ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4248/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.03.2018, sub numărul x/2018, reclamantul Roșca Neculai a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 13051/12.02.2018.

Prin sentința civilă nr. 3165 din 2 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Roșca Neculai în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3165 din 2 iulie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Roșca Neculai a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a reținut că cererea de plată a fost tardiv formulată.

Cu privire la acest aspect, a invocat faptul că nu există o practică unitară cu privire la suspendarea proceselor civile contra asiguratorilor împotriva cărora a fost deschisă procedura falimentului, făcând trimitere la cauzele penale îndreptate împotriva acelorași societăți de asigurare, în care cursul judecății nu este suspendat.

În concluzie, față de împrejurarea că recurentul-reclamant a înțeles să își valorifice pretențiile în cadrul unui proces civil, acesta apreciază că nu poate fi decăzut din dreptul de a formula cererea de plată, reținerile instanței de fond cu privire la natura termenului de 90 de zile, ca fiind termen de decădere, fiind greșite.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 6 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 9 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul Roșca Neculai a formulat la data de 09.03.2017 cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. 12511 prin care a solicitat suma de 446000 RON reprezentând daune pentru repararea prejudiciului suferit în urma accidentului de circulație produs în data de 19.08.2014.

Prin Decizia nr. 13051/12.02.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamantul Roșca Neculai pentru suma de 446000 RON, reținând tardivitatea acesteia, față de împrejurarea că petentul a avut calitatea de reclamant în dosarul civil nr. x/2016 care a fost suspendat la data de 28.11.2016, iar termenul de 90 de zile a început să curgă de la data suspendării dosarului, împlinindu-se la data de 02.03.2017.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul Bănulescu Sorin, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 13051/12.02.2018.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia, în raport de prevederile art. 14 alin. (1) Legea 213/2015, și a calculării în mod corect a termenului, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, iar nu de la data suspendării dosarului civil nr. x/2016, cum s-a reținut în decizia contestată.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile în care poate fi formulată cererea de plată adresată FGA, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, prin raportare la o practică judiciară neunitară cu privire la suspendarea cauzelor civile în cazul intrării în faliment a societăților de asigurare pârâte, cu trimitere la procedura de soluționare a cauzelor penale în care sunt părți aceleași societăți de asigurare, aspecte pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul București, secția a VII-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva Astra S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este vorba despre o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment, accidentul în urma căruia s-a produs prejudiciul a cărei reparare se solicită având loc la data de 19.08.2014, astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În aceste condiții cererea de plată adresată de reclamant la data de 09.03.2017 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de 14 din Legea 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Așa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată posibilității de valorificare a pretențiilor civile împotriva societății de asigurare și trimiterea la cauzele penale în care judecata nu este suspendată când părți în proces sunt aceleași societăți de asigurare intrate în faliment, invocate de reclamant în memoriul de recurs, nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității în procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Mai mult decât, atât, astfel cum a reținut în mod corect prima instanță, deși prin decizia contestată Fondul de Garantare a Asiguraților a reținut în mod greșit data de la care se calculează termenul de 90 de zile, data suspendării dosarului x/2016 având ca obiect pretențiile civile ale reclamantului împotriva asiguratorului, aspect menționat chiar de pârât în cuprinsul întâmpinării, totuși nu se impune anularea actului administrativ, având în vedere că termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, chiar și în situația calculării în mod corect de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, nu a fost respectat de reclamant., situație în care măsura anulării deciziei FGA ar fi lipsită de orice eficiență practică.

Prin urmare, având în vedre că Decizia nr. 13051/12.02.2018 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Roșca Neculai împotriva sentinței nr. 3165 din 2 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2020.