FINTECNA c. TURQUIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 70493/01 prezentate de FINTECNA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 ianuarie 2008 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, András Baka, R Electroluxza Türmen, Mindia Ugrekhelidze, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, judecători și Sally Dolle graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 20 noiembrie 2000, având în vedere decizia Curții din 7 iunie 2005 de a invoca art. 29 3 din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanta este o societate pe acțiuni italiană cu sediul la Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Prato, președintele său director general și de dl Sinagra și Valvo, avocați în baroul Romei. La 19 octombrie 1988, Ministerul Industriei și Resurselor Naturale încheie un contract cu societatea pe acțiune de energie electrică de la esukurova, conform căruia aceaceasta a fost angajată să producă, să distribuie și să comercializeze energie electrică în anumite orașe din Turcia. La 12 august 1992, CAEAȘ a încredințat construirea barajului de la Berke și a centralei hidroelectrice de pe râul Ceyhan societății reclamante. La art. 5 din contractul de subcontractare semnat în această privință între CAEAȘ și reclamantă a prevăzut că respectivul contract era reglementat de legile turce. La 28 iulie 1994, recurenta a reziliat unilateral acest contract pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către CAEAȘ. La 4 august 1994, recurenta a atribuit CHAEAȘ în fața tribunalului de comerț d La o dată nespecificată, instanța a impus aplicarea măsurilor asigurătorii asupra scrisorilor de credit furnizate de reclamantă. Printr-o hotărâre din 28 iunie 1995, instanța s-a declarat incompetentă în favoarea Comitetului de arbitraj al Ankara. În plus, a decis ridicarea măsurilor provizorii privind acționarii de 64 225 724 822 de lire turcești și 29 961 497 de dolari americani. La data de 16 aprilie 1997, Curtea de Casație a infirmat hotărârea atacată și a considerat că cauza se afla sub jurisdicția instanței de comerț din Adana. La 27 septembrie 2000, instanța a ordonat recurentei să efectueze, în termen de 40 de zile, plata unei cauțiuni de 9 305 399 998 000 de lire turce (15 872 0446 EUR), în temeiul articolului 32 din Legea nr. 2675 privind procedura civilă internațională. Acest ordin a fost motivat de necesitatea de a garanta cheltuielile de procedură, precum și plata cheltuielilor de execuție și a eventualelor despăgubiri. În pledoaria sa din 2 octombrie 2000, reclamanta și-a retras hotărârea incidentă din 27 septembrie 2000, invocând Convenția privind procedura civilă încheiată la Haga la 1 martie 1954 și ratificată de Turcia la 14 martie 1972 prin Legea nr. 1574. Ea susține că nu i s-ar putea impune nici o cauțiune, în nici un fel, din cauza calității sale de străin sau a lipsei de domiciliu și de reședință în Turcia, atunci când aceasta era solicitantă sau care acționa într-un proces în fața instanțelor turce. La 4 octombrie 2000, instanța, după ce a amintit dispozițiile articolului 32 din Legea nr. 2675, și-a reinițiat hotărârea inițială și a respins astfel opoziția recurentei. La 23 octombrie 2000, la opoziția recurentei, tribunalul a stat din nou pe această temă și a persistat în hotărârea sa incidentală anterioară. La 28 noiembrie 2000, cauțiunea a fost depusă de recurentă într-un cont blocat al băncii centrale din Turcia. Procedura de fond este în continuare pendinte în fața tribunalului de comerț din Adana. Dreptul intern și internațional relevant Dispozițiile constituționale care reglementează organizarea judiciară sunt astfel formulate la art. 138 alineatul (1) și la art. 2 În exercitarea funcțiilor lor, judecătorii sunt independenți; ei pronunță, după convingerea lor fermă, în conformitate cu Constituția, cu legea și cu dreptul. Niciun organ, autoritate, poziție sau persoană nu poate da ordin sau ordin tribunalelor și judecătorilor în exercitarea puterii lor jurisdicționale, nici să le adreseze circulare, nici să le facă recomandări sau sugestii. art. 139 alineatul (1) Judecătorii (...) sunt inamovibili și nu pot fi pensionați înainte de vârsta prevăzută de Constituție, cu excepția cazului în care aceștia consimt (...) Convenția privind procedura civilă încheiată la 1 martie 1954 la Haga și ratificată de Turcia la 14 martie 1972 prin Legea nr. 1574, prevede la art. 17 III. Caution Judicatum Solvi Nici o garanție sau depunere, sub orice denumire, nu poate fi impusă, fie de calitatea lor de străini, fie de lipsa de domiciliu sau de reședință în țară, naționalilor unui stat contractant, care își are domiciliul în unul dintre aceste state, care vor fi solicitanți sau prezenți în fața tribunalelor unui alt stat. Aceeași regulă se aplică plății, care ar fi solicitată de solicitanți sau de interveninți, pentru a garanta cheltuielile judiciare. (...) La art. 32 alineatul (1) din Legea turcă privind procedura civilă internațională este formulată astfel Cauțiunea Persoanele fizice și juridice care vor fi solicitante și implicate sau autorizate să execute o hotărâre în fața instanțelor turce vor avea obligația de a depune o cauțiune de care instanța va lua cunoștință pentru a garanta cheltuielile judiciare și de executare, precum și eventualele despăgubiri ale pârâtului GrieFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială, din cauza inpunerii în aplicare a Convenției internaționale privind procedura civilă. În plus, aceasta susține că respingerea opoziției sale nu a fost motivată de instanța de primă instanță. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, în măsura în care a suferit un prejudiciu financiar important prin faptul că a fost obligată să plătească o cauțiune de o sumă mare. Recurenta se plânge că nu a putut beneficia de un proces echitabil în măsura în care prevederile Convenției internaționale privind procedura civilă nu au fost aplicate de instanțele interne care nu ar fi nici independente, nici reglementate. De asemenea, aceasta denunță lipsa motivării deciziilor judecătorești care au fost retrase din cererea sa. În acest sens, aceasta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge, de asemenea, că a trebuit să suporte o povară excesivă din cauza obligației de a plăti o cauțiune și pretinde că a suferit un prejudiciu financiar important. Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare excepia pe care guvernul o aplică, întrucât cererea este în mod evident greșit întemeiată din motivele expuse mai jos. art. 6 alineatul (1) din Convenie În ceea ce privește independența și imparțialitatea instanței de comerț din Adana, guvernul reamintește, pe de o parte, art. 9 din Constituția turcă din 7 noiembrie 1982, care prevede că puterea jurisdicțională este exercitată în numele poporului turc de către instanțe independente și, pe de altă parte, legea nr. 469 din 8 aprilie 1924 privind stabilirea instanțelor de primă instanță, care prevede instituirea unor instanțe de comerț independente și obiective, compuse din trei judecători, având competența de a cunoaște litigiile comerciale. Prin urmare, pe baza acestor garanții constituționale și legislative, guvernul solicită Curții să declare această parte a cererii inadmisibile. Recurenta își reiterează obiecțiunile și susține că independența și imparțialitatea instanțelor naționale nu trebuie evaluate în mod abstract, ci în mod concret, și anume în funcție de modul în care judecătorii își exercită funcțiile în fiecare caz în speță. Curtea se referă la garanțiile constituționale și legale de care se bucură judecătorii civili care se află în instanțele de comerț și ia în considerare faptul că În ceea ce privește echitatea procedurii și declaraia de nemotivare a hotărârilor judecătorești care au decăzut reclamanta, guvernul invită Curtea să respingă aceste obiecțiuni pentru neajunsuri vădite de fond, în special în ceea ce privește hotărârea Maxwell c. Regatul Unit (hotărârea din 28 octombrie 1994, Seria A nr. 300 C). Acesta susține că art. 5 din contractul încheiat între societatea reclamantă și ÇEAȘ prevedea o clauză atributivă de jurisdicție, deoarece, în temeiul acestui articol, soluționarea litigiilor datorate executării contractului respectiv era supusă legilor, normelor și regulamentelor turcești în vigoare. Astfel, potrivit guvernului, reclamanta era obligată să plătească cauțiunea stabilită de judecători în temeiul articolului 32 alineatul (1) din Legea privind dreptul internațional privat și al procedurii civile din 1982. În orice caz, art. 17 nu se aplica doar persoanelor fizice și nu persoanelor juridice. Recurenta susține că Convenția de la Haga ar fi trebuit să fie aplicată și că nu ar fi trebuit să plătească o cauțiune pentru a intenta o acțiune în fața instanțelor turce. De asemenea, aceasta denunță lipsa motivării hotărârii judecătorești care a stat la baza cererii sale. Curtea constată că hotărârea incidentă în litigiu din 27 Septembrie 2000, prin care reclamanta a ordonat plata unei cauțiuni, a fost motivată de necesitatea de a garanta cheltuielile de procedură și de a plăti cheltuielile de execuție și eventualele despăgubiri în temeiul articolului 32 alineatul (1) din Legea nr. 2675. La 4 și 23 octombrie 2000, judecătorii și-au reiterat decizia, reamintind dispozițiile legii interne aplicabile; prin urmare, instanțele naționale pot trece pentru a-și fi motivat suficient hotărârea cu privire la stabilirea unei cauțiuni. Prin urmare, acest aspect trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție ca fiind vădit nefondat. În ceea ce privește legea aplicabilă, Curtea amintește că are ca sarcină unică, în conformitate cu art. 19 din convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau de a înlocui propria sa apreciere cu cele ale instanțelor naționale cărora le revine principalului șef de judecată și de a aplica dreptul intern, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (hotărâri García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I, și Kopp c. Elveția, 25 martie 1998, Rec., 1998, p. 540, § 59. În speță, recurenta se limitează doar la a contesta aprecierea judecătorilor din fond în ceea ce privește legea aplicabilă. Cu toate acestea, în măsura în care aplicarea legislației în cauză, care era prevăzută de altfel printr-o clauză contractuală între părți, nu a adus atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție, Curtea consideră că aceaceasta este vădit nefondată și trebuie, de asemenea, respinsă în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. II. Art. 1 din Protocolul nr. Recurenta contestă această afirmație și susține că art. 32 alineatul (1) din Legea nr. 2675 din 20 mai 1982 privind procedura civilă internațională prevede în mod expres o astfel de plată. Acesta reamintește că reclamanta, prin semnarea contractului de subcontractare, și-a dat consimțământul pentru ansamblul clauzelor contractuale, inclusiv la art. 5 privind clauza atributivă de jurisdicție. Prin urmare, potrivit guvernului, reclamanta, prin semnarea unui contract de o asemenea importanță, nu putea ignora faptul că, în dreptul turc, legea impunea, atât societăților turce care nu au domiciliul în Turcia, cât și societăților străine, obligația de a plăti o cauțiune în sarcina părții solicitante la proces. Curtea constată că, pentru a-și intenta acțiunea în fața instanțelor naționale, recurenta a depus într-un cont blocat al băncii centrale din Turcia o cauțiune a cărei valoare, echivalentă cu 20% din valoarea litigiului, a fost stabilită de tribunalul de comerț din Adana. 2675 din 20 mai 1982 și care a avut ca scop garantarea cheltuielilor judiciare și a cheltuielilor de execuție, precum și a eventualelor despăgubiri ale pârâtului. Prin urmare, Curtea nu a primit niciun aspect arbitrar în hotărârea instanței de primă instanță. Pe de altă parte, Curtea consideră că, în speță, valoarea cauțiunii, care este echivalentă cu 20 % din valoarea litigiului comercial dintre reclamantă și ÇEAȘ, nu rupe raportul rezonabil de proporționalitate necesar între motivul utilizat și scopul vizat în sensul articolului 1 din Protocolul nr. (1) Recurenta nu demonstrează în ce mod această măsură provizorie i-a supus o sarcină specială și exorbitantă, care implică o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În consecință, aplicarea art. 3 din Convenție și să declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

70493/01

présentée par FINTECNA

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 29 janvier 2008 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

András Baka,

Rıza Türmen,

Mindia Ugrekhelidze,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

juges,

et de Sally Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 20 novembre 2000,

Vu la décision de la Cour du 7 juin 2005 de se prévaloir de l’article 29

§

3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante est une société anonyme italienne ayant son siège à Rome. Elle est représentée devant la Cour par M. Prato, son président-directeur général, et par M

es

Sinagra et Valvo, avocats au barreau de Rome.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 19 octobre 1988, le Ministère de l’Energie et des Ressources Naturelles conclut un contrat avec la société anonyme d’électricité de Çukurova («

la ÇEAȘ

») aux termes duquel la ÇEAȘ s’engageait à produire, distribuer et commercialiser de l’électricité dans certaines villes de Turquie.

Le 12 août 1992, la ÇEAȘ confia la construction du barrage de Berke et de sa centrale hydroélectrique sur la rivière de Ceyhan à la société requérante.

L’article 5 du contrat de sous-traitance signé à cet égard entre la ÇEAȘ et la requérante prévit que ledit contrat était régi par les lois turques.

Le 28 juillet 1994, la requérante résilia unilatéralement ce contrat pour inexécution des obligations contractuelles par la ÇEAȘ.

Le 4 août 1994, la requérante assigna la ÇEAȘ devant le tribunal de commerce d’Adana («

le tribunal

») afin d’obtenir le paiement de certaines sommes qu’elle estimait lui être dues.

A une date non spécifiée, le tribunal ordonna l’application de mesures conservatoires sur les lettres de crédit fournies par la requérante.

Par un jugement du 28 juin 1995, le tribunal se déclara incompétent au profit du comité d’arbitrage d’Ankara. Il décida en outre de la levée des mesures provisoires sur les accréditifs de 64

225

724

822 livres turques et 29

961

497 dollars américains.

Le 3 janvier 1997, la ÇEAȘ se pourvut en cassation.

Le 16 avril 1997, la Cour de cassation infirma le jugement attaqué et considéra que l’affaire relevait de la compétence du tribunal de commerce d’Adana.

Le 27 septembre 2000, le tribunal ordonna à la requérante de procéder, dans un délai de quarante jours, au paiement d’une caution de 9

305

399

998

000 livres turques (15

872

046 EUR), sur le fondement de l’article 32 de la loi n

o

2675 relative à la procédure civile internationale. Ledit ordre fut motivé par la nécessité de garantir les frais de procédure ainsi que le paiement des dépenses de mise en exécution et de dédommagements éventuels.

Dans sa plaidoirie du 2 octobre 2000, la requérante s’opposa au jugement incident du 27 septembre 2000 en invoquant la Convention relative à la procédure civile conclue à la Haye le 1

er

mars 1954 et ratifiée par la Turquie le 14 mars 1972 par la loi n

o

Le 4 octobre 2000, le tribunal, après avoir rappelé les dispositions de l’article 32 de la loi n

o

2675, réitéra son jugement initial et rejeta ainsi l’opposition de la requérante. Il porta la caution à 17

846

830 dollars américains (20

319

743 EUR) et 532

127

944 lires italiennes (274

821

EUR), soit 20 % de la valeur du litige.

Le 23 octobre 2000, sur opposition de la requérante, le tribunal statua de nouveau sur la question et persista dans son jugement incident précédent.

Le 28 novembre 2000, la caution fut déposée par la requérante sur un compte bloqué de la banque centrale de Turquie.

La procédure au fond est toujours pendante devant le tribunal de commerce d’Adana.

B.

Le droit interne et international pertinent

1.

Les dispositions constitutionnelles régissant l’organisation judiciaire sont ainsi libellées

:

Article 138 §§ 1 et 2

«

Dans l’exercice de leurs fonctions, les juges sont indépendants

; ils statuent, selon leur intime conviction, conformément à la Constitution, à la loi et au droit.

Nul organe, autorité, poste ou personne ne peut donner d’ordres ou d’instructions aux tribunaux et aux juges dans l’exercice de leur pouvoir juridictionnel, ni leur adresser de circulaires, ni leur faire de recommandations ou suggestions.

»

Article 139 § 1

«

Les juges (...) sont inamovibles et ne peuvent être mis à la retraite avant l’âge prévu par la Constitution, à moins qu’ils n’y consentent (...)

»

2.

La Convention relative à la procédure civile conclue le 1

er

mars 1954 à la Haye et ratifiée par la Turquie le 14 mars 1972 par la loi n

o

1574, prévoit en son article 17

:

III. Caution Judicatum Solvi

«

Aucune caution ni dépôt, sous quelque dénomination que ce soit, ne peut être imposé, à raison, soit de leur qualité d’étrangers, soit du défaut de domicile ou de résidence dans le pays, aux nationaux d’un des Etats contractants, ayant leur domicile dans l’un de ces Etats, qui seront demandeurs ou intervenants devant les tribunaux d’un autre de ces Etats.

La même règle s’applique au versement, qui serait exigé des demandeurs ou intervenants, pour garantir les frais judiciaires.

(...)

»

3.

L’article 32 § 1 de la loi turque relative à la procédure civile internationale est ainsi libellé

:

La caution

«

Les personnes physiques et morales qui seront demandeurs et intervenants ou autorisées à exécuter un jugement devant les tribunaux turcs auront l’obligation d’apporter une caution dont le tribunal prendra acte pour garantir les frais judiciaires et les dépenses de mise en exécution ainsi que les dédommagements éventuels du défendeur

».

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial en raison de l’inapplication de la Convention internationale relative à la procédure civile. Elle allègue en outre que le rejet de son opposition n’a pas été motivé par la juridiction de première instance.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens dans la mesure où elle a subi un préjudice financier important en ayant été obligée de verser une caution d’un montant élevé.

EN DROIT

La requérante se plaint de n’avoir pas pu bénéficier d’un procès équitable dans la mesure où les dispositions de la Convention internationale relative à la procédure civile n’ont pas été appliquées par les tribunaux internes qui ne seraient ni indépendant ni impartiaux. Elle dénonce également l’absence de motivation des décisions de justice qui l’ont déboutée de sa demande. Elle invoque à ces égards une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, la requérante se plaint également d’avoir dû supporter un fardeau excessif en raison de l’obligation de verser une caution et allègue avoir subi un préjudice financier important.

Le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention.

La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire d’examiner l’exception soulevée par le Gouvernement étant donné que la requête est manifestement mal fondée pour les raisons exposées ci-dessous.

I.

Article 6 § 1 de la Convention

A.

Concernant l’indépendance et l’impartialité du tribunal de commerce d’Adana, le Gouvernement rappelle, d’une part, l’article 9 de la Constitution turque du 7 novembre 1982 qui dispose que le pouvoir juridictionnel est exercé au nom du peuple turc par des tribunaux indépendants et, d’autre part, la loi n

o

469 du 8 avril 1924 relative à l’établissement des tribunaux de première instance qui prévoit la mise en place de tribunaux de commerce indépendants et impartiaux, composés de trois juges, ayant compétence pour connaître les litiges commerciaux. Partant, se fondant sur ces garanties constitutionnelles et législatives, le Gouvernement prie la Cour de déclarer cette partie de la requête irrecevable.

La requérante réitère ses griefs. Elle soutient que l’indépendance et l’impartialité des tribunaux nationaux ne doivent pas être évaluées de façon abstraite mais bien concrètement, à savoir selon la manière de laquelle les juges exercent leurs fonctions dans chaque cas d’espèce.

La Cour se réfère aux garanties constitutionnelles et légales dont jouissent les juges civils siégeant dans les tribunaux de commerce, et considère qu’étant donné l’absence d’une argumentation pertinente qui rendrait sujettes à caution leur indépendance et leur impartialité, qu’il convient de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

B.

Concernant l’équité de la procédure et l’allégation d’absence de motivation des décisions de justice qui ont débouté la requérante, le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces griefs pour défaut manifeste de fondement en se référant notamment à l’arrêt

Maxwell c. Royaume-Uni

(arrêt du 28 octobre 1994, Série

A no.

300

‑

C). Il affirme que l’article 5 du contrat conclu entre la société requérante et la ÇEAȘ prévoyait une clause attributive de juridiction. En effet, aux termes de cet article, le règlement des litiges dus à l’exécution dudit contrat était soumis aux lois, règles et règlements turcs en vigueur. Ainsi, selon le Gouvernement, la requérante était obligée de payer la caution fixée par les juges en application de l’article 32 § 1 de la loi sur le droit international privé et de la procédure civile de 1982. En outre, pour le Gouvernement, la Convention de la Haye du 1

er

mars 1954 n’était de toute façon pas applicable dans la mesure où l’article 17 viserait uniquement les personnes physiques et non des personnes morales.

La requérante soutient que la Convention de la Haye aurait dû être appliquée et qu’elle n’aurait pas dû payer une caution pour intenter une action devant les juridictions turques. Elle dénonce également l’absence de motivation de la décision de justice qui l’a déboutée de sa demande.

La Cour observe d’emblée que le jugement incident litigieux du 27

septembre 2000, ordonnant à la requérante de payer une caution, était motivé par la nécessité de garantir les frais de procédure ainsi que le paiement des dépenses de mise en exécution et de dédommagements éventuels en vertu de l’article 32 § 1 de la loi n

o

Pour ce qui est de la loi applicable, la Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article

19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par un tribunal interne, ni de substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales auxquelles il revient au premier chef d’interpréter et d’appliquer le droit interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (arrêts

García Ruiz c.

Espagne

[GC], n

o

30544/96, § 28, CEDH 1999-I, et

Kopp c. Suisse

, 25

mars 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-II, p. 540, § 59).

En l’espèce, la requérante se borne uniquement à remettre en cause l’appréciation des juges du fond quant à la loi applicable. Or, dans la mesure où l’application de la législation en question, qui était d’ailleurs prévue par une clause contractuelle entre les parties, n’a pas porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention, la Cour considère que le grief est manifestement mal fondé et doit également être rejeté en application de l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

II.

Article 1 du Protocole n

o

1

La requérante allègue une violation de l’article 1 du Protocole n

o

Le Gouvernement conteste cette allégation et soutient que l’article 32 § 1 de la loi n

o

2675 du 20 mai 1982 sur la procédure civile internationale prévoit expressément un tel paiement. Il rappelle que la requérante, en signant le contrat de sous-traitance, a donné son consentement pour l’ensemble des clauses contractuelles, y compris à l’article 5 relative à la clause attributive de juridiction. De ce fait, selon le Gouvernement, la requérante, en signant un contrat d’une telle importance, ne pouvait pas ignorer qu’en droit turc la loi imposait, aussi bien aux sociétés turques n’ayant pas de domicile en Turquie qu’aux sociétés étrangères, une obligation de verser une caution à la charge de la partie demanderesse au procès.

La Cour constate que pour intenter son action devant les juridictions nationales, la requérante a déposé sur un compte bloqué de la banque centrale de Turquie une caution dont le montant, équivalent à 20 % de la valeur du litige, a été fixé par le tribunal de commerce d’Adana. Elle observe que l’exigence de cette caution était expressément autorisée par l’article 32 § 1 de la loi n

o

2675 du 20 mai 1982 et qu’elle avait pour but de garantir les frais judiciaires et les dépenses de mise en exécution ainsi que les dédommagements éventuels du défendeur. Dès lors, la Cour n’aperçoit aucune apparence d’arbitraire dans la décision de la juridiction de première instance. Par ailleurs, la Cour estime qu’en l’espèce le montant de la caution, qui équivaut à 20 % de la valeur du litige commercial entre la requérante et la ÇEAȘ, ne rompt pas le rapport raisonnable de proportionnalité requis entre le moyen employé et le but visé au sens de l’article 1 du Protocole n

o

o

35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article

29

§

3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente