ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1459/2015

Decizia nr. 1459/2015

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamantul A., judecător la Tribunalul Bihor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. Bihor, anularea Deciziei B. nr. 73 din 19-20 februarie 2011 prin care a fost respinsă contestația sa împotriva Hotărârii Consiliului C. Bihor nr. 60 din 18 noiembrie 2010, precum și anularea acestei din urmă hotărâri; ca o consecință a anulării acestor hotărâri, reclamantul a solicitat: să fie obligați pârâții ca, în baza art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2004, să emită decizia de admitere a sa în profesia de avocat, cu scutire de examen sau orice altfel de interviu; în baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, să se dispună emiterea deciziei de trecere pe tabloul avocaților incompatibili, sens în care decizia de admitere în profesie urmează să producă efecte în condițiile alin. (2) numai de la data încetării stării de incompatibilitate, așa după cum prevede art. 15 alin. (1) lit. f) din Statutul profesiei de avocat; să se dispună admiterea sa în profesie cu scutirea de orice fel de taxă neprevăzută expres de Legea nr. 51/1995.

2.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința civilă nr. 234/CA/2011 P.I. din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. Bihor; a dispus anularea Hotărârii Consiliului C.ui Bihor nr. 60 din 18 noiembrie 2010 și a Deciziei Consiliului B. nr. 73 din 19-20 februarie 2011; a obligat pârâtul C. Bihor să emită decizie de primire a reclamantului în profesia de avocat, cu scutire de examen sau orice formă de verificare a cunoștințelor, decizie ce va produce efecte la data încetării stării de incompatibilitate în care se găsește reclamantul, fără să subziste în sarcina acestuia obligația rezolvării stării de incompatibilitate în termenul de 2 luni prevăzut de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995; a respins acțiunea sub aspectul celorlalte pretenții formulate de reclamant.

3.

Calea de atac exercitată în cauză;

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel, au declarat recurs pârâții B. și C. Bihor, invocând dispozițiile art. 304¹ C. proc. civ.

Calea de atac a fost exercitată prin cereri de recurs distincte, însă recurenții au invocat motive de nelegalitate și argumente identice.

În motivarea căii de atac, se susține că hotărârea primei instanțe este nelegală în condițiile în care aceasta este întemeiată practic pe jurisprudența în materie, or în sistemul nostru de drept, consideră recurenții, jurisprudența nu constituie izvor de drept.

De asemenea, consideră nelegală interpretarea pe care instanța o dă prevederilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, ale art. 25 alin. (29 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat și prevederilor Hotărârii nr. 902/2010.

Recurenții explică faptul că primirea în profesie a persoanelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. a)-b) reprezintă o posibilitate pe care legea o recunoaște acestor persoane, după cum și consiliilor barourilor le este recunoscută posibilitatea de a verifica cunoștințele solicitanților.

În acest sens dispun prevederile art. 1 și art. 4 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.

În concluzie, prevederile art. 21 din Statut și prevederile Hotărârii nr. 902/2010 nu adaugă la lege, astfel cum greșit a apreciat și reținut instanța.

Dacă s-ar accepta aceste interpretări ale instanței ar însemna ca prevederile Statutului profesiei de avocat și cele ale Hotărârii nr. 902/2010 să fie lipsite de efecte juridice.

Având în vedere aceste aspecte, prin participarea la interviul organizat sub forma testului grilă nu au fost încălcate prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în sensul că vechimea în profesia de consilier juridic de peste 10 ani a constituit temeiul ca reclamantul sa nu participe la examenul de primire în profesia de avocat, ci doar la o verificare a cunoștințelor limitată ca și tematică numai la legislația specifică profesiei de avocat.

Sub aspectul capătului de cerere privind obligarea pârâtului C. Bihor să emită decizia de trecere pe tabloul avocaților incompatibili, sens în care decizia de admitere în profesie urmează să producă efecte în condițiile alin. (2) al art. 24 din Legea nr. 51/1995, numai de la data încetării stării de incompatibilitate, această solicitare este netemeinică, consideră autoritățile pârâte, iar modalitatea în care instanța a înțeles să o soluționeze este nelegală.

Totodată, recurenții explică faptul că, în cazul prevăzut de art. 25 alin. (1), deoarece starea de incompatibilitate a survenit pe parcursul exercitării profesiei de avocat, înscrierea pe tabloul incompatibililor se face la cererea persoanei în cauză, fiind rezultatul voinței persoanei de a nu mai exercita profesia de avocat.

În această situație, a se impune un termen de rezolvare a stării de incompatibilitate ar echivala cu obligarea persoanei în cauză să exercite în continuare profesia de avocat, aducându-se prin aceasta atingere drepturilor și libertăților persoanei.

În cazul în care persoana se găsește în stare de incompatibilitate la momentul emiterii deciziei de primire în profesia de avocat, este legal și firesc să se impună un termen de rezolvare a acestei stări, deoarece în acest caz, persoana prin cererea formulata, își exprimă intenția de a exercita profesia de avocat, iar pentru a putea exercita efectiv profesia de avocat, starea de incompatibilitate în care se află trebuie să înceteze.

Astfel, se susține că, prin impunerea termenului de 2 luni prevăzut pentru rezolvarea stării de incompatibilitate existentă la momentul emiterii deciziei de primire în profesie, nu se creează o discriminare pentru o anumită categorie de persoane, întrucât art. 25 din Legea nr. 51/1995 prevede două situații juridice distincte, deci și tratamentul aplicat trebuie să fie diferit.

Prin Decizia nr. 3235 din 12 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a decis următoarele:

- a admis recursurile declarate de B. și de C. Bihor împotriva sentinței nr. 234/CA/2011 P.I. din 02 noiembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal;

- a modificat sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată;

- a obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă B.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut, în esență, aspectele arătate în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte a reținut că, dată fiind similitudinea criticilor înfățișate prin cele două cereri de recurs, le va examina grupat, urmând a răspunde prin argumente comune.

În cauză, este necontestat că intimatul-reclamant îndeplinește condițiile prevăzute la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 republicată.

De asemenea, este necontestat că intimatul-reclamant a înțeles să nu participe la procedura pentru verificarea cunoștințelor, aspect ce rezultă din faptul că

nu a plătit taxa de participare, nu și-a completat dosarul și nu s-a prezentat la interviul pentru verificarea cunoștințelor privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Prin Decizia nr. 60 din 18 noiembrie 2010, Consiliul C. Bihor a respins cererea de primire în profesie cu scutire de examen, cu motivarea că a refuzat să plătească taxa pentru participarea la testul de verificare a cunoștințelor, cât și pentru lipsa din dosar a unor înscrisuri doveditoare.

Potrivit prevederilor legale în vigoare la data formulării/soluționării cererii

reclamantului, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, la cerere puteau fi primite în profesia de avocat, cu scutire de examen, persoanele care îndeplineau condițiile enumerate la alin. (2) lit. a) și lit. b).

Legiuitorul, prin edictarea unei norme juridice permisive „poate fi primit în profesie”, a conferit autorității competente un drept de apreciere discreționar.

Astfel, se explică și se justifică legalitatea prevederilor art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, adoptat la Congresul Avocaților din România, potrivit cărora „în cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen, consiliul C. poate să verifice cunoștințele solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat”, ceea ce nu reprezintă o adăugare la dispozițiile art. 16 alin. (2) din lege, ci o materializare a exercitării dreptului de apreciere ce i-a fost conferit de legiuitor prin folosirea unei norme juridice permisive.

De asemenea, în scopul asigurării unei transparențe care să permită instanțelor competente să verifice legalitatea exercitării dreptului de apreciere și existența/inexistența oricărei forme de arbitrariu, prin Hotărârea nr. 902 din 11 februarie 2010, Consiliul B. a adoptat Ghidul de bună practică privind procedura soluționării transparente a cererilor de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, act care nu a fost atacat/ constatat ca fiind nelegal.

Este adevărat că la pct. 5 cap. II din Ghid, se prevede că verificarea cunoștințelor va consta dintr-o evaluare făcută pe baza unor discuții libere în cadrul unui interviu, cu privire la legislația specifică organizării și exercitării profesiei de avocat, dar se prevede și că barourile pot decide ca verificarea să se facă și în formă scrisă.

Așadar, C. Bihor a avut temei legal și regulamentar să procedeze la realizarea verificării respective, la care reclamantul a nu a înțeles să se prezinte.

Este adevărat că jurisprudența Înaltei Curți, secția de contencios administrativ și fiscal, este în sensul că testarea nu trebuie transformată într-un adevărat examen, în caz contrar, s-ar încălca dispozițiile legale incidente speței, însă cum reclamantul nu s-a prezentat la testare, nu se poate afirma că această modalitate de verificare a cunoștințelor reprezintă, în realitate, un examen.

Deci, în contextul în care reclamantul nu s-a prezentat pentru verificarea cunoștințelor cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat, C. Bihor nu a putut să își exercite dreptul prevăzut în art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, lipsind astfel una dintre condițiile obligatorii pentru intrarea în profesia de avocat, cu scutire de examen, conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

II. Cererea de revizuire formulată de A. și apărările intimaților;

Împotriva Deciziei civile nr. 3235 din 12 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, A. a formulat cerere de revizuire în temeiul art. 322 pct. 2, 5 și 10 și a expus, în esență, criticile arătate în continuare.

În privința cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul susține că instanța a recurs, prin decizia pronunțată, a respins cererea sa pentru că nu s-a prezentat la procedura pentru verificarea cunoștințelor, în condițiile în care pârâții nu au invocat acest lucru.

În privința cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuentul susține că, după darea hotărârii, au fost descoperite înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică, respectiv cererea sa depusă la C. Bihor la data de 12 octombrie 2010, prin care a solicitat să i se comunice data interviului, tematica și bibliografia, precum și modalitatea în care urmează a se desfășura interviul, înscris din cuprinsul căruia rezultă conduita și solicitările sale. C. Bihor a susținut că i-a răspuns la această cerere prin adresa din 27 octombrie 2010, însă Curtea de apel a reținut că pârâții nu au făcut dovada comunicării adresei respective.

Revizuentul afirmă că nu a avut un duplicat cu dovada înregistrării cererii respective, în litigiu nu s-a pus în discuție împrejurarea respectivă și a intrat în posesia copiei acestui înscris abia în luna martie 2015.

Se susține de către revizuent că, dacă pârâții ar fi depus la dosar cererea respectivă, ar fi fost evidențiate conduita și intențiile sale, iar instanța de recurs ar fi putut să constate că nu a refuzat prezentarea la acel interviu și, prin urmare, nu ar mai fi existat condițiile respingerii acțiunii, cu motivarea că nu s-a prezentat la procedura pentru verificarea cunoștințelor.

Revizuentul solicită instanței să pună în vedere pârâților să depună la dosar originalul cererii sale depuse la C. Bihor la data de 12 octombrie 2010, cu numărul și data înregistrării.

În susținere, revizuentul invocă jurisprudența instanței supreme în cauze similare, respectiv Decizia nr. 312 din 29 ianuarie 2015, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele Ștefan și Ștef împotriva României, Stănciulescu împotriva României, Ilie Șerban împotriva României.

În privința cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., revizuentul arată că, în fața instanței de recurs, a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 cu referire la sintagma „care trebuie rezolvată în termenul de două luni de la emiterea deciziei”. În acest sens, revizuentul expune criticile invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate și precizează faptul că, prin Decizia nr. 219/2013, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile respective sunt constituționale.

În esență, revizuentul invocă faptul că aceeași excepție de neconstituționalitate pentru argumente similare, invocată de un terț aflat într-o situație identică, a fost admisă prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2014, constatându-se că sintagma „care trebuie rezolvată în termenul de două luni de la emiterea deciziei” prevăzută în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat este neconstituțională.

Intimații B. și C. Bihor au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, arătând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 297/20014 nu este aplicabilă, în raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în condițiile în care decizia atacată cu revizuire a fost pronunțată anterior deciziei Curții Constituționale de care se prevalează revizuentul.

III. Considerentele instanței învestite cu soluționarea cererii de revizuire;

Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate de revizuent și a cazurilor de revizuire invocate, prevăzute de art. 322 pct. 2, 5 și 10 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire pentru considerentele arătate în continuare.

Conform art. 322 pct. 2 C. proc. civ.:

„Art. 322.

- Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…);

2.

dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.”

Cu referire la acest motiv de revizuire, se reține că, în sensul dispozițiilor citate, ca reflectare a principiului disponibilității, pretinsa pronunțare a instanței extra petita se analizează în raport cu obiectul litigiului, astfel cum acesta este delimitat prin cererea de chemare în judecată.

Or, în cauză, în condițiile în care, prin decizia atacată cu revizuire, instanța

a admis recursurile și a modificat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată,

nu se poate reține incidența cazului de extra petita invocat și susținut de revizuent.

Susținerile revizuentului în sensul că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, întrucât,

prin decizia pronunțată, a respins acțiunea reținând că nu s-a prezentat la procedura pentru verificarea cunoștințelor, în condițiile în care pârâții nu au invocat acest lucru, nu se circumscriu cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile citate, ci reprezintă veritabile critici aduse soluției și considerentele hotărârii atacate, ce nu pot fi analizate în cadrul cererii de revizuire.

Conform art. 322 pct. 5 C. proc. civ.:

„Art. 322.

- Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…);

5.

dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.”

Susținerile revizuentului se circumscriu tezei întâi a textului citat și sunt întemeiate pe descoperirea unui înscris doveditor reținut de partea potrivnică.

Cu referire la acest caz de revizuire, este necesar să fie îndeplinite cel puțin două condiții: înscrisul să fie descoperit după darea hotărârii și să fi fost reținut de partea potrivnică.

Înalta Curte constată, însă, că înscrisul doveditor de care se prevalează revizuentul nu a fost descoperit după darea hotărârii, întrucât acesta exista de la data de 12 octombrie 2010, cu aproape un an înainte de declanșarea procesului prin introducerea cererii de chemare în judecată la data de 07 noiembrie 2011, iar revizuentul este chiar emitentul actului. Susținerile revizuentului în sensul că nu i „s-a înmânat o copie” a cererii pe care a depus-o la C. Bihor la data de 12 octombrie 2010 nu demonstrează caracterul de noutate al înscrisului și nu înlătură supoziția că revizuentul avea posibilitatea reală și efectivă de a invoca înscrisul respectiv și de a efectua în cadrul litigiului demersurile necesare obținerii de probe în susținerea interesului său procesual.

Sub aspectul reținerii de către partea potrvinică, se observă că revizuentul nu a făcut dovada unei conduite obstrucționiste a părții adverse, ci doar s-a rezumat să precizeze că

nu a avut un duplicat cu dovada înregistrării cererii respective, în litigiu nu s-a pus în discuție împrejurarea respectivă, iar prima instanță a reținut că pârâții nu au făcut dovada comunicării răspunsului la cererea din 12 octombrie 2010.

Aspectele invocate de revizuent nu conferă însă consistență concluziei că pârâții ar fi avut o conduită de natură a-l împiedica să intre în posesia documentului respectiv, cu atât mai mult cu cât revizuentul este chiar emitentul cererii din 12 octombrie 2010 și a nu a făcut dovada demersurilor efectuate în vederea obținerii documentului.

De altfel, Înalta Curte reține că, prin susținerile invocate sub aspectul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ., revizuentul tinde în realitate să obțină o nouă judecată a cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea revizuirii, cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.

Revizuentul a formulat cererea de revizuire invocând cazul reglementat de

art. 322 pct. 10 C. proc. civ., conform cărora:

„Art. 322. - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

10.

dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.”

Potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ.: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.

Din analiza prevederilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., se observă că acest caz de revizuire are în vedere ipoteza în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în cauza în care este formulată cererea de revizuire.

Or, chiar în sensul celor expuse de revizuent, în cauză, A. a invocat în fața instanței de recurs excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 cu referire la sintagma „care trebuie rezolvată în termenul de două luni de la emiterea deciziei”, iar, prin Decizia nr. 219 din 9 mai 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 362 din 18 iunie 2013, Curtea Constituțională a respins, „ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ovidiu Daniel Galea în Dosarul nr. x/35/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal și constată că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat sunt constituționale în raport cu criticile formulate”.

Decizia atacată cu revizuire a fost pronunțată la data de 12 martie 2013, iar decizia Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a fost publicată ulterior, la data de 18 iunie 2013.

Însă, întrucât excepția de neconstituționalitate invocată în cauză a fost respinsă, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 10 C. proc. civ. care au în vedere ipoteza în care, după pronunțarea hotărârii, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată în cauză.

Susținerile revizuentului întemeiate pe Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 22 mai 2014, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 521 din 14 iulie 2014, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de D. în Dosarul nr. x/2/2013 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și s-a constatat că sintagma „care trebuie rezolvată în termenul de două luni de la emiterea deciziei” prevăzută în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat este neconstituțională, nu pot fi primite, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost invocată într-un alt litigiu decât cel în care a fost pronunțată decizia atacată cu revizuire, nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 3235 din 12 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere soluția pronunțată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe revizuentul A. să plătească intimatei B. suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere documentul justificativ aflat la fila 71 a dosarului de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 3235 din 12 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Obligă revizuentul A. să plătească intimatei B. suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2015.