ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1173/2016

Decizia nr. 1173/2016

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 30 aprilie 2008, sub număr de dosar x/3/2008, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezilierea contractului nr. 2 din 19.02.1993 cu privire la negotium juris prin care s-a acordat dreptul de folosința a terenului, obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumelor datorate cu titlu de preț folosință teren, actualizate potrivit indicelui de inflație și la care să se adauge dobânda legală - estimându-se debitul la suma de 10.000 RON.

Universitatea C. a formulat cerere de intervenție în interes propriu arătând că universitatea s-a înființat prin Legea nr. 482 din 11 iulie 2002, în patrimoniul acesteia intrând imobilele bloc 1 și bloc 3, dobândite în baza a două contracte de donație.

La data de 25 noiembrie 2011 Universitatea C. a depus cerere de intervenție în interesul pârâtei SC B. SRL precizând că renunță la cererea de intervenție principală.

Prin încheierea din 14 decembrie 2011 instanța a luat act de renunțarea cererii de intervenție principală și a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie în folosul pârâtei, formulată de Universitatea C.

La data de 12 iunie 2012 reclamanta a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosință, actualizată cu indicele de inflație și la care să se adauge dobânda legală, calculate pentru perioada cuprinsă între 30 aprilie 2005 și până la momentul pronunțării hotărârii, pentru terenul în suprafață de 4.819 m.p., Bd. x, nr. 3-5.

Prin sentința civilă nr. 884 din 26 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, s-a luat act de renunțarea pârâtei la invocarea excepției inadmisibilității și a mijlocului de apărare referitor la excepția neîndepiinirii contractului, formulate prin întâmpinarea din 18 septembrie 2008.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin contractul nr. 1 din 01.10.1991 reclamanta, în calitate de locator și D. SRL, în calitate de locatar au convenit închirierea „unui spațiu compus din 3 clădiri (parter + 3 nivele) în suprafață de 4.950 m.p. de la adresa Bd. x, nr. 3-5, sector 3, blocurile 1-3, pentru a fi folosite în activități de învățământ de toate gradele, asistență socială și medicală pentru practica universitară de specialitate” - art. 1.

Ca urmare a încheierii contractului, la data de 01.11.1991 s-a întocmit procesul-verbal de predare-primire, referitor exclusiv la cele 3 clădiri, denumite blocuri în actul analizat, în cadrul procesului-verbal fiind prezentată în detaliu starea de fapt a clădirilor, fără nicio referire la terenurile aferente.

Potrivit notei interne întocmite pentru consiliul de administrație al SC A. SA, în problema aplicării dispozițiilor Legii nr. 85/1992, respectiv a vânzării locuințelor și locuințelor de nefamiliști ce aparțin societății s-au avut în vedere dispozițiile art. 6 și 7 din lege, însă cele referitoare la vânzarea prin licitație publică.

În notă s-a arătat expres în anexa întocmită, având ca obiect lista imobilelor ce se încadrează în prevederile Legii nr. 85/1992, că pozițiile 1-8 pot fi vândute prin licitație publică, acestea aflându-se sub contract de închiriere la data întocmirii situației.

Or, la pozițiile 1-3 sunt menționate exact blocurile 1, 2 și 3 din Bd. x, nr. 3-5.

În aceste condiții, fără însă a se parcurge procedura licitației publice, între reclamantă, în calitate de vânzătoare și SC D. SRL, în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2 din 19.02.1993 având ca obiect „imobilele din B-dul x cu următoarele adrese: bl. nr. 1, B-dul x, nr. 3, sectorul 3, București cu o suprafață utilă de 1.795 mp și teren aferent de 1.431 mp (P+4 etaje = 74 camere); bl. nr. 2, B-dul x nr. 4, sector 3, București cu o suprafață utilă de 1.795 mp și teren aferent de 1.431 mp (P + 4 etaje = 74 camere) și bl. nr. 3, B-dul x nr. 5, sector 3, București cu o suprafață utilă de 2.570 mp și teren aferent de 1.957 mp (P + 4 etaje = 109 camere)”, în total o suprafață utilă construită de 6.160 mp și teren aferent în suprafață de 4.819 mp.

Potrivit art. 2, vânzarea se face în temeiul prevederilor Legii nr. 85 din 22 iulie 1992 cumpărătorul având dreptul de preempțiune decurgând din calitatea de locator în baza contractului de închiriere nr. 1 din 01.10.1991.

Potrivit art. 4, cumpărătorul intră de fapt și de drept în proprietatea imobilelor pe data prezentului contract.

Potrivit art. 5, pe data vânzării se acordă cumpărătorului dreptul de folosință asupra suprafeței de 4.819 mp, teren aferent imobilului, vânzătorul obligându-se să asigure transferul folosinței terenului în suprafață de 4.819 mp cumpărătorului conform procedurilor legale.

Prin clauza de la art. 6 s-a stabilit obligația cumpărătorului de a „suporta impozitele, taxele și cheltuielile aferente folosinței terenului în valoare de 9.638 lei pe lună”.

Ulterior, potrivit contractelor de donație autentificate sub nr. 36242 respectiv 36243 din 21.07.1995 la Notariatul de Stat al sectorului 3 D. SRL a donat Fundației Universitare C. blocurile nr. 1, având suprafață utilă 1.795 mp și un număr de 74 de camere situat în București, x nr. 3, sector 3, și blocul nr. 3 având o suprafață utilă de 2.570 mp cu un număr de 109 camere, situat în București, Bd. x, nr. 5, sectorul 3.

În ambele contracte de donație se arată expres că „odată cu blocul se transmite donatarei și dreptul de folosință asupra terenului”, terenuri a căror suprafață a fost precizată în convenție.

În contractele de donație s-a prevăzut transferul obligației de achitare a impozitelor și taxelor datorate către stat de la donator la donatar începând cu data autentificării convențiilor fără însă ca părțile să exprime o manifestare de voință cu privire la contravaloarea folosinței terenului prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare la care era parte donatorul.

În anul 1998 societatea D. SRL și-a schimbat denumirea în SC B. SRL.

Potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 4017 din 07.04.1998 SC A. SA are în proprietate exclusivă 4.851,16 mp, în care sunt incluse și terenurile aferente căminelor 1-3.

Prin Legea nr. 482 din 11.07.2002 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 518/17.07.2002 s-a înființat Universitatea C. din București prevăzându-se la art. 5 alin. (1) că universitatea dispune de patrimoniul propriu înscris în anexă (la poziția I. „bunuri imobile - categoria A, clădiri” fiind menționate construcțiile situate în B-dul x nr. 3-5, fără însă ca la „categoria B, terenuri” să fie trecute terenurile aferente clădirilor de la adresa mai sus menționată).

În privința susținerilor pârâtei reprezentate de invocarea excepției inadmisibilității și a mijlocului de apărare referitor la excepția neîndeplinirii contractului formulate prin întâmpinarea din 18 septembrie 2008, față de manifestarea expresă de voință a acesteia, instanța a luat act de renunțarea cu privire la aceste mijloace de apărare.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA, unită cu fondul, instanța a reținut că principalele argumente ale pârâtei și intervenientei constau în imposibilitatea reclamantei de a solicita contravaloarea taxelor și impozitelor care sunt percepute de organele fiscale ale statului, dar mai ales în inexistența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente căminelor la data formulării cererii de chemare în judecată argumentele fiind legate în principal de conținutul contractului de vânzare-cumpărare și de dispozițiile Legii nr. 85/1992.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind esențial a se analiza dacă actul de vânzare-cumpărare nr. 2 din 1993 a transmis dreptul de proprietate și asupra terenurilor aferente clădirilor.

Din interpretarea gramaticală și sistematică a clauzelor contractuale instanța a reținut că părțile folosesc o aparentă inconsecvență terminologică, în sensul că sunt folosite noțiunile de „imobile” concomitent cu aceea de „terenuri”, deși terenul este, la rândul său, un bun imobil.

Coroborând însă acest aspect cu împrejurarea că în contract sunt utilizate în mod distinct noțiunile de proprietate și folosință, iar nu în scopul de a se substitui una cu cealaltă, prima instanță a apreciat că părțile nu au urmărit și transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar denumirea de imobil a fost utilizată exclusiv pentru construcții.

Astfel, s-a constatat că art. 4 se referă la „proprietatea imobilelor”, iar art. 5 și 6 se referă la „folosința terenului”.

Din conținutul art. 7 din contract rezultă și mai clar că părțile au folosit noțiunea de imobil exclusiv pentru noțiunea de clădire, neputându-se confunda și cu aceea de teren deoarece părțile au prevăzut că taxele și impozitele asupra terenului și imobilelor privesc pe vânzător până la data prezentului contract, iar după cumpărare, taxele pentru imobile privesc pe cumpărător. Prin urmare, părțile au prevăzut expres că ceea ce se transferă la cumpărător este obligația de a achita taxele și impozitele legate de „imobile” (clădiri, în accepțiunea convenției), nu și de terenuri.

Concluzia aceasta este întărită și de actele juridice ulterioare, în sensul că donațiile au privit dreptul de proprietate asupra clădirilor și dreptul de folosință asupra terenurilor; de asemenea, în patrimoniul universității ulterior înființate a fost transferat dreptul de proprietate numai cu privire la clădiri.

Prin urmare, cumpărătorul inițial (pârâta din prezenta cauză), donatarul ulterior (Fundația Universitară C.) sau proprietarul actual al clădirilor (intervenienta din prezenta cauză) nu au valorificat pretinsul drept de proprietate asupra terenurilor în actele juridice întocmite ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

De altfel, s-a constatat că neoperarea transferului dreptului de proprietate din perspectiva analizei clauzelor contractuale a fost stabilită și într-un litigiu soluționat în mod irevocabil (sentința nr. 24809 din 16 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, definitivă și irevocabilă, în sensul menținerii soluției prin decizia 341 din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, respectiv decizia nr. 2455 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Așa fiind, s-a arătat că efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva ce privește raporturile juridice dintre părți, arătând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Nici sub aspectul dispozițiilor Legii nr. 85/1992 invocate de către pârâtă și intervenientă instanța a apreciat că nu se poate constata transferul dreptului de proprietate.

Părțile au invocat dispozițiile art. 1, 2, 6, 7 și 10 din lege, analiza acestora fiind relevantă pentru reținerea sau înlăturarea argumentelor invocate.

Astfel, art. 1 dispune că locuințele construite din fondurile statutului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrala sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi.

Construcțiile de locuințe finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu pot fi terminate și vândute în condițiile reglementărilor în vigoare, pot fi vândute pe apartamente, pe paliere, pe scări, pe tronsoane de clădiri sau în întregime, prin licitație publică [art. 2 alin. (1)].

Regula încheierii contractelor de vânzare-cumpărare o reprezintă vânzarea prin licitație publică, excepțiile fiind expres prezăzute.

Pârâta și intervenientă au invocate aceste cazuri de exceptare de la procedura comună, cazuri care, în opinia instanței, nu sunt aplicabile.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (4), locuințele prevăzute la alin. (1), repartizate ori pentru care s-au încheiat antecontracte sau contracte de vânzare-cumpărare pîna la data intrării în vigoare a prezentei legi, se pot cumpăra de beneficiarii actului de repartiție sau de titularii antecontractelor ori ai contractelor de vânzare-cumpărare, fără licitație, la valoarea lucrărilor executate de unitatea proprietară, în condițiile art. 1.

S-a reținut că art. 2 alin. (4) nu e aplicabil, deoarece acesta reclamă existența unui antecontract la data intrării în vigoare a legii; din această perspectivă instanța a reținut că la data intrării în vigoare a legii, respectiv 27.07.1992, data publicării în M. Of., pârâta nu era decât titulara unui contract de închiriere, iar convenția de vânzare-cumpărare este ulterioară intrării în vigoare a legii.

S-a mai reținut că pârâta și intervenienta au apreciat că este incident art. 6 alin. (2), în sensul că titularul contractului de închiriere a fost o persoană cu scop nelucrativ care utilizează spațiul exclusiv în scopul pentru care i-a fost închiriat.

Instanța de fond a apreciat însă că această dispoziție nu este aplicabilă vânzării consfințite de contractul nr. 2/1993, deoarece titularul contractului de închiriere nu era o persoană juridică cu scop nelucrativ, ci, dimpotrivă, D. SRL era societate comercială având, așadar, un scop economic implicit (al obținerii de profit), cumpărătorul fiind comerciant.

Cu privire la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 85/1992 în forma în vigoare de la data încheierii: În cazul în care într-o clădire sunt mai multe locuințe și spații cu altă destinație, o dată cu dreptul de proprietate asupra acestora se dobândește și dreptul de proprietate pe cote-părți de construcții și instalații, precum și asupra dotărilor care, prin natura lor, nu se pot folosi decât în comun.

Dreptul de proprietate prevăzut la alin. (1) se dobândește indiferent de tronsonul, scara sau etajul la care sunt situate locuința și spațiul cu altă destinație.

Dreptul de proprietate prevăzut la alin. (1) se dobândește și asupra terenului aferent clădirii, așa cum a fost determinat prin autorizația de construire sau prin fișele tehnice de măsurători ale terenului aferent clădirii.

Pentru persoanele care dobândesc locuințele în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi, atribuirea terenului se face în condițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 (în forma de la momentul de referință), la care însăși legea trimite terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităților, atribuite, potrivit legii, în folosință veșnică sau în folosință pe durata existenței construcției, în vederea construirii de locuințe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe, trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporțional cu cota deținută din construcție.

În aceste condiții, instanța a apreciat că, față de referirea expresă la dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 rezultă că dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului nu operează de drept, ci la cererea proprietarului actual al construcției (această normă fiind, de altfel, citată chiar de pârâtă).

Nu în ultimul rând, s-a reținut că referirea în contract la Legea nr. 85/1992 nu poate fi desprinsă de conținutul punctului de vedere (însușit de consiliul de administrație al A. SA) în cadrul căruia, sunt invocate art. 6 teza I și art. 7 din Legea nr. 85/1992, referitoare la vânzarea prin licitație cu privire la bunurile din anexă.

Așadar, reținând că atât prevederile legale invocate, cât și clauzele contractuale nu justifică interpretarea convenției în sensul consacrării transferului proprietății și asupra terenurilor, instanța a reținut că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta era titulara dreptului de proprietate exclusivă asupra terenurilor, aspect consacrat și de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, valabil și în prezent.

În cel de-al doilea plan al excepției lipsei calității procesuale pasive, în sensul că reclamanta nu poate pretinde contravaloarea taxelor și impozitelor aferente terenurilor, acestea fiind datorate organelor fiscale, instanța a apreciat că redactarea clauzei 6 din contract conduce la o altă manieră de interpretare decât cea propusă de intervenientă.

Astfel, dacă s-ar interpreta așa cum aceasta propune, în sensul că suma de 9.638 lei lunar se referă la contravaloarea taxelor, impozitelor și a cheltuielilor de folosință, clauza nu ar produce un efect juridic util, tocmai din considerentul că taxele și impozitele nu sunt datorate vânzătorului, ci organelor fiscale.

Recurgând la regula de inteipretare prevăzută de art. 978 C. civ. (când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul), tribunalul a apreciat că este justificat a se reține că evaluarea anticipată (cei 9.638 lei/lună) se referă exclusiv la folosința terenului, iar nu și la obligațiile fiscale.

Față de toate aceste împrejurări, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active.

Analizând raportul juridic dedus judecății și pretențiile concrete ale reclamantei, instanța a avut în vedere că, la data de 26 octombrie 2011, instanța a admis excepția prescripției cu privire la contravaloarea lipsei de folosință solicitată pentru perioada 19 decembrie 2004-25 aprilie 2005, astfel încât, în această măsură, cererea a fost respinsă pentru prescripția dreptului la acțiune.

Asupra fondului cauzei, instanța a avut în vedere că prezenta cerere de reziliere a convenției având drept obiect folosința terenului se fundamentează pe neîndeplinirea, de către pârâtă, a obligației de plată a prețului folosinței, iar debitul invocat de reclamantă reprezintă, așa cum arată prin cererea de chemare în judecată, prețul stabilit pentru folosința terenului, în opinia reclamantei, refuzat de pârâtă mai bine de 10 ani.

Având în vedere considerentele de fapt reținute, care își păstrează valabilitatea și pertinența și în cadrul analizei fondului litigiului, instanța a reținut că, într-adevăr, înscrisul reprezentat de contractul nr. 2/1993 consfințește două acte juridice (convenții), respectiv înstrăinarea construcțiilor și cedarea folosinței terenurilor.

Această distincție este menținută chiar în cadrul raporturilor juridice derulate între pârâtă și autoarea sa, contractele de donație referindu-se, în mod expres, la aceleași operațiuni juridice.

Ceea ce nu s-a transferat de la debitorul inițial (SC D. SRL, în prezent pârâta SC B. SRL) a fost obligația de plată a folosinței terenului, concluzia desprinzându-se cu certitudine prin raportare la caracterul convențiilor de donație analizate (cu titlu gratuit). Prin urmare, această obligația a incumbat pârâtei pe tot parcursul executării contractului.

În ceea ce privește rezilierea convenției de folosință a terenurilor aferente construcțiilor, aceasta este sancțiunea specifică pentru contractele sinalagmatice cu executare succesivă constând în desființarea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale (art. 1020 C. civ. „condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său”).

Prima dintre condițiile rezilierii o constituie, așadar, neexecutarea obligațiilor contractuale. Neexecutarea trebuie însă să fie imputabilă debitorului și importantă și gravă în raport cu scopul contractului.

Sub acest aspect, s-a reținut că pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligații, invocând totodată neîntocmirea facturilor fiscale de către reclamantă, fapt ce a făcut imposibilă executarea obligației de plată.

Această apărare a fost înlăturată, întrucât eventuala nerespectare a disciplinei contabile nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere, atâta timp cât obligația de plată era explicit prevăzută în convenție.

Cu toate acestea, instanța a apreciat că sancțiunea rezilierii nu poate fi aplicată exclusiv cu privire la acest act juridic, având ca obiect folosința terenului aferent clădirii, dat fiind raportul juridic generat de convenția din anul 1993, întregul său, în privința imobilelor afectate de aceasta.

Față de necesitatea obiectivă a cedării folosinței terenului odată cu transferul proprietății asupra clădirii construite pe acesta, s-a reținut că reclamanta nu poate obține desființarea parțială a convenției, deoarece exercitarea atributelor de proprietate asupra clădirilor, care nu poate fi negată intervenientei, implică și folosința asupra terenului.

Contrar însă susținerilor pârâtei și a intervenientei accesorii, instanța a apreciat că există obligația personală de a plăti o despăgubire proprietarului terenului (care este reclamanta), corelativ dreptului de folosință a terenului pe durata existenței construcției, întrucât nimeni nu se poate îmbogăți fără temei în paguba acestuia, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a reținut, în contractul din anul 1993 părțile au prevăzut această obligație și au evaluat folosința.

Așadar, în cauză, obligația de plată a despăgubirilor este consacrată contractual, sens în care devin incidente dispozițiile art. 969, 970 C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractelor și la executarea cu bună-credință a obligațiilor asumate.

A reține contrariul ar echivala cu a statua că reclamanta, deși este proprietara terenului, iar potrivit prevederilor art. 480 C. civ. exercită toate prerogativele dreptului de proprietate, respectiv posesia, folosința și dispoziția, în concret, aceasta să nu exercite decât dispoziția juridică. Mai mult, terenul fiind ocupat în mare parte de construcții proprietatea intervenientei, în prezent, chiar și posibilitatea de a înstrăina imobilul la prețul pieței este mai degrabă teoretică.

Pe cale de consecință, reținând că, în cauză, folosința terenului nu este cedată cu titlu gratuit, se impune stabilirea titularului și a întinderii obligației de plată.

Cu privire la primul aspect, instanța a avut în vedere că pârâta, parte în contractul nr. 2/1993 și debitoare a obligației de plată a prețului folosinței, nu a transferat și această obligație către intervenienta accesorie odată cu dreptul de proprietate asupra clădirilor, astfel cum rezultă din actele juridice de înstrăinare analizate anterior.

Prin urmare, instanța a obligat pârâta la plata acestor despăgubiri.

Referitor la cel de-al doilea aspect, al întinderii obligației, față de evaluarea concretă efectuată de părți în cadrul art. 6 din convenție, rezultă suma de 346.968 lei, cu titlu de preț al folosinței terenului în suprafață de 4.819 mp (4.861 mp din măsurători) aferent construcțiilor bloc 1, 2 și 3 situate în București, B-dul x, nr. 3-5, sectorul 3, sumă calculată pentru perioada 30 aprilie 2005 - 30 aprilie 2008 (36 tranșe de prestații lunare a câte 9.638 lei/lunar).

Această obligație de plată a fost însă stabilită în anul 1993, la data încheierii actului juridic analizat, iar răspunderea civilă angajată în privința pârâtei reclamă repararea integrală a prejudiciului (paguba efectiv suferită și beneficiul nerealizat).

Sub primul aspect, instanța a apreciat că se impune actualizarea creanței în sumă de 346.968 lei în scopul păstrării valorii reale a obligației bănești

Principiul nominalismului monetar este inoperabil în cauză: pe de o parte, art. 1578 C. civ. se referă la obligațiile ce rezultă din împrumutul în bani, iar pe de altă parte, nominalismul monetar presupune constanța valorii monetare, reale a leului pe toată perioada derulării raportului juridic, fără a fi luat în considerare efectul inflației care a diminuat semnificativ puterea de cumpărare.

Actualizarea creanței este în concordanță și cu prevederile art. 44 din Constituție, ce garantează dreptul de proprietate.

Prin urmare, instanța de fond a obligat pârâta la plata valorii actualizate a creanței.

Cu referire la acordarea dobânzii legale, s-a reținut că aceasta este datorată în temeiul art. 43 C. com. (aplicabil în cauză), potrivit cărora datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când ele devin exigibile.

Calculul dobânzii pentru intervalul de timp în care aceasta este datorată începând cu data scadenței (sfârșitul fiecărei luni din perioada de referință) și până la data achitării debitului.

De asemenea, dobânda este datorată și în continuare, până la achitarea integrală a debitului, în vederea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului.

Pentru aceste motive instanța a admis în parte cererea potrivit celor reținute anterior.

Față de soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată, avându-se în vedere obiectul și natura juridică a cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienta Universitatea C. în favoarea pârâtei, cererea de intervenție a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă numai în ceea ce privește contravaloarea taxei judiciare de timbru, față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și de soluția asupra cererii de chemare în judecată, a fost obligată să plătească reclamantei suma de 7580 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta SC A. SA, pârâta SC B. SRL, și apelanta intervenienta accesorie Universitatea C.

Prin apelul declarat de reclamanta SC A. SA, s-a solicitat admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii in integrum a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată. Deși s-a precizat prin declarația de apel că dezvoltarea în fapt și în drept a motivelor de apel se va face printr-un memoriu separat conform art. 287 alin. (2) C. proc. civ., reclamata nu a depus la dosar motivele apelului.

Prin apelul declarat de pârâta SC B. SRL, s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței apelate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

Prin apelul declarat de intervenienta accesorie Universitatea C. în favoarea pârâtei SC B. SRL, s-a solicitat admiterea apelului și modificarea în tot a hotărârii criticate iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1653 din 21 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SA, împotriva sentinței civile nr. 884 din 26 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în contradictoriu cu apelanta pârâtă SC B. SRL și de apelanta-intervenientă accesoriu Universitatea C., ca nefondat.

Au fost admise apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC B. SRL (fostă SC D.) și de apelanta-intervenienta accesoriu Universitatea C. împotriva sentinței civile nr. 884 din 26 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă SC A. SA.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 34,696 lei cu titlu de preț al folosinței terenului în suprafață de 4.819 mp (4.861 mp din măsurători) aferent construcțiilor bloc 1, 2 și 3, situate în București, B-dul x, nr. 3-5, sector 3, suma calculată pentru perioada 30.04.2005-30.04.2008 (36 de prestații lunare a câte 9.638 lei/lunar, actualizată cu rata inflației, precum și Ia plata dobânzii legale aferente fiecărei prestații lunare, începând cu data scadenței (sfârșitul fiecărei luni din perioada de referință) și până Ia data achitării debitului.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost obligată apelanta-reclamantă SC A. SA la plata către apelanta-pârâtă SC B. SRL a sumei de 10.815 lei cheltuieli de judecată în apel.

Cu privire la apelul declarat de reclamanta SC A. SA, instanța de control judiciar a constatat că aceasta nu a dezvoltat în scris criticile pe care înțelege să le aducă soluției pronunțată de prima instanță, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța s-a pronunțat în fond numai pe baza celor invocate la prima instanță.

S-a apreciat că soluția de respingere de către prima instanță a capătului de cerere privind rezilierea contractului de vânzare cumpărare nr. 2 din 19 februarie 1993 este legală și temeinică.

Aceasta întrucât, acest contract în sensul de „instrutnentum” consfințește două acte juridice, respectiv două manifestări distincte de voință ale părților, ca negotium juris. Prima dintre acestea s-a concretizat în transmiterea dreptului de proprietate asupra clădirilor (Bloc 1, 2 și 3, situate în București, Bd. x, nr. 3, 4 și 5), astfel cum rezultă în mod expres din cuprinsul art. 1 din contract, iar cea de-a doua în cedarea folosinței asupra terenului aferent celor trei construcții, părțile menționând în acest sens la art. 5 faptul că la data vânzării se acordă cumpărătorului dreptul de folosință asupra suprafeței de teren de 4.819 mp, teren aferent imobilului.

Din întreaga construcție contractuală, a rezultat ca dreptul de folosință asupra terenurilor a fost înstrăinat pârâtei SC D. SRL (în prezent SC B. SRL) în considerarea calității sale, nou dobândită prin același contract, de proprietar asupra clădirilor edificate pe teren. Exercitarea celor două drepturi - de proprietate asupra clădirilor și de folosință asupra terenului - se află într-o legătură indisolubilă, din moment ce exercitarea dreptului de proprietate asupra clădirilor implică și folosința asupra terenului.

Așa fiind, s-a apreciat că prima instanță în mod corect a concluzionat că nu se poate dispune rezilierea contractului numai cu privire la actul juridic prin care s-a transmis folosința asupra terenului, chiar fiind îndeplinită condiția referitoare la neîndeplinirea de către pârâtă a obligației sale de plată a contravalorii folosinței terenului.

Față de aceste considerente și având în vedere lipsa unor critici expuse punctual de către reclamantă în prezenta cale de atac, instanța de apel a reținut că soluția pronunțată sub acest aspect este legală.

În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de contravaloare a folosinței terenului de 4.819 mp, instanța de control judiciar a reținut că inițial, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat modul de calcul a debitului invocat prin raportare la dispozițiile art. 6 din contract, conform cărora pârâta ar trebuie să suporte taxele, impozitele și cheltuielile aferente folosinței terenului în valoare de 9.638 lei pe lună. Considerând că acesta este prețul stabilit de către părți prin contract drept echivalent al prestației reclamantei, și având în vedere neîndeplinirea de către pârâtă a acestei obligații pentru o perioadă mai mare de 10 ani, reclamanta a apreciat că este îndreptățită sa primească această sumă de bani.

Ulterior prin cererea precizatoare depusă la dosar, reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosință, actualizată cu indicele de inflație și la care să se adauge dobânda legală, calculate pentru perioada cuprinsă între 30 aprilie 2005 și până la momentul pronunțării hotărârii.

Astfel, din punct de vedere al temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în răspundere contractuală, prin care s-a solicitat rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligației de plată a contravalorii lipsei de folosință menționată în contract, precum și plata acestei sume de bani. Fiind o acțiune în răspundere contractuală, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță s-a raportat la stabilirea contravalorii prestației cuvenite reclamantei la suma pe care părțile au prevăzut-o în contract cu acest titlu (respectiv contravaloare lipsă folosință). Or, valoarea pe care părțile au înțeles să o atribuie acestei prestații este cea de 9.638 lei/lunar, iar instanța este obligată că acorde prevalentă înțelegerii părților sub aspect având în vedere forța obligatorie a contractului prevăzută de art. 969 C. civ.

Contrar punctului de vedere al apelantei reclamante, s-a considerat că aceasta nu este îndreptățită să primească contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 4.819 mp prin raportare la niciun alt criteriu decât cel avut în vedere de către părți (cum ar fi spre exemplu prețul practicat de piață în privința închirierii unor terenuri similare), după cum nu se poate stabili nici o compensație justă și echitabilă cu titlu de lipsa folosință teren astfel cum pretinde apelanta-reclamantă, întrucât în caz contrar s-ar aduce atingere chiar voinței părților, manifestată în cuprinsul convenției.

Acesta este de altfel motivul pentru care efectuarea unei probe cu expertiza judiciară având ca obiectiv stabilirea unei pretinse contravalori a lipsei de folosință a terenului nu poate fi considerată ca fiind utilă, neputând fi valorificată probator de către instanță, singurul preț care poate fi avut în vedere la stabilirea sumei datorate fiind exclusiv suma pe care părțile cu convenit-o ca fiind datorată cu acest titlu. Pentru același raționament, nici expertizele efectuate la solicitarea instanței pe parcursul soluționării litigiului în prima fază procesuală a acestuia nu au relevanță probatorie, prețul pentru contravaloarea lipsei de folosință a terenului fiind cel de 9.638 lei /lunar.

Împrejurarea că această sumă de bani avută în vedere de către părți ca fiind contravaloarea prestației reclamantei la nivelul anului 1993 (dată la care a fost încheiat contractul) nu corespunde intereselor economice actuale ale reclamantei nu reprezintă un argument de natură a înlătura forța obligatorie a contractului. Sub acest aspect, s-a reținut că în tot intervalul de timp cuprins între 1993 și 2008 (data promovării cererii de chemare în judecată), părțile nu au procedat la renegocierea contractului cu consecința modificării cuantumului sumei de bani datorate, astfel încât devalorizarea monedei naționale la care acestea au înțeles să se raporteze a avut drept consecință stabilirea unui cuantum redus al sumei de bani la care reclamanta este îndreptățită.

S-a arătat că singura modalitate juridică corectă în care se poate păstra valoarea reală a obligației bănești este actualizarea sumei datorate cu rata inflației (solicitare admisă de altfel de către prima instanță, care la acoperirea prejudiciului constând în lipsa folosinței sumei datorate de către pârâtă, a acordat reclamantei și dobânda legală aferentă).

În consecință, având în vedere valoarea prestației de 9.638 lei/lunar, instanța de control judiciar a apreciat că în mod corect prima instanță a stabilit că reclamanta este îndreptățită să primească această sumă calculată pentru perioada 30 aprilie 2005-30 aprilie 2008, respectiv ultimii trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât pentru perioada anterioară datei de 30 aprilie 2005, dreptul material la acțiunea având ca obiect plata unei sume de bani a fost prescris. Și din acest punct de vedere, se constată că au fost aplicate în mod corect dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul material la acțiune, având un obiect patrimonial fiind stins ca urmare a aplicării termenului de prescripție de 3 ani, ce începe să curgă de la data nașterii fiecărei obligații de plată. Cât timp nu s-a dovedit că ar fi fost incident în cauză vreunul dintre cazurile de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției reglementate de același act normativ, dreptul de-a solicita contravaloarea sumelor de bani scadente anterior datei de 30 aprilie 2005 este prescris.

Deși mecanismul de calcul a sumei datorate în modalitatea descrisă este corect, curtea de apel a apreciat că suma stabilită în final de către prima instanță încalcă dispozițiile legii privind denominarea monedei naționale, aspect asupra căruia s-a revenit prin considerentele prin care s-a procedat la analizarea apelurilor declarate de către celelalte două părți.

În ceea ce privește apelurile declarate de pârâta SC B. SRL și intervenienta accesorie în favoarea acesteia Universitatea C., s-a procedat la analizarea în comuna criticilor expuse, dat fiind faptul că acestea cuprind argumente comune.

În ceea ce privește lipsa calității de proprietar asupra terenului a apelantei reclamante SC A. SA, instanța de apel a reținut că natura juridică a pretențiilor este cea a unei răspunderi contractuale a pârâtei derivată din obligația contractuală a acesteia de-a plăti contravaloarea folosinței terenului pe care reclamanta i-a acordat-o prin contractul nr. 2 din 19 februarie 1993. Prin urmare, chestiunea litigioasă în discuție nu este cea a stabilirii calității de proprietar al terenului și nici compararea titlurilor părților (specifică unei acțiuni în revendicare).

S-a apreciat ca fiind esențială împrejurarea că la data încheierii contractului apelanta-reclamantă deținea terenurile încredințate spre folosință pârâtei. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare s-a menționat faptul că imobilele sunt deținute de vânzător în baza notei contabile nr. 49/1985 și a notei de transfer nr. 88/1987. Dreptul de folosință pe care apelanta pârâtă SC B. SRL l-a dobândit de la apelanta-reclamantă SC A. SA a fost transmis către intervenienta accesorie Universitatea C., odată cu dreptul de proprietate asupra clădirilor astfel cum rezultă din cuprinsul contractelor de donație depuse la dosar.

Conform art. 1 din H.G. nr. 382/1997, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publica județeană.

S-a constatat că, în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 382/1997, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M03 nr. 4017, care, independent de discuția referitoare la dreptul de proprietate, confirmă faptul că în anul 1993 (data încheierii contractului), terenul se afla în folosința reclamantei SC A. SA.

Și împrejurarea că pârâta a înțeles să transmită către intervenienta accesorie la rândul său dreptul de folosință vine în recunoaștere aceluiași aspect. Urmează a fi analizată punctual, dat fiind faptul că a fost invocat în mod incidental în apărare de către pârâtă și reiterată prin motivele de apel, împrejurarea dacă apelanta-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel cum se pretinde.

S-a susținut de către cele două apelante, din perspectiva menționată anterior, faptul că instanța ar fi acordat o interpretare greșită contractului întrucât în baza acestuia a fost transmis și dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 4.819 mp. Instanța de control judiciar a apreciat însă că prima instanță a acordat în mod corect din această perspectivă eficiență juridică prezumției puterii de lucru judecat, prin raportare la cele reținute în cuprinsul sentinței civile nr. 24809 din 16 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008.

S-a constatat că prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar, cele două apelante au solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare asupra terenului în suprafață de 4.819 mp situat în București, Bd. x, nr. 3-5, sector 3, apreciind că prin contractul nr. 2 din 10 februarie 1993 părțile s-au înțeles să transmită odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor și dreptul de proprietate asupra terenului menționat anterior.

Prin sentința nr. 24809 din 16 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată și procedând la interpretarea contractului, instanța a reținut că părțile au convenit numai cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, intenția părților în ceea ce privește terenul fiind aceea de-a transmite doar dreptul de folosință.

În condițiile în care prin litigiul soluționat anterior a fost lămurit aspectul litigios privind pretinsul transfer prin contractul nr. 2 din 10 februarie 1993 și a dreptului de proprietate asupra terenului, iar sentința a rămas irevocabilă, nici părțile nu mai pot solicita și nici instanța de judecată nu mai poate dezlega aceeași chestiune juridică, astfel cum pretind apelantele. Iar argumentele apelantei intervenientă în interesul pârâtei referitoare la greșita respingere de către tribunal a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată în loc de inadmisibilă în mod evident nu pot fi avute în vedere, hotărârea fiind de altfel irevocabilă.

S-a reținut atitudinea oscilantă a celor două apelante în sensul că, deși prin litigiul la care s-a făcut referire anterior, apelantele solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare în considerarea calității reclamantei de proprietar al terenului, invocând chiar pretinsa obligație a reclamantei de a-i transmite pârâtei proprietatea după obținerea în prealabil a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în prezent contestă calitatea de proprietar asupra terenului, atestată prin actul administrativ menționat.

În al doilea rând, nici sub aspectul dispozițiilor Legii nr. 85/1992, Decretului-lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 18/1991, apelanta pârâtă SC B. SRL nu a obținut dreptul de proprietate asupra terenului în discuție.

Prin dezvoltarea motivelor de apel părțile s-au prevalat de dispozițiile art. 1, 2 și 6 din Legea nr. 85/1992. Conform acestor dispoziții legale, locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi. Locuințele construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, care nu fac obiectul unui contract de închiriere sau pentru care nu au fost emise ordine de repartiție, precum și cele care au ca titular de contract de închiriere o persoană juridică pot fi vândute prin licitație publică organizată de consiliile locale sau agenții economici care dețin spațiile respective.

În concordanță cu prima instanță, instanța de apel a concluzionat că terenul în discuție putea fi vândut numai prin licitație publică, a cărei desfășurare este reglementată în cuprinsul aceluiași act normativ, condiție care în speță nu este îndeplinită. În realitate, în nici un moment apelanta pârâtă nu a solicitat reclamantei inițierea demersurilor în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului.

S-a mai arătat că potrivit art. 6 din Legea nr. 85/1992, se exceptează de la vânzarea prin licitație publică locuințele realizate din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, care au ca titular al contractului de închiriere o persoană juridică cu scop nelucrativ care utilizează spațiul exclusiv în scopul pentru care i-afost închiriat.

Excepțiile de la regula licitației publice privesc îndeplinirea prealabilă a două premise, respectiv existența unui contract de închiriere, precum și scopul nelucrativ al persoanei juridice. În speță, apelanta pârâtă societate comercială înființată și care își desfășoară activitatea conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990 susține că ar fi o persoană juridică fără scop lucrativ. Această interpretare nu a putut fi primită însă, întrucât astfel cum a reținut și prima instanță fiind o societate comercială (în prezent un profesionist), a cărei activitate este concepută și desfășurată în scopul obținerii unui profit, în mod evident că apelanta pârâtă are un scop lucrativ. S-a impus această concluzie în pofida susținerilor apelantei în sensul că aceasta ar fi desfășurat activități didactice de învățământ de toate gradele, întrucât această activitate nu a fost desfășurată non profit, ci din contră. În fapt, apelanta pârâtă avea la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare atât un scop lucrativ, cât și unul public, de realizare a unor servicii publice, fapt care nu o transformă însă într-o persoană juridică lipsită de scop lucrativ (independent de obiectul său de activitate).

Nici considerentele reținute în sentința civilă nr. 7139 din 20 iulie 1995 a Judecătoriei sectorului 3 București nu pot conduce la o alt concluzie. Dimpotrivă, în cuprinsul acestei sentințe s-a constatat faptul că apelanta este o societatea care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, având posibilitatea să efectueze acte de comerț în vederea realizării obiectului propus, acela de-a realiza activități didactice de învățământ superior. Astfel, obținerea de profit era urmărită prin chiar realizarea obiectului de activitate invocat, astfel încât, dat fiind scopul său evident lucrativ, apelanta pârâtă nu se încadrează în categoriile exceptate de la vânzarea prin licitație publică.

S-a apreciat că nu ne regăsim nici în situația de excepție la care face referire art. 2 alin. (4) din Legea nr. 85/1992, care se referă la locuințele prevăzute la art. 1 din același act normativ care au fost repartizate ori pentru care s-au încheiat contracte sau antecontracte de vânzare-cumpărare până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Aprecierea instanței se întemeiază pe împrejurarea faptică concretă că, până la intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv 27.07.1992, între părți nu a fost încheiat nici un contract de vânzare-cumpărare și nici un antecontract, contractul în discuție din cauză fiind încheiat în anul 1993.

Nici prevederile invocate ale art. 10 din Legea nr. 85/1992 nu sunt îndeplinite în speță, acestea urmând a fi interpretate coroborat cu prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, din moment ce în accepțiunea dispozițiilor art. 10 din lege, pentru persoanele care dobândesc locuințele în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990, atribuirea terenului se face în condițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. în mod corect a reținut prima instanță că în raport de aceste din urmă prevederi legale, dobândirea dreptului de proprietate nu se realizează de drept și nici în mod automat, astfel cum pretind apelantele, ci numai la cerere și în condițiile realizării unei licitații, astfel cum prevăd și dispozițiile legale analizate anterior și la care apelantele fac referire în dezvoltarea motivelor de apel.

Așa fiind, independent de faptul că în contract se menționează că „vânzarea se face în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/1992” (vânzare care se referă exclusiv la construcții, și nu la teren), odată cu imobilele construcții nu a fost înstrăinat și dreptul de proprietate asupra terenului, după cum nici nu rezultă din cuprinsul dispozițiilor legale invocate faptul că acesta ar fi intrat în proprietatea apelantei-pârâte.

S-a reținut că plata de către apelanta pârâtă a impozitelor și taxelor asupra terenului și datorate bugetului de stat nu îi conferă acesteia dreptul de proprietate asupra acestuia, din moment ce o astfel de operațiune nu se circumscrie nici uneia dintre modalitățile dobândirii dreptului de proprietate (respectiv convenția, succesiunea, legatul, uzucapiunea, accesiunea sau hotărârea judecătorească).

S-a apreciat ca fiind nefondată și critica vizând la lipsa unei obligații asumată prin contract de către pârâtă în sensul de-a achita contravaloarea lipsei de folosință a terenului. Aceasta întrucât, astfel cum rezultă din dezvoltarea motivelor de apel, critica privește atât existența obligației, cât și întinderea sa pecuniară.

Cu privire la existența obligației, s-a arătat că maniera deficitară în care părțile au exprimat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2/1993 intenția acestora de-a conveni asupra situației juridice a clădirilor pe de-o parte și a terenurilor pe de altă parte a condus atât la nașterea prezentului litigiu, cât și a celui ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă. Însă, cu ocazia soluționării acestui din urmă litigiu, s-a statuat, contrar celor susținute de către cele două apelante, faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2/1993 s-au consfințit în realitate două acte juridice, respectiv înstrăinarea clădirilor și cedarea folos