contabil aprobat.

Totodată, a reținut că existența unor alte dispoziții legale, cum ar fi cele de la art. 224 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în care se stabilesc anumite drepturi prin raportare la patrimoniul social, fără a se face vreo referire la ultimul bilanț aprobat, nu poate conduce la o altă concluzie, câtă vreme prevederile la care face referire apelanta se referă la o altă situație, anume la drepturile cuvenite asociatului exclus din societate.

Aceasta deoarece este la latitudinea legiuitorului ca pentru situații juridice distincte să edicteze norme diferite, iar apelanta nu poate invoca faptul că i se aplică un tratament diferit față de asociatul exclus, câtă vreme nu se află în aceeași situație cu acesta.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că nu sunt fondate nici criticile prin care, invocându-se prevederile art. 9 din actul constitutiv, se tinde la a se raporta valoarea plății cuvenite tot la patrimoniul societății, față de faptul că acestea au în vedere situația stabilirii compensării de comun acord, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care apelanta a refuzat suma ce i-a fost oferită.

Împotriva acestei decizii,

A. a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului său, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată (capetele al treilea și al patrulea de cerere) astfel cum a fost formulată.

În susținere, recurenta a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, a citat dispozițiile art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 și prevederile art. 9 din actul constitutiv al intimatei și a susținut că instanța de apel le-a interpretat greșit.

Astfel, a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că art. 9 din actul constitutiv se referă la acordul dintre asociatul rămas în viață și moștenitorul asociatului decedat, în condițiile în care era vorba despre acordul asociaților care au stabilit ca în acest caz compensația să reprezinte parte din patrimoniul societății, corespunzător cotei de participare la beneficii și pierderi. Or, valoarea imobilelor societății a fost determinată prin raportul de expertiză contabilă.

A mai arătat că, și dacă interpretarea actului constitutiv ar fi în sensul celor reținute de instanța de apel, aceasta nu înseamnă că refuzul ofertei ar invalida această prevedere.

Totodată, a susținut că greșit instanțele de fond s-au raportat în stabilirea despăgubirii la bilanțul contabil, atât timp cât modul de stabilire al acesteia era prevăzut prin actul constitutiv.

Astfel, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 202 alin. (3) C. proc. civ., plecându-se de la premisa că unul dintre asociați a decedat, însă chiar acest text de lege prevede în mod expres aplicabilitatea prevederilor actului constitutiv, care reprezintă acordul de voință al asociaților și are putere de lege între părți, conform art. 969 C. civ.

În acest context, recurenta a invocat și prevederile Legii nr. 31/1990, conform cărora obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, care reprezintă gajul general al creditorilor sociali.

Totodată, a arătat că, și dacă s-ar ignora prevederile actului constitutiv și s-ar admite că, în speță, despăgubirea vizează valoarea părților sociale conform ultimului bilanț contabil aprobat, soluția adoptată de instanțele de fond este nelegală, prin prisma defavorizării succesorilor asociatului decedat, comparativ cu drepturile asociatului exclus din societate, care se calculează raportat la valoarea reală a activelor la data excluderii.

În final, recurenta a evocat art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la discriminare, ca și Protocolul nr. 12 la aceeași Convenție, care prevede interzicerea discriminării, subliniind că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 sus-menționat, atunci când se induc distincții între situații similare, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

La 06 februarie 2015, intimații-pârâți au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată atunci când decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a afirmat, în esență, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și a art. 969 C. civ., care consacră principiul forței obligatorii a contractului și a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său, cu consecința admiterii capetelor de cerere vizând despăgubirile aferente părților sociale deținute de autorul său.

Prima critică formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 și ale art. 969 C. civ., raportat la prevederile art. 9 din actul constitutiv al intimatei.

Pentru analiza acestei critici de nelegalitate, Înalta Curte apreciază utilă o examinare succintă a prevederilor art. 9 alin. (6) din actul constitutiv al intimatei, fără însă ca prin această analiză să devolueze fondul.

Astfel, reține că, potrivit

art. 9 alin. (6) din actul constitutiv al SC C. SRL, „în caz de deces al unui asociat, asociatul rămas va hotărî dacă să continue activitatea cu moștenitorii legali sau testamentari sau să continue singur, oferind o compensare (de comun acord stabilită) din patrimoniul societății, corespunzătoare cu cota de participare la beneficii și pierderi"

Potrivit susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a reținut în mod greșit că art. 9 din actul constitutiv se referă la acordul dintre asociatul rămas în viață și moștenitorul asociatului decedat, în condițiile în care era vorba despre acordul asociaților care au stabilit ca în acest caz compensația să reprezinte parte din patrimoniul societății, corespunzător cotei de participare la beneficii și pierderi.

Înalta Curte constată însă că această afirmație este lipsită de suport, de vreme ce prin clauza în discuție asociații au convenit ca în cazul decesului unuia dintre ei, asociatul rămas în viață să decidă dacă va continua activitatea cu moștenitorii legali sau testamentari sau le va oferi acestora o compensare stabilită de comun acord, din patrimoniul societății.

Prin urmare, valoarea compensației urma să fie stabilită de comun acord de asociatul rămas în viață și moștenitorii asociatului decedat, iar sintagma „din patrimoniul societății” se referă la sursa din care va fi plătită această compensație, nu la modalitatea de stabilire a valorii compensației.

Mai mult decât atât, potrivit art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, „în cazul dobândirii unei părți sociale prin succesiune, prevederile alin. (2) nu sunt aplicabile dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la plata părții sociale către succesori, conform ultimului bilanț contabil aprobat.”

Astfel, deși este adevărat că art. 202 alin. (3) face trimitere la actul constitutiv, trimiterea vizează numai posibilitatea ca prin acesta să se condiționeze dobândirea de către moștenitori a părților sociale de acordul celorlalți asociați și stipulează că, în situația în care nu este obținut acest acord, societatea este obligată la plata părții sociale către succesori, conform ultimului bilanț contabil aprobat.

Or, în speță, prin statut s-a convenit tocmai ca în caz de deces al unuia dintre asociați, asociatul rămas în viață să decidă dacă continuă activitatea societății cu moștenitorii celui decedat sau să le ofere acestora o compensație, condiționându-se astfel dobândirea părților sociale de acordul asociatului.

Este adevărat că cele convenite prin actul constitutiv au fost în sensul stabilirii de comun acord a cuantumului compensației, însă chiar și în condițiile în care s-ar admite că asociații pot conveni prin statut acordarea unei alte compensații decât cea prevăzută expres de lege, faptul că părțile nu au reușit să ajungă la un acord în privința acesteia conduce la concluzia că singura dezdăunare la care sunt îndreptățiți moștenitorii asociatului decedat este cea prevăzută expres de art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei conform cărora despăgubirea raportată la ultimul bilanț contabil nu reflectă adevărata valoare patrimonială a societății, de vreme ce societatea are posibilitatea legală a reevaluării activelor imobilizate, operație care, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 82/1991

, se face la valoarea justă a acestora.

Or în speță nu s-a dovedit că o asemenea reevaluare a fost făcută în timpul vieții asociatului decedat, caz în care recurenta nu poate invoca lipsa de diligență a autorului său în efectuarea acestui demers, după cum nici nu poate solicita instanței de judecată să ordone o atare reevaluare și în acest fel să suplinească voința persoanei juridice, printr-o ingerință neautorizată de lege.

Prin urmare, cum

ultimul bilanț contabil aprobat de autorul recurentei este cel din data de 31 decembrie 2009, reținând că în raportul de expertiză contabilă efectuată în fața primei instanțe se consemnează o valoare totală a activului net de 57.076 lei la 31 decembrie 2009, în mod corect a apreciat curtea de apel că valoarea corectă a proporției de 45% din activul net al societății este de 25.684,20 lei (45% reprezentând cele 1.755 părți sociale x 57.076 lei) și a obligat-o pe intimată să plătească apelantei această sumă.

Tot nefondată se constată a fi și critica potrivit căreia soluția adoptată de instanțele de fond este nelegală prin prisma defavorizării succesorilor asociatului decedat, comparativ cu drepturile asociatului exclus din societate, care se calculează raportat la valoarea reală a activelor la data excluderii.

În acest context, se impune subliniat că, așa cum corect a reținut și instanța de apel, recurenta nu poate invoca faptul că i se aplică un tratament diferit față de asociatul exclus, câtă vreme nu se află în aceeași situație cu acesta.

Astfel, este adevărat că în cazul asociatului exclus legiuitorul stabilește anumite drepturi prin raportare la patrimoniul social, fără a se face vreo referire la ultimul bilanț contabil aprobat, însă nu se poate aprecia că situațiile succesorului asociatului decedat și a asociatului exclus sunt similare, în sensul normelor europene evocate de recurentă.

Aceasta întrucât, conform prevederilor art. 224 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, a

sociatul exclus răspunde de pierderi până în ziua excluderii sale,

iar potrivit art. 225 alin. (1) din același act normativ rămâne obligat față de terți pentru operațiunile făcute de societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere, spre deosebire de succesorul asociatului decedat, care primește o despăgubire, dar pentru care legea nu prevede obligații similare celor stabilite în sarcina asociatului exclus.

În altă ordine de idei, trebuie subliniat și faptul că, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

În plus, Înalta Curte subliniază și faptul că recurenta nu poate aduce în discuție soluția pronunțată pe petitul nr. 3, câtă vreme în apel a ales să solicite exercitarea controlului judiciar doar asupra ultimului petit, criticile formulate sub acest aspect fiind invocate omisso medio.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanța supremă apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că decizia atacată se dovedește a fi legală, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă

A.

împotriva Deciziei civile nr. 349 din 06 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

13 februarie 2015

.